Jul 12

Fotbalul la alibi

UEFA_Euro_2020_Logo.svg
Imaginea simbol a finalei Euro 2020 câștigată de Italia pe Wembley, în templul fotbalului englez: în minutul 67, fundașul italian Leonardo Bonucci, la un metru de linia porții adverse, înscrie cu latul golul egalizator, cu tot efortul disperat al lui Harry Kane, atacantul englez pur-sânge, aflat după linia porții, mai în spate chiar decât portarul Pickford. Așadar, fundașii echipei câștigătoare atacă și dau gol, atacanții echipei învinse stau neputincioși cu „fundul în propria poartă”. Am reținut în direct faza și apoi năduful în prim-plan al lui „Hurry Kane”, ilustrat apoi de reluări. Cred că nu mai sunt necesare date statistice (posesie, șuturi la/pe poartă, număr atacuri, faze finalizate, driblinguri, zone unde s-a jucat minge etc.) pentru a ilustra dezastrul englez al finalei, al unui joc umilitor pentru ei și pentru fotbal, al unei strategii și tactici greșite din temelii. Le-am numit laolaltă fotbalul la alibi.
Poate că n-ar trebuie să fim atât de critici cu Anglia, spun unii, în fond, a ajuns unde n-a mai fost niciodată, a jucat finala și a pierdut la penalti. Omenesc! Au pățit-o și alții, li se întâmplă tuturor. Privit global, nu-i nimic ieșit din comun. Iar, pe deasupra, nici eu și nici mulți alții n-am fost suporteri englezi, așa că de ce să ne batem capul prea mult. Sunt totuși niște lucruri de spus, indiferent cu cine ții și cât îți pasă, importante pentru sport/fotbal, competiții, antrenorat, mize, așteptări etc. La polul opus al unei atitudini (excesiv de) critice, ca suporteri ai Italiei sau neutri, am putea să lăudăm Italia, meritele ei, jocul, cât de grozavi au fost, metamorfozele fotbalistice uimitoare ale squandrei zzurra în mandatul Mancini-Vialli etc. Dincolo de orice parti pris-uri, cred că fotbalul și atenția și timpul pe care i-l acordăm, merită ceva mai mult decât proslăvire, jubilație și incantație…
Fără îndoială, pentru Anglia, Euro 2020 a fost ocazia perfectă de a câștiga un trofeu pe care, dincolo de preferințe, îl merită, atât pentru istorie, în general, cât și pentru istoria momentului, în particular. Era timpul, odată și odată, să rupă lanțul ghinioanelor, al slăbiciunilor, al mediocrității, al conjuncturilor și să câștige (naibii) odată! Lumea fotbalului mondial, european și englezesc cred că ar fi răsuflat ușurată, scăpată ca de-o zgură și o nedreptate. Iar pentru acest deziderat părea că s-au aliniat acum și astrele și oamenii: o competiție dirijată către Anglia, favorizând prin găzduire (întâi) jocurile ei, asistată organizatoric de foruri fotbalistice și aranjată politic/pandemic, cu acces aproape nestingherit al publicului și cu asigurarea (de rezervă) privind arbitrajul etc.. Pe deasupra, Anglia are o competiție fotbalistică (Premier League) de primă mărime, fotbaliști proprii (super)valoroși și un stil fotbalistic spectaculos prin care atrage și uimește lumea înteagă. Ce-i lipsea? Toate chestiunile legate de context exterior fuseseră rezolvate, mai lipsea să-și creeze singură contexul interior, pur fotbalistic, de care avea nevoie și fără de care nimeni nu te poate face învingător: nici UEFA, nici politica, nici banii, nici arbitrii, nici publicul din stadion și din lume. Exact acest context a lipsit.
Vreau să spun că și eu am intrat în rezonanță cu așteptările și cu lumea și am crezut, peste propriile preferințe, că e bine și potrivit ca Anglia să câștige europeanul, cu o condiție minimală, să o facă prin meritul propriu. Și acest lucru părea posibil. Începutul turneului i-a fost din nou favorabil, s-a calificat mai departe fără efort (părea natural), fără să forțeze, chiar fără să joace, dar fără să primească gol. Pentru debut, era perfect, urmarea unui „dozaj”, a unei „științe” a antrenorului și jucătorilor, conștienți de sine și de faptul că așa se construiește un parcurs de lungă durată, chiar până la capăt. Anglia a început competiția cu frâna trasă! Cu tot oportunismul rezultatelor însă, nu puteau trece neobservate mediocritatea jocului, absența „fotbaliștilor” din echipă, lipsa construcției, incapacitatea de a ataca. Anglia era gândită (atunci) pe defensivă, să nu piardă, chiar dacă juca cu adversari obișnuiți sau mai slabi decât ea. Iar pentru asta, echipa era compusă de „geniul” ei, Gareth Southgate, din șapte jucători cu profil defensiv clar: trei fundași centrali (Maguire, Stones și Walker), din care ultimul era fundaș dreapta; „mijlocul” începea cu „o cacofonie”, tot un fundaș dreapta (Trippier, Altetico), continua cu doi închizători (Rice și Phillips), „muncitori”, dar lipsiți de viziune și anvergură, în orice caz, fără simț de construcție și de atac a jocului, și se încheia cu Shaw, un fundaș stânga „de meserie”. Jocul de atac se baza pe Sterling, Harry Kane și Mount sau juniorul Saka, ca titulari. Phillips, de pildă, a dat un singur gol în PL, niciunul la națională, genul de jucător pentru care poarta nu există. Nici vorbă de Grealish (cel mai creativ jucător din PL, placa turnantă la Aston Villa), Foden (sau „noul Messi”, considerat cel mai talentat tânăr jucător englez, titular la Man City și în finala UCL), Sancho (cel mai scump transfer al sezonului în PL), Rashford (vedetă la Man. United), nu mai zic de Greenwood, considerat marea speranță a fotbalului englez. Nici unul dintre acești jucători de construcție și de atac nu și-au găsit niciodată loc printre titulari, Southgate subordonând tot timpul ceva pentru altceva, care s-a dovedit până la sfârșit fără niciun sens, o iluzie. Dacă credeai că echipa cu profil „beton defensiv” era doar pentru început, te înșelai, ea fost păstrată riguros până la sfârșit, „schimbările” de nevoie, de criză sau sub presiune exterioară au fost post pe post, iar Anglia nu și-a dat drumul la joc/atac pentru că nu știa, pentru că nu fusese învățată/antrenată, pentru că îi era frică, antrenorului ei, să nu piardă. Cu un lot slab, deficitar, aș fi înțeles, dar să ai la dispoziție o generație atât de talentată (campionaă europeană de tineret) și să joci orbește defensiv pe teren propriu, până în ltimul minut al finalei, e de neiertat.
De fapt, privit retrospectiv, totul pare un alibi jalnic al unui antrenor lipsit de pricepere, viziune și anvergură, prudent, precaut până la exces și fricos. Și-a făcut calculele cum să nu piardă, nu cum ar putea câștiga. A făcut o strategie defensivă, care îl putea duce mai departe, dar nu-l interesa până unde. N-a gândit jocul cum să dea goluri, ci cum să nu primească. Îl interesa bilanțul propriu, nu al echipei, nu investiția emoțională și așteptările. Iar pentru toate astea, penaltiurile, loteria și circul de la sfârșitul unei finale erau alibiul perfect: am vrut, am fost aici, dar n-am avut noroc. Așa cum nu-și putea asuma victorie, el nu-și asumă nici înfrângerea, pentru că poate întreba senin: care înfrângere.
Doar că în finală chiar șansa i-a jucat lui Southgate un farsă mortală: a pornit meciul, practic, cu 1-0, pe gustul și pe așteptările sale ideale, nu trebuia, cu echipa lui defensivă (cu doi fundași dreapta de meserie titulari, n-am mai văzut așa ceva), decât să apere un rezultat picat pleașcă. Ei bine, aici e înfrângerea absolută a antrenorului, că nici asta n-a reușit, mai alea asta n-a reușit, fiindcă a fost egalată de Italia și ar fi putut și ar fi trebuit să piardă pentru a fi răzbunat fotbalul. Iar către final, și-a dus alibiul până la apogeu: întâi l-a băgat pe Grealish (disperat, dar și să nu i se reproșeze nefolosirea lui), apoi i-a introdus (cu remușcări) pe Rashford și Sancho (nefolosiți sau folosiți simbolic) pentru a-l salva la penalti. Ce ironie! Cei doi, alături de nevârstnicul Saka au fost cei trei „cavaleri ai apocalipsei”, ratalăii la 11 metri, groparii speranțelor englezești. Cine putea să fie vinovatul?
Eu am jucat fotbal mai mult în curtea școlii și câteodată pe „terenul mare”, dar mă tângui, ca observator, de-o vreme pentru jocul absurd de defensiv, nedemn, lipsit de onoare al Angliei, cu regret, dar și cu argumente. Iar un fost mare fotbalist, azi comentator și analist de fotbal zi de zi (Ilie Dumitrescu), mizează pe Anglia în finală, pe jocul ei „ofensiv” (cu 3-5-3, 3-3-3-1, 5-4-1, 10-0-0 etc.). Ăsta nu e alibi? Că așa mergeau lucrurile, că așa trebuia să se întâmple, că așa ziceau astrele. Alibiuri trebuie să ne furnizeze cunoscătorii/specialiștii în fotbal? Nu analize și expertize ca să înțelegem și învățăm?
Finala, prin caracterul ei unidirecțional, a stricat puțin aspectul general al Euro 2020, un turneu bun, cu multe reușite și superlative. Printre altele, e turneul final cu celel mai multe autogoluri din istorie (vreo 11). Ironia sorții, cel mai mare autogol (neconsemnat) și l-a dat Anglia. Din păcate!
Nu mai proslăvim victoria Italiei, ea și-a primit laudele meritate înainte de finală și se poate spune că era câștigătoarea morală a competiției încă dinaintea meciului. Câștiga și dacă nu câștiga sau nu pierdea și dacă pierdea, chiar dacă pentru ei nu este deloc același lucru.
PS: Iar comentatorii, ca pentru o finală, s-au întrecut în a spune, pe alese, „prostii de gală”. Sucite și răsucite! Dacă nu ar bruia și parazita meciul, n-ar avea nimeni treabă cu ei.

