Jul 27

Terorism „la crowdsourcing”

Poza 5
Suntem îndemnați zilnic, la modul cinic, să ne obișnuim cu violența și terorismul, cu atentatele și loviturile de stat, cu exploziile și crimele, iar moartea intempestivă și hazardul ei să fie privită ca o întâmplare „obișnuită”. Cu adevărat, acesta să fie noul tip de lume către care ineluctabil ne îndreptăm sau acestea sunt (doar) mesajele pe care ni le transmit niște specialiști în comunicare aflați în spatele unor politicieni incompetenți și al unor state șubrede și incapabile să (mai) asigure securitatea cetățenilor lui?
Desigur, putem îmbrățișa viziunea fatalistă și să credem că nu se (mai) poate face nimic, să mizăm pe statistică și să sperăm că nu ni se va întâmpla nouă. Dar, inevitabil, vine întrebarea simplă, „la mintea cocoșului”, pe care nu se poate și nu e bine s-o ocolim: dacă șansa de supraviețuire a unui om (expus terorismului) ține astăzi de calcul probabilistic (una la o sută de mii, una la un milion etc.), de baftă sau de noroc (cum vrem să-i zicem) și de bunul Dumnezeu (funcție de credință), atunci de ce (naiba) mai plătesc oamenii impozit, dacă una din funcțiile principale ale unui stat, aceea de a asigura viața și siguranța cetățenilor lui, nu poate fi îndeplinită sau a fost abandonată. În fond, lucrurile pot fi interpretate și așa sau obligatoriu așa: cum e posibil ca, într-o țară aflată în stare de urgență de șase luni, un șofer (care, în timpul liber, conduce o bicicletă, nu un F16), în ziua națională a Franței, la miezul nopții, să înșele ieftin vigilența autorităților (Poliție, Jandarmerie, Armată, Servicii secrete), cu o minciună copilărească (spunând că face alimentarea cu înghețată), pătrunzând la Nisa printre oameni, cu un tir de 20 de tone, într-unul din cele mai selecte locuri din Europa? Când ar fi fost de ajuns, pentru dejucarea atentatului terorist cu 84 de morți (deocamdată), ca un simplu „tablagiu~ să ceară teroristului să-i arate „înghețata” din autofrigorifica lui închiriată de 20 de tone (în care erau opt paleți și bicicleta sa). Sau cum e posibil, în Turcia, ca niște „puciști” (considerând că doreau reinstituirea ordinii constiuționale – laice), să organizeze o lovitură de stat, ignorând faptul că președintele țintă, lăsat liber, se putea salva folosind telefonul său mobil chemând oameni în stradă. Iar în SUA, are loc săptămânal câte un atac armat cu victime (mai nou, polițiști), cu arme cumpărate de la chioșc și de pe internet, iar „statul” american, din cea mai avansată democrație a lumii, ridică din umeri, că n-are ce face.
Prostie, ignoranță, amatorism de stat, cum să-i spunem?
