Înfruntarea intergalactică din acest an dintre Real Madrid și FC Barcelona a fost ca un film bun. Numesc film bun, printre altele, pe acela ale căror evoluție și final nu pot fi anticipate, surprinzând cadru-cu-cadru, în mod natural, spectatorul. În acest caz, orice intuiție sau pronostic se dovedesc eronate și meschine, raportat la generozitatea, autenticitatea și profunzimea capodoperei. Aproape de la sine, deși nu era obligatoriu pentru un spectacol de calitate, meciul s-a transformat, dintr-o dramă clasică cu accente tragice, (și) într-un film de suspans.
În filmul bun, reușita se datorează actorilor, scenariului, luminii etc. dar, mai ales, maestrului regizor, stăpânul absolut al tuturor lucrurilor. Real – Barcelona, e spectacolul cu mai mulți regizori, dintre care cei mai importanți sunt tradiția, mândria, ambiția și apoi antrenorii. Binențeles că niciodată vedeta, starul, n-a fost și nu este neglijat, doar că existența intră în rețeta din oficiu, este presupus de la sine, atât în superproducția filmică, cât și în megaproducția fotbalistică.
Filmul lejer propune soluții facile și creează așteptări stereotipe, câteodată happy end previzibil și trândav, altădată frustrare irațională și inaccceptabilă. Filmul de calitate își este sieși suport, oferind explicații și soluții incitante și acceptabile pentru public. El Clasico din acest an a sfidat aproape toate tiparele cunoscute pentru un meci de fotbal: pierde cine dă primul gol (ca pe vremuri, în finala campionatului mondial de fotbal); câștigă, neapărat, cine dă primul gol (ca în derby-urile clasice); e favorită obligatorie echipa ce joacă acasă; arbitrul nu greșește, ci favorizează o singură echipă; într-un meci, o răstunare de scor e suficientă; ascendentul moral e decisiv pentru victorie și cîte și mai câte. Praf s-au făcut toate, lăsându-ne pe toți, suporteri „galactici” și ”extratereștri”, cu gura căscată, dar cu un sentiment de sațietate și de acceptare a destinului.
Filmul bun e problematic, creează ecouri și lasă întrebări fără răspuns. La fel face și spectacolul fotbalistic exemplar. Rețin pentru acest meci o singură dilemă, deloc ușoară. Anume, cui se datorează, în fond, acest potop de goluri (șapte, scor final 3-4), orice s-ar zice, neobișnuit pentru un derby cu asemenea pretenții? Forței și valorii atacanților sau slăbiciunii și erorilor apărării celor două echipe. Nu vreau să stric frumusețea acestui meci, pe care îl consider thriller-ul perfect, cu niciun răspuns. Mă bucur să spun doar că așa trebuia să fie.