Jul 22

Fotbalul ca „o vitrină” (medicală?)

Portret 5
Fotbalul e un fenomen social și o „vitrină” specială a societății. De când a dat „boala” în lume, devine și o „oglindă medicală” a ei.
Mai întâi, a fost frustrarea, ca un „suspin global”, a suspendării competițiilor și toți s-au/ne-am întrebat cum va fi/trăi lumea fără fotbal. Am trecut cumva peste asta.
A fost „marea tânjire după fotbal”.
Apoi lucrurile s-au schimbat, lumea fotbalului a început să spere, să vorbească, să negocieze, să ceară fotbalul înapoi decidenților. Au promis, s-au angajat, „au jurat” că vor face și vor drege numai să fie lăsați din nou în „arena verde”, a viselor și a banilor. În fine, „rugăciunile” au fost ascultate și „rugămințile” au dat roade.
A fost „marea implorare” după fotbal.
Când a reînceput fotbalul toți ne-am bucurat, dar unii s-au ținut de promisiuni, alții mai puțin, iar alții chiar deloc. Treptat, toți au început să uite, să ignore, să neglijeze, chiar să sfideze, ce se întâmplă și la ce s-au angajat. Nimeni și nimic nu putea întoarce roata înapoi. Aproape toți am acceptat asta.
A fost „marea uitare” a fotbalului.
Lăsăm deoparte lumea (europeană) mai civilizată a fotbalului, ca să privim la noi în grădină. Nu s-a reluat bine campionatul că a apărut primul „accident” (Botoșaniul) și a fost etichetat imediat ca „amatorism”. Era clar că novicii de acolo nu se descurcă, n-au medic, nu știu ce trebuie să facă. N-au limpezime. Era oare un caz singular, izolat, excepția care întărește regula.
A fost doar un „mare semn de întrebare”.
Apoi a explodat cazul Dinamo, care imediat a fost pus pe seama crizei interne, a confuziei manageriale, a haosului instituțional care domnea acolo de multă vreme. Aproape că nu s-a mirat nimeni, coronavirusul nu era cea mai gravă problemă la Dinamo.
Era de fapt „marea confirmare” care atinsese fotbalul.
Virusul în curtea CFR-ului părea, pentru ageamii, o glumă, iar pentru inițiați, un „aranjament”. Dar gluma s-a îngroșat până să crape. În suspendarea meciurilor și (posibil) a competiției și extinderea îmbolnăvirii „nu-i nimic de râs”. Acum se vorbește despre înghețarea competiției și/sau despre soluții alternative de finalizare a ei.
Era „marele semnal de alarmă” în fotbal.
Universitatea Craiova de la început a jucat „cartea profesionistă” a crizei, ei știu, ei pot , ei au, pe ei nu-i poate atinge virusul, pentru că ei fac ce trebuie. Cred că era mai degrabă cartea vanității, a beției succesului care deformează realitatea și lasă urme.
Să fie aceasta „proba supremă”? Nu știu, dar mă îndoiesc serios!
Acceptând că nu e singura variantă interpretativă, mă opresc aici cu două dileme: pot apărea în orice clipă noi cazuri de îmbolnăviri la alte echipe; nu știm aproape nimic despre liga secundă și despre alte sporturi.
Știm însă despre convenabilitate, neîncredere, conspiratită și alți asemenea inamici că sunt „greu de ucis”.

