Tag Archives: economie

Jun 25

Cei trei F: frustrare, furie, forță

Posted on by

Select11
Am fost întrebat recent, într-o apariție publică, de ce românii nu se revoltă în fața unor evidente devieri ale puterii, confruntați cu măsuri ce le sunt vădit potrivnice, suportând efectele unei guvernări pentru care, în esență, interesul general e mai degrabă sfidat și batjocorit. Eu am dat un răspuns (și-l voi reproduce), dar e mai puțin important decât a încerca să înțelegem ce simt oamenii, ce cred ei, de ce (nu) reacționează în felul în care o fac.
E o lungă istorie a mișcărilor de protest postdecembriste din România, de la „mitingul continuu” din anii 90, la „cvasiabsența” acestuia în anii ce au urmat și până la revoltele „complete” și „decisive” din ultimii ani care au dus (cel puțin) la răsturnarea a două guverne. De fiecare dată, protestele (în limitele legii) au însemnat ceva (uneori, în ciuda aparențelor) și au generat câte ceva și e bine să înțelegem corect locul lor (participativ) într-o societate democratică, acela de element complementar sau substituent al democrației reprezentative, atunci când aceasta își arată limitele. Mai greu e de explicat de ce ies oamenii în stradă (atunci când o fac) și de ce nu o fac (când nu o fac) atunci când ar părea că ar trebui s-o facă. Au existat în această perioadă mai mulți coagulanți sociali, în măsură să închege diverse forme de protest, cum ar fi mișcarea anticomunistă, lupta anticorupție, schimbarea clasei politice, hegemonia PSD. În orice caz, se poate constata că oamenii, grupați în ceea ce putem numi societate civilă, se revoltă uneori, în situații critice, și nu o fac în situații identice, fără a putea găsi explicații complete la acest tip de comportament. România n-a fost a țară bogată (în această perioadă), tot timpul au existat nemulțumiri ale oamenilor, mai mereu puterea „perioadei de tranziție” a fost abuzivă, deci orice protest și-ar fi putut găsi justificarea.
Ce motive au acum românii să fie nemulțumiți de actuala putere?
1. Neîncrederea. Românii nu au încredere în politicieni și nu se duc la vot (cazul ultimelor alegeri parlamentare), dar absenteismul creează o frustrare accentuată (progresivă) ce se tranformă în furie și nu poate fi compensată altfel decât prin proteste, deci înafara jocului politic obișnuit. Fiind vorba despre procente atât de mari (60% absenți), revoltele de acest tip sunt greu predictibile, masive și nu fac deosebirea putere-opoziție. Deja s-au probat în mai multe rânduri.
2. Populismul. Populismul se accentuează în perioade grele (pentru cetățeni sau pentru politicieni) și generează așteptări mult peste posibilitățile reale. Cu cât angajamentele electorale sunt mai mari, cu atât mai mari vor fi frustrările declanșate de neîndeplinirea lor. PSD a câștigat atât de categoric ultimele alegeri pentru că a făcut promisiuni exagerate, nerealiste, sfidătoare la adresa cetățenilor și a opoziției. Dacă există o spirală a promisiunilor, există și una a frustrării generate de nerespectarea lor. Nemulțumirile de acest fel au și efect de antrenare.
3. Hărțuirea. Românii au un sentiment de hărțuire continuă în raport cu puterea: trebuiau să aibă salarii mărite, dar le au doar cei privilegiați (parlamentari, primari); unele pensii au crescut (puține), altele sunt amenințate (pilonul 2); li s-au promis reduceri de impozite și taxe, dar acestea cresc; mediul economic e tot mai puțin predictibil, prin schimbări/propuneri îndoielnice, nefundamentate; în general, se zice una și se face alta, măsurile pozitive sunt amânate, cele negative apar instantaneu, programul de guvernare e doar invocat, nu respectat etc. Răbdarea oamenilor este prea mult încercată și lucrurile evoluează, inevitabil, către un punct de inflexiune, înspre nemulțumire și frustrare.
Pe lângă aceste motive generale, există altele punctuale, ce afectează categorii mari de cetățeni. De pildă:
1. N-avem nici o economie dinamică, de creștere accelerată (de dreapta), dar n-avem nici o politică de redistribuire a avuției naționale (de stânga). Mai degrabă, avem o oscilație continuă, sub forma unor bâjbâieli și improvizații perpetui. Nemulțumiți sunt și patronii și angajații. Și cei de la stat și ei din privat. Și tinerii și pensionarii. Și muncitorii și intelectualii…
2. Sunt afectate grav, prin măsuri aleatorii, neștiință sau rea-voință, sistemele sociale fundamentale, precum educația și sănătatea. Managementul prost, lipsa de viziune, provizoratul, parțialitatea, lipsurile (de profesori calificați și de manuale, de medici și de medicamente, de interes și de perspectivă etc.) nemulțumesc pe toți și devin caracteristici care nu mai pot fi controlate prin mijloace de PR.
3. Scumpirile și inflația își fac efectul. Și astfel se accentuează cercul vicios, până când se rupe: măririle de salarii produc o creștere a consumului, care induce o creștere economică nesănătoasă și produc creșterea inflației (și a ratelor) și scăderea puterii de cumpărare și a nivelului de trai.
4. Încercări reluate și manevre legislative ale puterii (uneori greu de înțeles pentru cetățeanul de rând) din zona justiției pun în pericol statul de drept și echilibrul puterilor în stat. E mult doar până când oamenii obișnuiți încep să înțeleagă, când simt înșelăciunea și frustrarea că nimic nu e pentru ei.
Toate aceste lucruri nu pot trece neobservate de către cetățeni și fără să genereze urmări. Opinia mea este că frustrarea și nemulțumirile acumulează în timp un soi de energie negativă care degenerează, la un moment dat, în furie, căpătând amploare și forță nebănuite.
Direcția este aproape sigură, doar momentul este greu de identificat.