Unii vor spune că lucrurile nu sunt atât de simple, că terorismul de azi e polimorf, că e practicat de oameni (aparent) obișnuiți și că funcționează după o logică inumană, greu de înțeles, de urmărit, de depistat. Parțial, e de acceptat acest punct de vedere, dar mă tem că, în noul joc „de-a hoții și vardiștii”, cei puși să apere legea acționează și ei după o logică defectă, anacronică, depășită, perdantă din capul locului. Am urmărit cu mare atenție explicațiile/justificările autorităților franceze după atentatul de Nisa și l-am auzit pe însuși ministrul de Interne Bernard Cazeneuve susținând și repetând (ca „o moară stricată”) că Mohamed Lahouaiej Bouhlel nu era pe „lista luptătorilor ISI” întorși de Siria (deci a celor supravegheați), nu dăduse semne vizibile de radicalizare, care să-l aducă în vizorul autorităților, și nu părea să fi avut complici. Și cu asta gata cu măsurile de prevenire, putem sărbători liniștiți, nu mai e nimic de făcut.
În fapt, terorismul funcționează astăzi pe principiul rețelei, iar „teroriștii” sunt recrutați, utilizând internetul, prin procedeul numit „crowdsourcing”, împrumutat din economia capitalistă. Cel mai vulgar spus, cineva întreabă prin rețelele lor cine se oferă pentru un atac de Ziua Franței la Nisa, de pildă, iar de acolo încolo e treaba „voluntarului”, care nu trebuie să anunțe pe nimeni, nu trebuie să ceară permisiunea nimănui, nu mai trebuie instruit, pote acționa singur. Ce se mai știe, de către internauți, dar ignorat de către autoritățile franceze, e că procedeele de atac terorist (inclusiv cel cu autocamionul în mulțime) sunt prezentate și „predate” pe diferite site-uri dedicate, iar prozelitismul ISI se face prin diverse rețele, fără contact uman, fără întâlniri conspirative, fără plicuri înmânate etc. Spionajul și terorismul nu se mai predau în academii, ci la cursuri online, la care se poate înscrie oricine.
Mai spun că a trebuit să treacă ani de zile, să se producă mai multe atentate crude și să moară sute și sute de oameni pentru ca să vină la TV (TF1, duminică seara) un fost președinte și viitor candidat prezidențial (Nicolas Sarcozy) să spună câteva lucruri elementare. Le rezum: să fie depistate, urmărite, blocate și interzise site-urile cu tentă „extremist islamistă”, să fie interzis prozelitismul de acest fel și să fie expulzați din Franța toți cei depistați și circumscriși terorismului de tip islamist. Unele sunt politice, mai greu de luat, altele sunt pur tehnice și trebuiau aplicate de mult.
Pe de altă parte, generalii turci care, zice-se, au orchestrat lovitura de stat de zilele trecute, au uitat de „primăvara arabă” și de „revoluția twitter”, de existența internetului și a social media, „rămași ancorați” în realitate ultimei lovituri de stat, cea din 1997 sau 1980, poate.
Și în cazul turc și în cel francez și în cel american, deși sunt situații foarte diferite între ele, e vorba despre același lucru: lipsă de adecvare. E limpede că politica de stat a rămas în urma tehnologiei și chiar a economiei. Și mult în urma „politicii teroriste”.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 19 iulie 2016