Sep 07

Îndărăt și de-a-ndoaselea

Select11
Am tot mai clar impresia că în România lucrurile o iau înapoi, că pașii progresului sunt iluzorii și că trebuie să socotim bine unde suntem și încotro ne îndreptăm. Și nu mă refer aici (în registru tragi-comic) la toată istoria noastră, nu mă refer (în registru dramatic) la ultima sută de ani, nu mă refer (în bășcălie) nici la viața noastră de ieri până azi (când avem/n-avem șanse de calificare cu echipa de fotbal). Mă refer explicit la ultimii zeci de ani (democratici), ce ne-au stat la îndemână să-i trăim, să-i construim și să-i înțelegem.
Sigur că da, se pot face cercetări laborioase, se pot efectua sondaje amănunțite, se pot întocmi statistici temeinice, care să ne conducă către concluzii fundamentate științific și fără puțintă de a fi tăgăduite. Nu zic că nu se fac și-or fi existând rezultate, dar pe cine interesează, cine să le popularizeze, cine să le susțină și cine să le creadă? Dar nu trebui cine știe ce criterii pentru a înțelege niște lucruri simple. Ar fi de ajuns (zic eu) și la îndemâna bunului simț să observăm evoluția câtorva lucruri din România, cum ar fi democrația, politica, presa, sportul, funcționarea instituțiilor și altele.
Cu democrația, în anii ‘90 aveam niște scuze, că n-o știm, n-o înțelegem, trebuie s-o învățăm. Ei bine, am deprins-o cât de cât, am început să-i pricepem rostul, să-i simțim gustul și să tragem foloasele, dar de-o vreme încoace parcă a început dezvățul și mersul îndărăt. Nu mai prețuim libertatea și oportunitățile, care ne-au lipsit zeci de ani, ne-am pierdut încrederea unii în alții, nu mai suntem interesați de viața cetății și, mai nou, absentăm masiv de la vot, care este însăși chintesența democrației. În anii ‘90, mergeam la vot sub 70% dintre noi, după zece ani, am ajuns la sub 60% și apoi la sub 50%, iar acum suntem la sub 40%, ceea ce arată (după treizeci de ani de democrație) o slabă înțelegere a lumii de astăzi, un nivel redus de instruire democratică și o educație politică precară. N-am excelat noi la primele alegeri, dar, după doar șase ani, în 1996, s-a produs prima schimbare democratică de putere, după o guvernare ștearsă și conformistă a lui Nicolae Văcăroiu. Azi, nici nu știm cum și nici de ce, ne-am trezit cu un nea Nicu Văcăroiu reloaded, varianta retrogradă, în persoana lui nea Mișu Tudose, la fel de șters și de conformist, dar despre care, prin ce spune și arată, nu știi dacă face pe „prostul” sau chiar e ceea ce pare, că are o „misiune” murdară sau că le scoate din capul lui.
Ciudată întoarcere în timp!
La începuturile democratice, politica o făceau partidele împărțite formal în două, cele pro-occidentale și pro-democratice și cele formate din foștii comuniști, conservând interese și relații din vechiul regim. Nu era cine știe ce, dar oamenii pricepeau atâta și votau măcar, cu speranță, în virtutea acestor idei politice minimale. Azi, lucrurile sunt mult mai confuze și amestecate, partidele nu mai reprezintă idei și concepții politice, ci s-au transformat într-un fel de remorchere de interese, mai mult sau mai puțin reale/simbolice: de-o parte și mai mulți, par a fi dependenții social, de diverse tipuri, de alta, mai puțini și mai diverși, emancipații social. Dar faptul de a fi reprezentați (și unii și alții) e cea mai mare iluzie și cea mai groaznică înfrângere a democrației reprezentative. Clasa politică românească, după 30 de ani, a ajuns să se reprezinte numai și numai pe sine, interesele personale, pecuniare, cele de partid, relațiile privilegiate și, mai nou și imperativ, propria libertate și slobozenie discreționară de face ce vrea. Unele partide, pe drept cuvânt, au dispărut, cele supraviețuitoare sunt epuizate și reprezintă cupluri inerte, formate din politicieni mumificați și electorat captiv.
Acum douăzeci și cinci de ani, instituțiile democratice erau în formare și transformare, se căutau variante și modele. Funcționau discutabil, dar era speranța și orizontul schimbării, al reformelor și tranziției, până când toate acestea s-au golit de conținut. În loc de-a fi devenit solide, stabile și independente, instituțiile statului român se înființează, se fac și se desfac, azi, după voia unor persoane, după interese financiare și de partid, cu unicul țel de a putea fi controlate și exploatate în scopuri individuale sau de grup. Unde e progresul, unde e emanciparea, unde e maturitatea, indepedența și puterea acestora? Soliditatea unui stat este dată de tăria și funcționalitatea instituțiilor sale.
Despre presă n-o să spun multe (nimeni nu-I profet în țara lui) ca să nu mă apuce durerea de cap, nervii sau nostalgia. Totuși, cum e posibil ca după aproape cincizeci de ani de „închidere” comunistă și treizeci de ani de „deschidere” democratică, principalul post TV de știri (ca fereastră către lume) să fie România TV, cel care nu face altceva decât să exploateze la maximum slăbiciunea (prostia), cea omenească și pe cea a societății. E un simplu exemplu, nu un studiu de caz!
Și-am ajuns la sport ca la o încununare a mersului de-a-ndoaselea și mă tot întreb, de pildă, cum e posibil ca în cea mai bănoasă ocupație (și afacere) de pe pământ (care este fotbalul) suntem capabili de un atât de mare și de înfiorător regres. Când poți avea oamenii la picioare și posibilitatea de a face bani mulți (cultivând serios și asumat un fenomen), cum poți să ratezi în halul acesta? Nu o calificare la un campionat (european sau mondial), ci însăși chintesența rânduielii lumii de azi.
Dreaptă sau strâmbă!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din mirecuri 6 septembrie

Jul 21

Război și Payet

Poza blog 1
Mai-marii acestei lumi au fixat în crucea verii (poate fără să vrea) două evenimente ce captează, ca întotdeauna, atenția masculinității atunci când e vorba despre întrecere, competiție, înfruntare: în varianta hard, războiul – summit-ul NATO de la Varșovia și, în varianta soft, sportul – finala Campionatului European de Fotbal de la Paris. Și ce mare pricină în asta, veți zice, ce are una cu alta (sau sula cu prefectura). Ei bine, eu zic că are și că acestea sunt un fel de oglinzi în care fiecare nație, popor, individ se poate privi și trage, cel puțin pentru moment, concluziile și învățămintele necesare.
Multe se pot spune după asemenea evenimente reflector și chiar s-au spus deja. La fel de multe însă rămân negrăite, tainice, inexplicabile, provocând neliniști și dureri de cap. Iată (cel puțin) două întrebări la care nu cred că există un răspuns acceptabil: întâlnirea de la Varșovia este un pas înspre pace sau înspre război sau de ce a câștigat Portugalia întrecerea europeană de fotbal. Știți răspunsul? Eu, nu!
Conținutul declarației finale a NATO de la Varșovia se cunoaște, n-a produs nicio mare surpriză, iar întregul summit-ul a stat sub semnul „descurajării”, o formulă diplomatică ce permite „pregătirea de război”, fără a părea o agresiune directă la adresa Rusiei, „fantoma” atotprezentă a întâlnirii puternicilor lumii. NATO va avea trupe pe aliniamentul estic (de la nord la sud), cantitativ și calitativ diferite, după natura împrejurărilor și a implicării țărilor interesate, Polonia și țările baltice (mai mare), pe de-o parte, România și Bulgaria (mai mică), pe de alta. În același spirit, nimeni n-a vrut să facă mai mult în privința Mării Negre, pe nepregătite și fără acordul și implicarea Turciei, lucru despre care se vorbește puțin, dar înseamnă foarte mult. Nici SUA, nici Germania nu vor să încalce voia Turciei, nici măcar Rusia nu întinde coarda în fața unei puteri militare zonale cu aspirații mai mari și neascunse.
Ceea ce m-a mirat a fost „priceperea” analiștilor români de politică externă de după summit-ul în a trage concluzii complete și definitive cu privire la succesul sau eșecul României la Varșovia. Sciziunea în interiorul societății românești este desăvârșită și ea reverberează până acolo unde „părerea” nu înseamnă nimic altceva decât „praf politic” de căpătuială. Arătăm încă o dată, nu doar că nu suntem în stare de „a face ceva împreună”, ci că nu suntem capabili de a avea păreri înțelepte comune în ceea ce privește lucrurile esențiale dintr-o țară, cum sunt pacea și securitatea (nu mai zic „un proiect de țară”). Iar dacă pe noi, summit-ul ne arată „rupți” la interior, pe polonezi îi arată fermi și disponibili, duplicitari și pragmatici pe nemți, buimaci și nesiguri pe francezi, nehotărâți și speriați pe bulgari, încruntați pe turci, profitori pe americani, agresivi și fățarnici pe ruși.
Și cu asta aș părăsi parțial politica (unde totul a mers după plan), întorcându-mă spre fotbal (sau spre circ), unde, cu toate că știu rezultatul finalei Portugalia – Franța, continui să cred că marea câștigătoare este totuși … Franța. N-o să încetez să mă mir (și să mă bucur) cum, timp de o lună de zile, într-o țară țintă declarată a teroriștilor, având de gestionat un trafic de persoane de peste două milioane, din care cel puțin jumătate au fost străini, nu s-a produs nici cel mai mic atentat terorist care să producă victime, într-o situație de vulnerabilitate maximă. Pentru mine (și aș vrea să n-am dreptate), e suspectă această „pax romana” temporară și n-aș vrea să știu nici termenii nici durata ei.
Din punct de vedere strict fotbalistic și psihologic, eu cred că finala a fost tranșată în minutul 9, atunci când a fost „răpus” căpitanul echipei adverse (ieșit din teren 19 minute mai târziu). Faultul lui Payet asupra lui Cristiano Ronaldo a fost declicul și energia care a dus la victoria din final a Portugaliei, o victorie (până atunci) nejustificată și nemeritată. Asemenea lucruri s-au mai văzut, în condiții de mare presiune și de relativ echilibru, diferența să o facă un „mic detaliu” de natură umană, neluat în calcul, apărut accidental în ecuația unui meci având câștigătorul dinainte cunoscut.
A fost din nou, nu pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește, cum se întâmplă mereu, dar aproape niciodată pentru noi. De fapt, am și uitat că România a fost la Euro 2016, după o prestație amestecată, neclară și confuză, fără să știm de ce: din vina selecționerului sau a sistemului. Până vom afla, am pus un selecționer neamț, despre care se va spune că e incapabil să înțeleagă fotbalul românesc, ceea ce va fi strict adevărat. Isprăvile acestui European nu țin (nici acum) de noi, nici de Rusia, de pildă, (care s-a făcut de râs), nici măcar de Germania, Spania sau Italia, marile forțe fotbalistice ale lumii. Unii ar zice că a fost Europeanul Albaniei, Islandei și Țării Galilor, musafiri rari la asemenea ospețe.
Eu cred că a fost „afacerea” lui Fernando Santos, antrenorul portughez care, într-un arc de cerc peste ani, restituie Portugaliei, într-un mod nu tocmai echitabil, un titlu european luat acesteia, pe nedrept, în contul Greciei, pe când antrena această echipă. E adevărat că adversarii n-au nimic de înțeles din asta, spre uimirea și furia nemăsurată a „cocoșului galic”, mai ales.
Acest material a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 19 iulie 2016