Jul 16

Tragedia greacă

Posted on by

DSC_0174
Motto: „Tragedia greacă este cea mai profundă manifestare a geniului elen” (F. Nietzsche)
Continuă, cu răsturnări de situație și suspans, „epopeea” crizei grecești, deși genul (literar) care se potrivește mai bine situației ar fi „tragedia greacă”. Recunosc că e seducător (nu și indicat) să cauți acum (și să și găsești) cauze și explicații culturale pentru o situație (economică, politică, socială) contemporană care este, într-adevăr, nu doar incertă, ci și fără ieșire. Pe de altă parte, e greu sau chiar imposibil să convingi cu astfel de argumente teoretice (fie ele literare, culturale, filosofice) când de partea cealaltă se află o armată de contabili (unii dintre ei chiar nemți), înarmați cu niște cifre ce i-ar intimida și pe Sofocle, Euripide și Eschil, părinți fondatori ai tragediei grecești. Totuși, ar spune din nou morbul cultural, sunt prea multe lucruri care se potrivesc, de ce li se întâmplă doar grecilor asta și încă de mai multe ori, trebuie să fie mâna destinului sau a zeilor, un fel de lucrare în viu a măreței invenții dramatice grecești de acum peste 2500 de ani. „Tragedia greacă”, ca și concept, nu e doar o moștenire literară, ci și (descoperirea și) consacrarea unui filon adânc al ființei umane, iar dacă ne luăm după Nietzsche, „este cea mai profundă manifestare a geniului elen”. Iar Nietzsche, până să ajungă la acest superlativ, chiar avea de unde alege. Așadar, nu mă pot abține să nu rețin, în rezumat, că în „tragedia greacă” eroul este pus (ca urmare a fatalității sau a greșelilor sale) în fața unei situații imposibile în care trebuie să aleagă, însă oricare dintre opțiuni este greșită, iar finalul este unul rău. Seamănă, nu?
Mărturisesc că nu motive culturale au stat la rezerva mea în a scrie, în această pagină, despre interminabila, grava și indecisa criză grecească. N-am scris pentru că este un subiect greu și nu doar pentru mine, ci pentru mulți alții, dacă nu chiar pentru toți. Mereu am fost nedumerit de ceva, am oscilat de-o parte și de alta, căutând argumente, dar, chiar în prezența opțiunii clare, lipsea un impuls hotărâtor. Datoria Greciei și lipsa unui plan de redresare pare, de o vreme încoace, o problemă insolubilă pentru politicieni, de toate felurile și mărimile, pentru cei greci și pentru negreci, pentru cei din UE și pentru cei dinafara Uniunii. Nici măcar cei chemați a le rezolva pe toate, adică ei, politicienii, n-au găsit leac, chiar dacă instrumentul lor de lucru este compromisul, având, ce-i drept, ținta principală interesul propriu. Deci, s-au deschis negocieri, s-au avansat planuri, s-au dat termene, s-au făcut șantaje, s-a organizat referendum, fără nici un rezultat. Bun, vor spune unii, nu