Jul 21

Război și Payet

Poza blog 1
Mai-marii acestei lumi au fixat în crucea verii (poate fără să vrea) două evenimente ce captează, ca întotdeauna, atenția masculinității atunci când e vorba despre întrecere, competiție, înfruntare: în varianta hard, războiul – summit-ul NATO de la Varșovia și, în varianta soft, sportul – finala Campionatului European de Fotbal de la Paris. Și ce mare pricină în asta, veți zice, ce are una cu alta (sau sula cu prefectura). Ei bine, eu zic că are și că acestea sunt un fel de oglinzi în care fiecare nație, popor, individ se poate privi și trage, cel puțin pentru moment, concluziile și învățămintele necesare.
Multe se pot spune după asemenea evenimente reflector și chiar s-au spus deja. La fel de multe însă rămân negrăite, tainice, inexplicabile, provocând neliniști și dureri de cap. Iată (cel puțin) două întrebări la care nu cred că există un răspuns acceptabil: întâlnirea de la Varșovia este un pas înspre pace sau înspre război sau de ce a câștigat Portugalia întrecerea europeană de fotbal. Știți răspunsul? Eu, nu!
Conținutul declarației finale a NATO de la Varșovia se cunoaște, n-a produs nicio mare surpriză, iar întregul summit-ul a stat sub semnul „descurajării”, o formulă diplomatică ce permite „pregătirea de război”, fără a părea o agresiune directă la adresa Rusiei, „fantoma” atotprezentă a întâlnirii puternicilor lumii. NATO va avea trupe pe aliniamentul estic (de la nord la sud), cantitativ și calitativ diferite, după natura împrejurărilor și a implicării țărilor interesate, Polonia și țările baltice (mai mare), pe de-o parte, România și Bulgaria (mai mică), pe de alta. În același spirit, nimeni n-a vrut să facă mai mult în privința Mării Negre, pe nepregătite și fără acordul și implicarea Turciei, lucru despre care se vorbește puțin, dar înseamnă foarte mult. Nici SUA, nici Germania nu vor să încalce voia Turciei, nici măcar Rusia nu întinde coarda în fața unei puteri militare zonale cu aspirații mai mari și neascunse.
Ceea ce m-a mirat a fost „priceperea” analiștilor români de politică externă de după summit-ul în a trage concluzii complete și definitive cu privire la succesul sau eșecul României la Varșovia. Sciziunea în interiorul societății românești este desăvârșită și ea reverberează până acolo unde „părerea” nu înseamnă nimic altceva decât „praf politic” de căpătuială. Arătăm încă o dată, nu doar că nu suntem în stare de „a face ceva împreună”, ci că nu suntem capabili de a avea păreri înțelepte comune în ceea ce privește lucrurile esențiale dintr-o țară, cum sunt pacea și securitatea (nu mai zic „un proiect de țară”). Iar dacă pe noi, summit-ul ne arată „rupți” la interior, pe polonezi îi arată fermi și disponibili, duplicitari și pragmatici pe nemți, buimaci și nesiguri pe francezi, nehotărâți și speriați pe bulgari, încruntați pe turci, profitori pe americani, agresivi și fățarnici pe ruși.
Și cu asta aș părăsi parțial politica (unde totul a mers după plan), întorcându-mă spre fotbal (sau spre circ), unde, cu toate că știu rezultatul finalei Portugalia – Franța, continui să cred că marea câștigătoare este totuși … Franța. N-o să încetez să mă mir (și să mă bucur) cum, timp de o lună de zile, într-o țară țintă declarată a teroriștilor, având de gestionat un trafic de persoane de peste două milioane, din care cel puțin jumătate au fost străini, nu s-a produs nici cel mai mic atentat terorist care să producă victime, într-o situație de vulnerabilitate maximă. Pentru mine (și aș vrea să n-am dreptate), e suspectă această „pax romana” temporară și n-aș vrea să știu nici termenii nici durata ei.
Din punct de vedere strict fotbalistic și psihologic, eu cred că finala a fost tranșată în minutul 9, atunci când a fost „răpus” căpitanul echipei adverse (ieșit din teren 19 minute mai târziu). Faultul lui Payet asupra lui Cristiano Ronaldo a fost declicul și energia care a dus la victoria din final a Portugaliei, o victorie (până atunci) nejustificată și nemeritată. Asemenea lucruri s-au mai văzut, în condiții de mare presiune și de relativ echilibru, diferența să o facă un „mic detaliu” de natură umană, neluat în calcul, apărut accidental în ecuația unui meci având câștigătorul dinainte cunoscut.
A fost din nou, nu pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește, cum se întâmplă mereu, dar aproape niciodată pentru noi. De fapt, am și uitat că România a fost la Euro 2016, după o prestație amestecată, neclară și confuză, fără să știm de ce: din vina selecționerului sau a sistemului. Până vom afla, am pus un selecționer neamț, despre care se va spune că e incapabil să înțeleagă fotbalul românesc, ceea ce va fi strict adevărat. Isprăvile acestui European nu țin (nici acum) de noi, nici de Rusia, de pildă, (care s-a făcut de râs), nici măcar de Germania, Spania sau Italia, marile forțe fotbalistice ale lumii. Unii ar zice că a fost Europeanul Albaniei, Islandei și Țării Galilor, musafiri rari la asemenea ospețe.
Eu cred că a fost „afacerea” lui Fernando Santos, antrenorul portughez care, într-un arc de cerc peste ani, restituie Portugaliei, într-un mod nu tocmai echitabil, un titlu european luat acesteia, pe nedrept, în contul Greciei, pe când antrena această echipă. E adevărat că adversarii n-au nimic de înțeles din asta, spre uimirea și furia nemăsurată a „cocoșului galic”, mai ales.
Acest material a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 19 iulie 2016