Jul 08

„Lezione di Conte”

Poza blog 4
Luat de valul meciurilor, mă pregăteam să scriu că avem parte de un Euro 2016 liniștit și mediocru. Liniștit în sensul că n-au fost atentate teroriste și consecințe tragice ale acestora, iar mediocru pentru că, în ciuda agitației suporterilor și a unor surprize de răsunet, calitatea fotbalistică (în formula cu 24 de echipe) a fost una modestă. Și mă pregăteam să scriu asta tocmai când am văzut știrea despre dejucarea unui posibil atentat terorist (cu mașină capcană) lângă Stade de France. Sigur că dacă excludem confruntările dintre suporterii diferitelor echipe, consemnate în prima săptămână competițională, putem spune că „nu s-a întâmplat nimic” față de ce se întrevedea sau față de ce ar fi putut să fie. Să nu ne grăbim (să cobim) și să credem nu atât în „înțelepciunea teroriștilor”, cât în vigilența forțelor de ordine. Și să mai nădăjduim că „pacea” acestor zile n-o datorăm vreunei înțelegeri obscure cu efect întârziat.
Cu fotbalul și performanțele competiționale e o altă poveste. Cu tot dragul pentru o competiție lărgită (ce a permis României să fie și ea în Franța), fotbalul s-a diluat simțitor cu 24 de participante și nu e normal ca o echipă (fie ea și Germania) să ajungă în sferturi fără să primească gol. Fie unele echipe sunt prea puternice (și atunci să se bată între ele), fie celelalte sunt prea multe și prea slabe pentru a menține nivelul competițional în limite rezonabile. Degeaba vedem România acolo, dacă are o echipă șubredă (mai mult ne ofticăm și enervăm) și degeaba sunt multe meciuri de văzut, dacă sunt modeste și neplăcute la vedere. S-a putut observa că nivelul de mobilizare și motivația au fost mediocre în cazul multor echipe și a trebuit să se ajungă în fazele superioare pentru a spori calitatea jocului. Nu vreau să nominalizez echipe sau jocuri, dar cine a urmărit știe și înțelege despre ce e vorba.
E evident că s-a lucrat pe o rețetă financiară (deci pentru bani), dar „chibiții” care n-au văzut meciurile pe stadioanele din Franța vor rămâne cu puține amintiri sau nu multe foarte plăcute. Chiar dacă vin „minerii” din Țara Galilor și ne uimesc pentru o seară sau două, chiar dacă vin „pescarii” (pe vreun vas sau banchiză) din Islanda, ca să ne spună că și ei există (fotbalistic), un campionat European nu poate trăi (doar) din asta. „Sarea și piperul” vor fi marile forțe fotbalistice, evoluția confirmând adevărate tipare comportamentale: eliminarea (timpurie) a Angliei, constanța înspăimântătoare a germanilor, pragmatismul atestat al italienilor, tribulațiile nesfârșite ale francezilor, plictisul rafinat al spaniolilor etc. Atracția, plăcerea, adrenalina, suspansul și „dulceața” microbistului tot de la aceste echipe vin și de la meciurile lor. A ținut să ne-o demonstreze, din nou, Germania-Italia, această finală înainte de termen.
Câteva observații cu valoare de adevăr pentru Euro 2016 și nu numai:
Ca să câștigi un trofeu fotbalistic la nivel de echipă națională, trebuie să treci de Germania și/sau Italia, indiferent în ce fază le prinzi. E piatra de încercare!
Spania, performera ultimilor ani, a obosit de victorii și trofee; s-a văzut la Mondial (2014), e și mai clar acum, trebuie să schimbe ceva sau, pur și simplu, să spună „merci” și să lase și pe alții să câștige
Franța rămâne o carte deschisă, alternând jocul prost, cu norocul și cu evoluția strălucitoare. În mod normal, după un meci bun (cu Islanda), vine unul prost (cu Germania). Vor trebui să prindă cea mai bună zi a lor pentru a elimina pe nemți în semifinală. Și să țină cont că Germania încă n-a apucat „să joace bine”, că o face, de obicei, în semifinală și finală
Echipele din linia a doua valorică la Euro 2016 (Croația, Polonia, Belgia, Anglia etc.) au dovedit că n-au suflu și că nu știu să-și dozeze efortul și concentrarea pentru a atinge performanța supremă. Fie se tot pregătesc (până e prea târziu), fie dau totul prea repede (într-un meci sau două)
Semnul de întrebare rămâne Portugalia care a păcălit fotbalul, până acum, în toate felurile posibile. Paradoxul e că ea știe și poate să joace la nivel înalt. S-ar putea s-o facă (să câștige tot) sau nu (să se facă de rușine ). Nu galezii vor hotărî asta și nici CR7, ci zeul fotbalului
Vreo zece echipe ar fi putut sta liniștite acasă, n-au arătat nimic căci n-au nimic de arătat la pretenții mai mari (România e pe lista neagră)
În fine, paradigma cea mai puternică de până acum a fost oferită de Italia, după eliminarea din sferturi cu Germania. Prezenți la Euro cu o „jumătate de echipă” (s-a spus, cea mai slabă din istorie), fără atacanți de mare valoare și cu cei mai buni mijlocași lăsați acasă (accidentați), Italia n-a încetat să uimească de la primul la ultimul meci. Când toți se așteptau „să tragă mâța de coadă”, „squadra azzura” a bătut, fără drept de apel, Belgia (marea speranță), a eliminat fără recurs Spania (marea favorită) și se contura ca singura care poate elimina Germania (spaima competiției). Toate posibile datorită antrenorului său Antonio Conte. De fapt, presa peninsulară vorbește despre renașterea fotbalului Italian după modelul Conte, făptuitor al unor adevărate miracole de motivație, abnegație, muncă și devotament.
„La lezione di Conte” (Gazzetta dello Sport) e una în cinci părți: organizare, concentrare, muncă, spirit de echipă, pragmatism. Nimic de adăugat.
N-ar fi rău să se audă și în Ferentari-ul fotbalului românesc.
Acest articol a fost publicat în cotidianul Monitorul de Cluj din 5 iulie 2016