s-a găsit soluția bună, deoarece ea nu există într-o tragedie greacă. Nici economiștii nu stau mai bine, chiar și atunci când judecata lor nu este alterată de politicieni. Întrebarea esențială este dacă Grecia poate fi salvată de la colapsul economico-fianciar prin măsuri de austeritate, așa cum vrea Germania, principala forță europeană și negociatorul forte al UE. Cei mai mulți spun că nu, că acceptarea planului „troicăi” (UE, FMI, BCE) va crea o și mai mare dependență a Greciei, dar nu va rezolva problema de fond, stoparea declinului, echilibrul fiscal, relaxare și relansare economică. N-au găsit soluția acceptării planului european, dar nici soluția ieșirii din zona euro și a „baterii” unei monede proprii, decizie care, spun tot specialiștii, ar șubrezi și mai mult economia greacă, ea însăși slabă, eterogenă, (uni)direcționată, dependentă. N-au găsit soluția bună, pentru că nu există… în tragedia greacă.
Nici outsiderii (mă refer aici la SUA, cel puțin, dar mai ales la grupul BRICS) n-au făcut pași importanți și decisivi în identificarea unui plan fezabil și acceptabil, deși sunt convins, au încercat și sunt conștienți că ar fi o mare lovitură să vină să salveze Grecia de sub nasul Europei, din poziția de „ceilalți”, de „neafiliați”. BRICS (grup ce se compune din Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud), având potențial uman și financiar imens, ar vrea să facă acest pas (prin Rusia, mai ales), dar cred că le lipsește dibăcia, suplețea, experiența și nu-și pot ascunde pofta unui ascendent și dorință de revanșă. N-au găsit nici ei soluția, pentru că nu există … într-o tragedie greacă.
Nici presa nu stă mai bine. Nu a fost publicație și nu a fost „analist” să nu scrie despre acest subiect, să nu pronunțe, să nu facă prognoze și să nu dea soluții. Cam toate până aici au fost greșite, în sensul că nu s-au împlinit, s-au dat multe explicații eronate, evenimentele au fost redate în cheie nepotrivită, a „curs” multă cerneală și imagine degeaba. Pare că ne întoarcem la punctul inițial, deși nu este așa, iar problemele sunt tot mai grave și tot mai aproape de un deznodământ. E limpede însă că nu mass-media trebuia să găsească o soluție bună, nici nu a găsit-o, pentru că n-avea ce să găsească.
Ar mai rămâne, pentru situația dată, ca literații să vină să salveze Grecia. Rezolvarea 1 ar fi să schimbe esența „tragediei grecești” și să-i facă un sfârșit bun, ceea ce pare o sfidare la adresa speciei dramatice. Rezolvarea a doua ar fi să transforme, după bunul lor plac, realitatea în ficțiune. Sună frumos, arată bine, e plăcut, dar inutil.
Acest articol a fost publicat și pe site-ul cotidianului Monitorul de Cluj din 14 iulie 2015

Jul 10

Urmează bursa, peron partea dreaptă!