Nov 24

Vinovații fără vină

DSC_0174
Francois Hollande n-ar fi trebuit să fie (niciodată) președintele Franței. Ne-o spun întâmplările politice ale anului 2011 și o întăresc faptele tragice petrecute în „Hexagon”, ce țin Europa în suspans și lumea cu sufletul la gură. Cel de-al șaptelea președinte al celei de-a Cincea Republici franceze nu este singurul vinovat pentru evenimentele tragice de la Paris, nu știu dacă este cel mai mare, dar este unul dintre principalii vinovați.
Mai întâi, de ce n-ar fi trebuit să fie el cel ales președinte în 2012? Nu e necesar un efort prea mare să ne amintim că mare favorit pentru Palatul Élysée, până în mai 2011, era Dominique Strauss-Kahn, candidatul Partidului Socialist (PS), fost ministru de finanțe, fost președinte al partidului și, la acel moment, director al Fondului Monetar Internațional din 2007. Doar scandalurile, de natură sexuală mai ales, culminând cu arestarea sa la New York, l-au oprit pe DSK din cursa în care ar fi pornit cu șansele cele mai mari. În Franța de dinaintea scandalului care a „zguduit” planeta, nu era nicio îndoială că directorul FMI este capabil să-l bată pe „scandalagiul” Nicolas Sarcozy, președintele „sortant”, un fel de „Băsescu” al Franței. În iulie 2011 (adică la două luni după arestarea sa), 44% dintre francezi credeau în continuare că Dominique Strauss-Kahn ar fi „un președinte bun”. De dispariția sa subită (și suspectă pentru unii) de pe scena politică franceză, a profitat Francois Hollande, un politician oportunist, prudent, „strecurat” printre conjuncturi și candidați. Principalul lui rival în PS a fost Martine Aubry, președinta partidului. Colac-peste-pupăză, tocmai atunci au decis socialiștii francezi să-și aleagă candidatul după modelul american al „primarelor”, adică prin votul direct al simpatizanților. Întâmplător, am asistat atunci la o dezbatere televizată în șase, printre care, alături de Hollande, se aflau Martine Aubry și viitorii miniștri Manuel Valls și Arnaud Montebourg. A fost clar că francezii de stânga n-au vrut-o candidat pe d-na Martine Aubry (primar de Lille), probabil, pentru a evita asemănarea cu „modelul german” Angela Merkel, nici pe Valls sau pe Montebourg (cel mai bun, în opinia mea), l-au preferat pe „fanfaronul fricos” Hollande, după o prestație modestă, din motive care îmi scapă. Hollande n-ar fi câștigat niciodată, cred eu, dacă nu s-ar fi retras forțat Dominique Strauss-Kahn, dacă nu se „lupta”, practic, cu femeile în PS, dacă n-ar fi candidat cu Nicolas Sarcozy, un președinte de dreapta devenit indezirabil, și dacă Marine Le Pen, candidatul Frontului Național, ar fi avut altă dispunere de moment. „Dacă și cu parcă”, slăbiciunea dreptei moderate franceze, făcută ferfeniță de „scamatoriile” lui Sarcozy, și lipsa de viziune și de curaj a stângii (care n-a mai impus un președinte de la Francois Mitterand încoace), l-au adus în fotoliul de la Élysée pe acest „popândău politic”, cu figura „speriatului de bombe” pe timp de pace. Prin forța împrejurărilor și prin ironia sorții, Franța a luat „mutra” conducătorului ei, o față plângăcioasă, o mască a fricii, a ezitării și a nesiguranței.
Trecem peste niște performanțe negative unice, în privința lipsei de popularitate și de încredere, atinse de Francois Hollande în mandatul său. Au fost puse pe seama crizei economice, pe seama unor măsuri economice/fiscale trecătoare, insuficient gândite și retractate. Trecem peste faptul că Franța a pierdut un loc (tocmai în favoarea rivalului etern – Anglia) în topul celor mai puternice economii ale lumii. Mai trecem și peste faptul că Franța a devenit, sub conducerea sa, un fel de aghiotant al Germaniei în UE, iar Hollande însuși, un fel de prim-corist în ansamblul dirijat „triumfal” de Angela Merkel. În toți acești din urmă ani, Franța n-a făcut nimic (intern sau extern), n-a impus vreo idee, nu s-a remarcat cu ceva, la poziția și pretențiile ei. A stat, prin președintele său, și a așteptat să se „întâmple ceva” până la alegeri, pe care simțea că le va pierde ca nimeni altcineva dintr-a Cincea Republică. Și s-a „întâmplat”.
Se știe că animalele de pradă atacă întâi pe cei cărora simt că le e frică. Teroriștii au atacat Franța pentru că au simțit-o vulnerabilă, ezitantă, nepregătită, într-o stare de tensiune socială crescândă. Franța nu are de livrat o politică coerentă la nivelul UE și nu are o poziție distinctă în această arhitectură. Franța nu mai este o forță care negociază, convinge, impune samd. În fine, Franța nu a avut și nu are o politică coerentă față de emigranți (cine vine, de ce vine, când vine și ce facem cu ei) și nu pare a înțelege ce se întâmplă azi în lume și în Europa. Franța bâjbâie. Și-a trimis avioanele în Siria să atace ISIS, dar cu ce efect? Se aliază cu Vladimir Putin, pe frontul altora, părând a înțelege „jocul” americanilor, dar se vede cu Barack Obama. Franța este lovită din toate părțile, iar conducătorii ei, fără anvergură și fără viziune, disperați electoral, măresc tensiunea, invocă sprijin și cer prelungirea stării de urgență. Premierul Manuel Valls (sunt la modă în Franța politicienii de origini nefranceze, vezi D. Strauss-Kahn, N. Sarcozy, Manuel Valls, Anne Hidalgo, Rachida Dati etc.) aduce în discuție arma chimică. Dar nu-i de-ajuns, cer și reinstituirea controlului la graniță. Atacă Schengen-ul și UE, al cărui fondator este etc. Ce-ar mai putea să facă? Căci de demisie nu-s în stare!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 23 noiembrie 2015