Jun 04

„U”, o chestiune de principiu

DSC_0149
Cel mai greu în ziua de azi (unii ar fi spune imposibil) e să ai, să impui și să păstrezi principii. Pare aproape firesc într-o lume în care prevalență au banii, puterea, învârteala materială, cariera cu orice preț și din astea. Dar principii înseamnă nu doar să gândești și să faci doar ce scrie la carte, ci să-ți respecți propria ființă, să ai puterea să crezi în aceleași lucruri (împotriva simțului comun), să crezi în aceleași idei (când nu-ți aduc folos), să-ți permiți să simți și să păstrezi afecțiune pentru ceva (când altora li se pare ridicol, nemeritat, depășit, lipsit de sens, durată, viitor etc.). Căci pentru unii, iată, și afecțiunea, atașamentul și devoțiunea au devenit un lux, pe care ți-l poți permite sau nu.
Ce a fost finala Cupei României la fotbal din 2015 („U” Cluj – „Steaua”: 0-3) decât o clară, severă și elocventă demonstrație de principii. Căci altceva n-a fost și nici nu putea să fie. Așa-zisa „Steaua” (o pun între ghilimele, fiindcă Steaua e „fără nume”), vezi doamne, a câștigat tot ce se putea în acest an, trei trofee. E campiona! N-am văzut de când sunt un triumf mai jalnic: campionatul a fost câștigat cu patronul în pușcărie (Gici Becali), iar președintele clubului (Mihai Stoica) e și acum întemnițat, amândoi „de competența” DNA; Gâlcă, antrenorul, e un fel de „anti”, ciufut și rigid, „mlădios” ca un „par de fasole” și atrăgător ca o mătură; clubul și-a pierdut nu doar aura, numele și palmaresul, ci și stadionul și, în acest an, încet-încet, și publicul; echipa e un fel de „varză à la București”, cu „vedete” pe bancă și debutanți titulari; echipa nu joacă fotbal, se chinuie, se „screme”, se dă de ceasul morții, dezamăgind fanii, spectatorii, specialiștii, iar finalul de campionat a fost un thriller de doi bani. Dar așa-zisa Steaua e doar vârful aisberg-ului. Să le numărăm, coane Fănică, pe scurt: locul 2 (ASA Tg.-Mureș) e, se pare, falimentară „avant la lettre”, de pe locul secund, n-a așteptat să câștige trofeul, ca Unirea Urziceni, înainte de-a se dezmembra, sau pe aproape, ca Otelul Galați și CFR Cluj; locul 3 (Astra Giurgiu) are și ea patronul la „zuchthaus” (adică la zdup), venit și el în fotbal ca să-și diversifice arta/aria fraudării statului și a spălării banilor; pe locul 4 e o echipă (CFR) fără patron, fără bani și fără … nu mai știm ce, iar pe locul 5 e CSU Craiova, o echipă … cu primăriță ambițioasă foc, cu susținere politică și cu stadion făcut de guvern, dar fără istoric, sare, piper și public; Petrolul (locul 6) are și ea patronul moral (primarul) la temniță, iar Dinamo (locul 7, cel mai slab din istoria clubului) este în procedură de faliment financiar, de imagine, de public. Și uite așa, pe la locul 8, ajungem la o cvasinormalitate, cum ar fi FC Botoșani, un club de „mare tradiție” în liga I, și la locul 10 (CSMS Iași – nu știu ce înseamnă), de unde se vede că acum „Moldova e fruncea” la fotbal. Despre Viitorul (și atât) știm că e echipa lui Hagi care a jucat, ca întotdeauna, în liga lui și nu se amestecă cu ceilalți decât întâmplător și conjunctural. Pandurii, echipa sindicatelor minerești ale lui Ponta, are viitor (stadion) până la viitoarele alegeri, apoi vom vedea, iar inafara retrogradatelor (șase, despre morți numai de bine) a mai rămas Chiajna, clubul cu nume de … Doamnă, echipa urmărită de circa o sută de bețivi, bătrâni, copii și câțiva oameni din comună întorși mai devreme de la munca câmpului.
În țara orbilor, chiorul ar trebui să fie rege. „U” Cluj nu e rege, ci regina retrogradatelor, a tuturor cauzelor comune pierdute cu sublim rafinament, a „iubirii” imposibil de înțeles dinafară. Dacă la celelalte mai găseai câte o umbră de ceva, „U” Cluj e clubul care, la acest moment, la propriu, nu mai are nimic: nici patron (urmărit general), nici bani sau sursă de finanțare, nici jucători, nici antrenor, nici viitor și nici promisiuni de luat în seamă. Ei bine, această echipă, târâtă vreme de ani buni prin toate bolgiile fotbalului, salvată de inspirația vreunui antrenor, de TAS sau de mila divină, această echipă din care n-a mai rămas decât sufletul, condamnată și retrogradată de drept, ajunge dramatic în finala Cupei României. Ca să ce, oare? Ce să caute, pe cel mai mare stadion al țării, într-o reprezentație „de gala” (nu știm a cui), o echipă „ruptă-n fund”? Cred că această întâmplare miraculoasă a vrut să arate și proștilor, tâmpiților, hoților și otrepelor din federație și din „lumea fotbalului” care este viitorul acestui sport din România: fotbalul este un joc pentru public, pentru gustul, plăcerea și satisfacția lui. Este, da, și o afacere mare care trăiește din banii pe care acest public doar este capabil să-i producă, cu voia sau fără voia lui. Restul sunt hoții, „mișmașuri” și spălări de bani, lipsite de viitor și pe care, mai devreme sau mai târziu, le așteaptă DNA-ul la ușă.
Galeria lui „U” Cluj a făcut această demonstrația sublimă pe cea mai mare scenă fotbalistică a țării, a afirmat un principiu, mai important decât trofeul Cupa României și decât o victorie cu pseudoSteaua. Mai mult de atât nu putea face Clujul fotbalistic pentru București, deocamdată.
Concluziile se trag de la sine. În registru rational-dramatic, cum că „există o galerie ce merită echipă, club, conducători și investitori de măsură”, al celui mai mare „PRET TIN” din galeria lui „U”. Și în registru hâtru-ironic al unui scriitor „nepretin” (Radu Paraschivescu), care se întreba dacă galeria a însoțit pe „U” Cluj la București sau dacă „U” Cluj a însoțit galeria la meci. Pe cât de frumos spus și de adevărat, pe atât de tragic și de nefiresc.
Articolul a apărut și în ziarul Monitorul de Cluj din 2 iunie 2015

Mar 08

Unde a greșit Gică Popescu

presa-internationala-e-socata-dupa-condamnarea-lui-gica-popescu-ziaristii-nu-mai-inteleg-nimic-dupa-sentinta_12_size6