Posted on by

cropped-500-Poza-Vio.jpg
Subliniam într-un articol anterior că se pregătește un nou boom imobiliar și am putut observa că știrile despre prețurile terenurilor și locuințelor s-au îndesat și că piața se activează accelerat. Pot spune însă că nu există nicăieri informații deținute de un singur om sau de un grup și că nu se poate vorbi aici despre mari „secrete”. Chestiunea se pune în alți termeni, respectiv, cine vorbește despre o anume informație, când o face și de ce. Părțile interesate (vânzători, cumpărători) o vor face într-un anume fel, intermediarii (băncile, agențiile imobiliare) în alt fel, iar presa o va face, de obicei, atunci când află, observă, primește sau descoperă o informație de interes pentru public. Așa este chiar firesc. Nu-mi face nicio plăcere să constat că prețul locuințelor crește, câtăvreme n-am imobile de vândut, ba aș zice că dimpotrivă. În același timp e lipsit de sens ca cineva încerce să țină prețul pe loc până își va cumpăra o casă, de exemplu.
În opinia mea, nu doar piața imobiliară va crește în următorii ani, ci și piața de capital, bursa, tranzacțiile cu acțiuni, derivate și obligațiuni. Sigur este o afirmație mai riscantă, căci vorbim de o piață mult diferită, atât ca structură și emitenți, cât și ca nevoi, dinamică, participanți, interese, capital de lucru și de încredere, iar motivele și resorturile nu sunt chiar atât de evidente și vizibile. În privința bursei românești nu vei înțelege niciodată nimic dacă nu ai prins în piață cel puțin una din crizele pe care mica, fragila și zbuciumata noastră bursa le-a traversat în cei douăzeci de ani de la (re)înființare. Abia atunci vei avea o părere măcar despre ce înseamnă „sentiment de piață”, emoție, prăbușire, disperare, crash, gap, senzație de implacabil. Dar numai cine n-a „jucat” niciodată pe bursă nu știe cum e să câștigi 3%, 5%, 10%, 50% sau chiar ….100% dintr-o singură tranzacție, într-o zi, într-o oră…. atunci când băncile dădeau 5% dobândă pe an, de exemplu, sau mai puțin. Iar acum dau 1% și sub 1% dobândă la depozit.
Am fost pe bursă, în poziția activă de intermediar, vreo 5 ani (2004 -2009) și anume cei mai frumoși și mai nebuni ani pentru piața românească de capital. Am văzut oameni care n-au înțeles niciodată ce este piața de capital, dar au investit bani serioși, investitori care au auzit pentru prima dată la Știrile PRO TV despre bursă și au „băgat bani” la greu, am văzut distinși domni care au adus în „pungă de un leu” sute de milioane pentru a câștiga pe bursă, întrebând când trebuie să vină (după câte zile) să ia banii. A fost și o bună școală (pentru unii), o „epocă romantică” (pentru alții), un eșec major pentru politicienii care ar fi trebuit să asigure condiții juste de dezvoltare și pentru administratorii bursei, care s-au complăcut să facă „baie în copaie” când ar fi avut ocazia să aibă „ieșire la mare”. Acele vremuri au apus, ocazia s-a risipit, iar bursa românească, după crahul din 2007-2008, a rămas tot mică, amărâtă și nebăgată în seamă, de mare „interes” doar pentru „rechinii economiei românești” și speculatorii care nu încetează să se omoare între ei sau, cel mai adesea, să-i „omoare” pe ageamii. Din păcate, asemenea specimene nu vor dispărea niciodată din piețe, din fericire, așa cum nici binele nu e veșnic, nici răul nu e nemuritor.
În ciuda a ce pare acum a fi bursa românească, eu cred (anticipez) că va-ntâmpla un fenomen similar celui din 2004: creșterea economică va produce bani, pe care băncile nu-i vor capitaliza din cauza dobânzilor scăzute; randamentele la alte instrumente financiare vor fi la fel de mici sau riscante (Forex); ofertele din partea firmelor de brokeraj vor fi tot mai prezente și mai convingătoare în lipsa unor alternative investiționale serioase; încrederea investitorilor (și a celor „vechi”, dar mai ales a unei noi generații cu excedent de bani) va crește în condițiile unei bune informări și a unei prese corecte. În plus, poți fi propriul consultant financiar și poți tranzacționa în nume propriu de la acasă.
O revigorare a bursei românești este posibilă și obligatorie, pentru că, vorbind despre stâlpii democrației, așa cum nu există politică fără alegeri, tot așa nu poate exista economie de piață fără bursă. Piața de capital și de tranzacționare de acțiuni la vedere este, asemenea campaniei electorale, o vitrină în care se arată, în competiție și la un nivel de transparență fără comparație, tot ce este mai bun în economia unei țări, instrumente investiționale la care are dreptul orice cetățean al țării. Doar economiile slabe, înapoiate, controlate din interior sau din afară, nu pot impune dezvoltarea firească, naturală, neîngrădită a unui sistem deschis de tranzacționare și la care să aibă acces orice om.
Sigur că mai există câteva condiții, anume ca oamenii să vrea și să știe, iar ca să vrea mai întâi trebuie să știe. În peste douăzeci de ani de bursă nimeni (nici Parlamentul, nici guvernul, nici societatea civilă, nici mass-media) n-a făcut ceva sistematic, coerent și eficient pentru a crea o brumă doar de cultură bursieră. Bursa înseamnă spirit competitiv, transparență, oportunitate și câștig. Cui îi e frică de piața de capital?
Acest articol a fost publicat și pe site-ul www.catcostclujul.ro