Dacă „Dosarul transferurilor” este o colecție de „bombe”, atunci, din cele opt, cazul Gică Popescu este „bomba” cu schepsis. Nimeni nu s-a mirat că frații Becali au ajuns la pușcărie, n-a fost o surpriză că George Copos sau Cristian Borcea au ajuns după gratii, la fel, ceilalți șefi din fotbal. În fine, pe Mihai Stoica te mirai să nu-l bată cineva cu parul, dar mai degrabă pentru nesimțire și tupeu, nu pentru corupție. Dar Gică Popescu? El părea din filmul fotbalului, din cel al „generației de aur”, al competiției de înalt nivel și performanță. Când colo, iată-l și pe el „în lot”, printre „titularii” pușcăriei. Adevărul este că tot ceea ce a făcut Gică Popescu după renunțarea la fotbal nu cadrează deloc cu statura ridicată în carieră. De aceea, fotbalistul și omul nu trebuie judecați laolaltă, nici de aceeași ochi, nici cu aceeași măsură. Pe scurt, pe cât de valoros, de merituos și de galonat a fost jucătorul Gică Popescu, pe atât de neinspirat și de anost a fost impresarul, omul de afaceri și managerul cu același nume. Nu rețin niciun transfer de senzație, o descoperire sau vreo ispravă în zona impresariatului, n-a făcut „gaură în cer” la Târgoviște, nici mari afaceri și, mai ales, n-a ajuns președinte FRF, ținta sa supremă. Pe de altă parte, nu era obligatoriu ca marele fotbalist să fie „la fel de mare” după aceea. Mulți dintre „marii foști” nu simt neapărat nevoia să exceleze în altceva, ca antrenori, ca impresari sau ca manageri. Pe unii, pur și simplu, nu-i interesează (se mulțumesc cu banii), alții nu se consideră sau nu sunt potriviți pentru alte activități asociate fotbalului. Dar asta o înțeleg ei de capul lor sau le spune cineva mai deștept, iar ei au înțelepciunea să-l asculte. Unii nu ascultă de nimeni, fac ce vor ei și ajung bețivi și derbedei, vezi Paul Gascoigne, alții își urmează chemarea și ajung și mai mari, vezi Michel Platini. Și la noi sunt destule exemple. Cu toate astea, nu lipsa de viziune sau de adecvare, nu alegerile profesionale, făcute la un moment dat, sunt reproșul de căpătâi ce li se poate aduce acestor foste mari glorii sportive. În fond, i se poate întâmpla oricui. Marea greșeală a lui Gică Popescu vine din altă parte.

Fotbalistului născut în Calafat i-a mers bine până s-a servit de calitățile native, fizice, talent fotbalistic și cel „oltenesc”, de lider. De celelalte, bani și transferuri, în tot acest timp, s-au ocupat, prin delegație, frații Ioan și Victor Becali. Ar fi ajuns „Baciul” atât de mare, la FC Barcelona, de exemplu, fără sprijinul, asistența și relațiile acestor impresari? Greu de spus, posibil, nu. Dar, profesional și moral vorbind, cât de îndatorat și până când trebuie să-i rămână jucătorul impresarului său? Aici e zona sensibilă a profesionalismului neluat în seamă de niciuna dintre părți. Căci, la drept vorbind, transferul bun este o afacere de tip win-win (cu dublu câștig) și nu ceva cu „veșnică recunoștință”. Gică Popescu nu era o „marfă proastă” pe care s-o vândă Becali la suprapreț pe „piața neagră”. Și totuși! După agățarea ghetelor în cui, multimilionarul în euro Gică Popescu nu s-a făcut nici antrenor, nici manager, nici altceva decât …impresar. Pentru mine a fost clar de atunci că nu lui, ci fraților Becali le folosește această nouă ipostază, ei aveau nevoie de imaginea, seriozitatea, faima și relațiile lui Gică Popescu. Nu cred că am fost singurul și e imposibil ca cineva din anturajul fotbalistului să nu-l fi prevenit în această privință. Pe de altă parte, e de crezut ca marele fotbalist să nu fie la curent cu „metodele” de lucru ale fraților Becali, adică ilegalități, evaziune, corupție, înțelegeri „la negru”? Cert este că din recunoștință, „din obligație”, din lipsă de curaj, din lăcomie sau din lipsă de judecată (adică prostie), Gică Popescu „căpitanul” a cedat „banderola” impresarilor  săi.  Nu mai contează ce a crezut Gică Popescu atunci (despre foloase sau pericole), contează că  el n-a fost bun ca impresar și, mai ales, că s-a „înhăitat” cu frații Becali, a intrat într-o „categorie” inferioară și a fost asimilat acestei lumi, de factură interlopă, de care nu l-a mai putut desprinde nimeni, nici avocații, nici procurorii, nici judecătorii. Asta a fost marea lui greșeală că n-a spus nu la momentul potrivit. Din pușcărie, Ioan Becali își asumă vinovăția și pentru Gică Popescu, dar e tardiv și inutil. El ar fi putut face altceva, chiar în spiritul „onoarei mafiote”, să se folosească de el, dar măcar să nu-l amestece direct în „marile mizerii” ale fotbalului. Pentru ei însă a contat mai mult „cârdășia” și șantajul și mai puțin „onoarea”. Gică Popescu nu și-a pătat doar imaginea proprie, ci și cea a fotbalului românesc. N-au fost departe să pățească la fel Ilie Dumitrescu și Gică Hagi, „salvați” de mai multă minte sau de un alt tip de personalitate.

A scoate acum „inocentul” din „banda de derbedei” și a-l grația e mai complicat. Dacă clemența ar dori să facă o diferență pe care justiția n-a putut s-o facă între condamnați, atunci e inutil: toată lumea a făcut-o deja. Grațierea folosește strict persoanei fizice Gică Popescu. Nu spală imaginea sa morală, nu face mai curat fotbalul românesc, nu are nimic izbăvitor. E doar politică!

Feb 04

Mourinho a mai stricat o „jucărie”

images

 

Sunt unul dintre aceia care, o spun pe șleau, nu-l suportă pe Jose Mourinho. Totuși, îi înțeleg pe cei care apreciază rezultatele extraordinare ale portughezului și pragmatismul acestuia, pe cei care îl admiră pentru „ifosele” de Prima Dona și gustă „tușele”  groase de PR ale lui. Dar, pentru mine, Jose Mourinho, asemenea lui Rafael Nadal, este un străin venit în lumea sportului de pe altă planetă, mai precis, sosit „în misiune” pe arenele sportive. Aseară, cu dibăcie și cinism, diavolul portughez a mai stricat o jucărie, cea numită Manchester City, construită cu greutate și cu foarte mulți bani. Praf s-a făcut mașina de fotbal multinațională, frumoasă și scumpă, a „romantincului” Manuel Pellegrini. Până la urmă, asta pare să fie adevărata profesiune de credință și țelul ultim a antrenorului portughez, căci nu e prima și, cu siguranță, nu va fi nici ultima.

Prima ispravă a năzdrăvanului Mourinho se pierde în ceața amintirilor, căci cea dintâi „mașinuță” distrusă, cu „dalta și ciocanul” atunci, a fost AS Monaco, în finala de pomină a Champions League, ediția 2003/2004, câștigată de FC Porto cu 3-0 la Gelsenkirchen. Pentru cei care nu-și aduc aminte sau nu l-au văzut, meciul a fost o rușine, o propagandă împotriva fotbalului, un meci plin de durități, distrus de cinismul antrenorului portughez, la alibi cu un arbitru chior ori gras plătit. Partida, în care ar fi trebuit dictate cel puțin două eliminări din tabăra portugheză, s-a încheiat cu „o tăvăleală”  bună trasă naivilor monegasci ce au încercat să joace fotbal, dar care au fost efectiv călcați în picioare până la final. Mutat în Premier League, prietenul fotbalului i-a „meșterit” și pe englezi, băgând „bețe în roate” între toate spițele posibile de acolo. Cu unele i-a ieșit, cu altele doar parțial, reușind totuși să încurce și să strice și pe Manchester United, cu un Alex Ferguson mereu nervos și contrariat de manevrele tactice și de PR ale lui Mourinho, care, era limpede, nu juca doar fotbal, ci juca și fotbal. Un fotbal mai tot timpul urât, neplăcut, obstrucționist, defensiv, pe contre și în contra unui curs firesc și așteptat, după componența lotului. Pentru că, beneficiind de rezultate și faimă, el a avut tot timpul loturi valoroase și patroni slobozi la pungă.

După episodul Chelsea (primul), a urmat Italia cea mare iubitoare de „mașini”, unde a antrenat Inter-ul lui Massimo Moratti. A profitat la maxim și acolo (în campionat și în CL), beneficiind de un Juventus „în convalencență”, un Milan prins între două cicluri și de alte conjuncturi favorabile. Cert e că în Italia nu i-a plăcut și n-a făcut „mulți purici”, deoarece complicata și versatila „mașinărie” de fotbal italiană era mai greu de „deșurubat” și dezmembrat. Așadar, a trecut în fotbalul spaniol, la Real Madrid, unde avea în fața una din cele mai frumoase „jucării” din istoria fotbalului: FC Barcelona lui Pep Guardiola. Întrebarea este a reușit Mourinho „să strice” mașinăria de pase   catalană. Unii vor zice că nu, alții vor spune că, până în final, a reușit, invingând-o pe teren și smulgându-i trofee.  Chiar dacă ceva i-a ieșit și acolo, cu Barcelona a primit cele mai dure lecții de fotbal, pe care a fost nevoit să le îndure cu stoicism. Acum s-a reîntors în Anglia la Chelsea, unde a lăsat câteva „afaceri nerezolvate”: una este MU, rezolvată temporar de la sine, alta este Manchester City, parțial pusă la punct, mai este Arsenal și alții ce vor să emită pretenții, alde Tottenham sau Liverpool.  Rămâne de „dereglat” fotbalul german, acolo unde „panzer”-ele par totuși greu de dezmembrat. N-a reușit, la timona Real Madrid, să gripeze serios motoarele încă funcționale ale Borussiei Dortmund anul trecut, îi va fi greu să strice sclipitoarea limuzină numită Bayern Munchen, condusă de Guardiola, pe deasupra.

Mie însă, tot ce face Jose Mourinho mi se pare o imensă ironie, ce va sfârși într-un pantagruelic hohot de râs. Nu m-aș mira deloc ca, la un sfârșit, oricare ar fi el, traducătorul portughez să le râdă în nas tuturor și să zică lumii fotbalului: „Fraierilor! Umflaților! Titraților! Fotbaliștilor! V-am luat  banii și mi-am bătut joc de fotbalulul vostru, de știința, de cupele și de ghetele voastre galonate! Hahahahahaha!”.

Sporovăiala „firoscoasă” a celor doi comentatori de la Eurosport a făcut atingere între copilăria lui Mourinho și anii de dictatură Salazar din Portugalia, fapt ce ar explica apetența lui Mourinho pentru militărie. Mi-a plăcut tocmai pentru că nu mă gândisem niciodată la asta.  Sunt de urmărit însă noile „misiuni” portugheze în lumea fotbalului pe bani.

Jan 07

Juventus, o demonstrație de FORZA

Sunt juventin de câteva zeci de ani, dar nu acesta e momentul cel mai bun pentru a mărturisi asta. De aceea, nici n-am să insist asupra acestui lucru, decât cu un singur detaliu, anume că m-am convertit la „religia” bianco-nero de la vârsta la care am realizat că dungile de pe tricouri au aceeași orientare și culori cu ale altei echipe de suflet, astfel încât m-am simțit reprezentat fotbalistic atât la nivel local, cât și la nivel universal. Și-așa a rămas de atunci până azi, cu bune și cu rele, cu bucurii și tristeți, cu succese și înfrângeri mereu amestecate, ca la orice microbist.
Duminică seara a fost marele derby în campionatul italian între Juventus și Roma, adică locul întâi și locul doi, terminat cu 3-0, un scor de forfait, cum ar zice clasicii fotbalului. Sigur, motiv de exultare pentru fanii Juventus-ului și de amărăciune pentru cei ai Romei. Cine a văzut meciul (transmis de peste 200 de televiziuni) a putut vedea o dispută tensionată, aprigă, dominată de miză, un joc tacticizat, cum numai italienii știu să joace între ei. Ar fi de prost gust să argumentez eu cât de bună și superioară a fost Juventus în raport cu adversara sa. Întâi de toate, aș elogia Roma pentru surpriza oferită acestui campionat, pentru joc și pentru rezultatele obținute până la un punct, pentru emulația creată și datorată, în special, antrenorului Rudy Garcia. Pe de altă parte, ar fi fost mai bine pentru toată lumea ca meciul de duminică să se fi încheiat în minutul 80, la 2-0, fix înaintea eliminării jenante a lui de Rossi și a tot ce a urmat. Acesta a fost semnul cel mai prost pentru Roma, nu neapărat înfrângerea, chiar dacă aceasta s-a produs la un scor fără echivoc, rușinos pentru unii. Din păcate, omenescul a trecut peste elementul sportiv și nu în favoarea sportului.
Pentru Juventus, nu această victorie este elementul cel mai convingător și nici înfrângerea identică aplicată lui Napoli, cealaltă pretendentă serioasă la titlu în acest an. Peste toate cuvintele și superlativele posibile, mai convingătoare sunt cifrele obținute până la acest moment în campionat, care, într-adevăr, vorbesc despre o forță fotbalistică autentică. Iată câteva din aceste date statistice uimitoare, realizate în câteva luni de la începerea competiției: după 18 etape, Juventus a realizat 49 de puncte, rezultate din16 victorii, un egal și o înfrîngere; de la etapa a 9-a, echipa a înlănțuit 10 victorii consecutive, primind un singur gol, în runda a 17-a, 4-1 cu Atalanta la Bergamo. Pentru Juventus, momentul de cotitură al turului s-a produs în etapa a 8-a, până la care Roma era lider, realizând și ea o serie impresionantă de 10 victorii consecutive, cu doar 4 goluri primite. În 20 octombrie, a avut loc meciul Fiorentina-Juventus, încheiat cu scorul de 4-2, după ce torinezii conduceaua la pauză cu 2-0. Cum se știe, au fost momentele de grație ale lui Giuseppe Rossi, autor al unui hat-trick, ce a răsturnat scorul în doar 15 minute, un duș foarte rece și foarte aspru pentru campioana en-titre a Italiei. Acesta a fost declanșatorul invincibilității, a închiderii efective a porții veteranului Buffon și a seriei încredibile de victorii ce a urmat. Până la această etapă, cu voie sau fără voie, Juventus a mai făcut o demonstrație de forță: în 4 din cele 7 meciuri, a fost condusă cu 1-0, reușind să întoarcă rezultatul (de la 0-1 la 3-2 cu Milan, de la 1-0 la 2-1 cu Chievo în deplasare, de la 0-1 la 2-1 cu Verona) sau să nu piardă (de la 0-1 la 1-1 cu Inter). Adaugați la acestea, 42 de goluri date și doar 11 primite în cele 18 meciuri. Să așezăm această înșiruire de succese la capătul a două titluri consecutive de campioană a Italiei.
Apoi, obligatoriu, vine discuția despre bani, deoarece, cum spunea Andrea Agnelli, președintele clubului, Italia nu mai este o țară de destinație, ci de tranzit pentru marile vedete ale fotbalului internațional. Surprinzător pentru unii, aceste rezultate s-au obținut în condiții de criză financiară și cu bugete de austeritate. Căci, pentru răutăcioși, echipa a fost construită din „cârpeli” și cu un antrenor, Antonio Conte, fără CV la acel moment. Să nu uităm că marile confirmări de azi ale echipei, Vidal și Pogba, ce merg către 40 de milioane de euro, sunt „culeși” de ici de colo, francezul de 18 ani cedat „moca” de Manchester United (deh, îmbătrânise și Ferguson), iar chilianul preluat ca speranță neconfirmată din Bundesliga. A fost apoi atragerea lui Pirlo de la Milan, a lui Barzali din Germania, a lui Vucinici pe bani puțini și exemplele pot continua. În sfârșit, „marile investiții” din ultimul an se cheamă Llorente, adus liber de contract de la Bilbao, și Tevez, o valoarea certă, dar un jucător plictisit și uzat la acel moment, adus cu 12 milioane de euro de la Manchester City, din care a făcut un golgeter de 30 de milioane, cât ceruse Realul pe Higuian, dați până la urmă de Napoli. Semn că se poate și așa.
Ar fi nedrept să nu zic nimic despre eșecul ieșirii premature din Champions Legue, care, cu toată compensația găzduirii la Torino a finalei Europe Legue, tot eșec rămâne, ca imagine și ca bani. Duminică, Juventus a câștigat convingător un derby, dar n-a câștigat campionatul, unde se mai joacă, vorba lui Rudy Garcia, pentru încă 60 de puncte. Adică pentru multe de văzut și de comentat.

Jan 02

Dinastia Pițurcilor

minge-fotbal-4

Întrebarea principală nu mai este de ce a pierdut România barajul de calificare la Mondiale cu Grecia. Asta a văzut și, sper, a înțeles toată suflarea românească, de la cel mai mare specialist (cine o fi acela), până la ultimul spectator amărât, ce a sperat până în minutul 94 al returului. Cele două meciuri au arătat, fără umbră de îndoială, că nu suntem de Mondiale, că nu avem nici antrenor, nici echipă, nici un joc compatibile cu asemenea performanță. Jocul în sine și mai ales rezultatul final nu doar că au dezamăgit, ci au produs întristare și amărăciune și au distrus speranța unor viitoare posibile calificări. Un joc în dublă manșă lipsit de control și în care România nu a avut nicio ocazie de gol reală. Un mucalit spunea că ne-am fi putut califica printr-un autogol al grecilor, un gol din offsaid și unul dintr-un penalty în meciul doi. Grecii și-au „făcut treaba”, noi însă n-am creat nici măcar circumstanțe pentru îndeplinirea celorlalte „condiții”. Dar asta este deja istorie și aceste meciuri ar trebui cumva uitate, deși nu va fi ușor.

Întrebarea principală este, desigur, cum s-a ajuns aici. Nu sunt singurul și nici primul care încearcă să identifice niște cauze pentru acest eșec dureros. Așa cum e limpede de înțeles pentru oricine, echipa națională de fotbal a României e rezultanta unui sistem ce are o bază, sportul juvenil, un mecanism competițional, ligile la diferite eșaloane, și o coordonare, vârful piramidei de care depind toate. Regăsim în fruntea acestui sistem, de zeci de ani, aceleași personaje, precum „venerabilul” Mircea Sandu, „onorabilul” Mitică Dragomir sau „dinasticul” Victor Pițurcă, care se automoștenește, preia și duce mai departe propria zestre de selecționer. Să facem socoteala (și „să le numărăm, coane Fănică”): nașul Sandu, 24 de ani în fruntea FRF, Mitică Corleone, 17 ani la conducerea LPF, nea Piți, zis și „Diavolul”, peste 10 ani la cârma naționalei României. 16 ani au trecut de la ultima calificare a naționalei la un Campionat Mondial, din care zece cu Piți la timonă. O singură calificare s-a reușit în acest timp, la Europenele din 2008, dar privită critic și retrospectiv, pare a fi fost o întâmplare, căci n-a fost consecința vreunei strategii și n-a determinat niciun efect în urma ei. Dimpotrivă, cred că a creat iluzii și a conservat un sistem realmente falimentar. În câteva tușe, acesta arată cam așa: fotbalul românesc este pe „butuci”, competițiile sunt slabe, au dispărut din prim plan centre fotbalistice de tradiție, baza este șubredă, spectatorii sunt tot mai puțini, mediocritatea domnește în ligile superioare, pline de jucători străini. Pentru cine joacă în Liga 1 echipe precum Concordia Chiajna, Săgeata Năvodari, Astra Giurgiu, Corona Brașov, Gaz Metan Mediaș, FC Botoșani, Viitorul Constanța, FC Vaslui sau Ceahlăul, adică jumătate din liga 1? Peste tot în lume fotbalul este un spectacol (sau un circ) cu spectatori, în România este un circ pentru bani, dar fără public. Corupția și-a făcut loc în chiar miezul fenomenului (vezi dosarele fotbalului aflate în judecată), este vizat câștigul cu orice preț, nu rezultatul sportiv și, cu atât mai puțin, dezvoltarea unui fotbal sănătos de la bază. Cine și cu ce bani finanțează echipe precum Pandurii sau Gaz Metan (poate vom afla, poate nu), cum susțin Primăriile echipe de fotbal, dacă este ilegal, de ce se feresc oamenii cu bani să intre în fotbal?
Victor Pițurcă selecționerul nu este promotorul acestui mecanism stricat, este o formă de manifestare a lui, dar și un vector de putere care a ajutat sistemul să continue să supraviețuiască. Prin modul de abordare, stil, comportament și lipsă de transparență era omul ideal pentru capii fotbalului românesc, cel mai bun alibi pe care și-l puteau crea. Căci Pițurcă pare independent (nu ține de sistem), face ce vrea (nu este dirijat de cineva), își asumă eșecurile (deci absolvă de răspundere pe ceilalți), nu dă socoteală nimănui (nici șefilor lui). Tăcut, încăpățânat, plin de toane, cu o comunicare deficitară și cu o lipsă de transparență de pomină, era profilul perfect de a-i „fura” rezultatele și a-l indica vinovat pentru eșecuri. Acesta este motivul pentru care a fost instalat de trei ori ca antrenor al naționalei de aceiași șefi. Din păcate, aproape că n-a mai contat priceperea lui Pițurcă în antrenorat, calitățile lui de selecționer și de motivator, esențiale pentru o asemenea poziție. Cu o imagine confuză și contradictorie, Pițurcă a fost ba înger, ba demon pentru fotbalul românesc, în funcție de împrejurări, iar calitatea de „gambler”, adică de antrenor care nu pregătește, ci „joacă” un meci, a accentuat acest profil. De multe ori, chiar nimeni nu înțelegea deciziile lui Pițurcă, nici cele bune, nici cele rele, și, tot adesea, se vorbea despre el în context de „șansă”, „noroc proverbial”, „inspirație”, „bulan”, „pleașcă” sau „ghinion”etc. Dezvăluirile recente ale lui Adrian Mutu despre „pregătirea” tehnico-tactică a meciurilor de către Pițurcă nu ne miră, ci întăresc imaginea de „babă vrăjitoare” a acestuia mai degrabă decât de antrenor temeinic.
În stilu-i caracteristic, Victor Pițurcă nu-și dă demisia, preferând să moară cu Mircea Sandu de gât, căci Mitică Dragomir a plecat. E și acesta un mod de a încheia un ciclu. Dacă cineva nu te înjură de mamă, înseamnă că nu te-a înjurat îndeajuns?!