Mar 28

„Informația este un bun public”. Jurnalismul ca serviciu public

148315_couverture_Hres_0
Într-una din serile trecute, am avut un mic șoc, o tresărire, o bucurie amestecată cu un trecător „oftat”, o vagă revelație, însoțită de un ușor regret, descoperind existența unei cărți recent apărute. Trăiam senzația că cineva îmi confirmă un lucru prețios (și îmi părea bine), dar și simțeam că m-ar fi lăsat fără ceva (și-mi părea rău). Chestii absolut subiective și trecătoare…
În fond, de ceva timp (câteva luni) încoace, preocupat de soarta și „viitorul jurnalismului” (despre care scriu o lucrare), începuse să se înfiripe și să mă „domine” o idee/ipoteză/soluție, pe care am început s-o spun (mai mult sau mai puțin elaborat/spontan) studenților la cursuri. Vorbeam și încercam să argumentez, să mă conving pe mine și pe alții, că, aflat într-o criză atât de rea, fără perspective certe pentru viitor, fără modele de afaceri viabile, în pierdere de poziție, influență și credibilitate etc., jurnalismul ar trebui declarat și asumat ca „serviciu public”, spuneam eu, asemenea celorlalte servicii publice vitale (sănătatea, educația, siguranța, transportul, electricitate etc.), acel ceva necesar și obligatoriu, de importanță strategică pe care l-aș putea numi „informarea publică”, de același rang cu celelalte servicii enumerate. Sigur că nu sunt/nu eram într-un stadiu foarte avansat de argumentare și de elaborare a ideii și nici nu așteptam, cu adevărat, un feed back. Vorbeam viitorilor jurnaliști gândind cu voce tare, „bântuit” de o idee, ca și cum aș fi vorbit cu mine…
Poate că ar mai trebui să fac câteva precizări legate de „subiect”. Tema susținerii jurnalismului de către stat(e) nu e nouă, ea a apărut, pe ici pe colo, prin diverse simulări, cercetări și prognoze încă de la apariția primelor efecte ale crizei financiare (declanșate în 2008). Forma cea mai frecventă invocată a implicării statului în spijinirea jurnalismului a fost subvenția sau ajutorul de stat, concretizată prin sume acordate direct instituțiilor media (pe diverse criterii), sau acordarea de facilități fiscale ori de altă natură. Trebuie spus că aceste instrumente de ajutor au funcționat în unele țări, ca Franța, de pildă (la nivel de zeci de milioane de euro), chiar și în România (la Cluj) s-a încercat, fără prea mare succes, și s-a revenit în pandemie, media românească primind mai multe de milioane de euro ajutor. Chiar și în SUA s-a cochetat cu această idee a implicării statului, o țară mult mai „liberală” decât România și, în orice caz, decât Franța, unde „modelele socialiste” au avut întotdeauna mai mare căutare. În orice caz, în Statele Unite rolul statului în această criză, dacă nu a fost prezent, a fost substituit de societatea civilă (foarte puternică), care, prin diverse fundații și asociații de tip ONG, au sprijinit și sprijină în continuare presa independentă, ca o condiție a funcționării democrației liberale reprezentative. Mai spun aici două lucruri (înainte de a mă întoarce la povestea principală a mea): în niciun loc unde s-a practicat, indiferent de formula folosită (de stat sau ONG-ist), ajutorul financiar n-a „salvat” media, n-a redresat-o, nu i-a oferit o soluție pe termen mediu măcar, mai degrabă, a făcut-o spontan, punctual, pe termen scurt; în al doilea rând, niciodată, în niciun fel și nicăieri până acum nu s-a mers cu vreo soluție până la schimbarea structurii de proprietate în media, până la asumarea unui rol permanent din partea statului în sistemul media sau, Doamne ferește, să se pomenească măcar, fie și în sens de negare, cuvântul „naționalizare”. Dimpotrivă, aș spune că unii dintre politicieni (de la noi sau de aiurea), inconștienți ca de obicei, au început să le pară bine și să exulte că presa e slabă, că are probleme, că își pierde din încredere și credibilitate, că vor avea un critic mai slab și mai puțin… „O, sancta simplicitas!“
Miercuri seara, întâmplător, am descoperit că în Franța, pe la mijlocul lui februarie în acest an, a apărut cartea „L’information est un bien public: Refonder la propriété des médias” (Informația este un bun public: Reconstrucția proprietății media), scrisă de o autoare celebră, Julia Cagé, și de un avocat parizian Benoît Huet. Acesta a fost micul incident cultural care m-a tulburat, căci am înțeles foarte repede despre ce e vorba și de nivelul elaborat/avansat la care se găsește „ideea” în abordarea autorilor francezi. Altfel spus, pe scurt, mi-ar fi plăcut să fi scris și publicat (și) eu cartea în cauză. Mai vreau să adaug că Julia Cagé (coordonator de doctorate de Harvard și profesor de economie la Science Po Paris) nu e un autor străin de problemele jurnalismului, iar eu am găsit-o și consultat-o în cercetările mele anterioare la momentul în care documentam/fundamentam cursul meu de Crowdsourcing și crowdfundingul (pentru Media Digitală).
(Fac o paranteză, ce ar putea părea o divagație, dar nu e. Julia Cagé, autoarea celebră care a lansat această „bombă revoluționară” pentru media, e soția nu mai puțin celebrului Thomas Piketty, autor al best-seller- ului internațional „Capitalul în secolul XXI”, economist francez și istoric al economiei, critic iconoclast al (neo)liberalismului, specializat pe probleme legate de avere și de inegalitatea veniturilor. Această propunere îndrăzneață, de a numi informația un bun public și a propune o reformă o structurii de proprietate în media, nu vine din bun senin și pe nepregătite. Volumele Juliei Cagé anterioare anticipează cumva acest ultim pas (fără a scădea deloc valoarea surprizei): „Sauver les médias. Capitalisme, financement participatif et démocratie” (Salvați media. Capitalism, crowdfunding și democrație), 2015; „L’information à tout prix” (Informația cu orice preț), 2017; „Le prix de la démocratie (Prețul democrației), 2018. O propunere bine argumentată istoric și temeinic susținută de date economice.)
Și-acum să vedem cum gândesc cei doi autori francezi reformarea și salvarea sistemului media, în condițiile date, dominate de regulile pieței (profitului) și a lipsei totale de control a jurnaliștilor (adică a celor ce fac) și a cetățenilor (a celor pentru care se face). În starea actuală, decidentul principal, unic și ultim (patronul media) nu are nimic de-a face nici cu jurnalismul (ca profesie și reguli), nici cu informarea publică (conținut jurnalistic profesionist și responsabil), nici cu rolul sau misiunea democratice ale jurnalismului în societate. Propunerea autorilor, care capătă forma unei „legi pentru democratizarea informației”, vrea să schimbe raporturile de forțe, de proprietate, de putere, de decizie și negociere dintre cei trei actori principali: patron media, jurnaliști și cetățeni, în sensul în care controlul decizional și indepedența editorială să fie altfel asumate și distribuite. „Am scris această carte pentru a înarma jurnaliștii, a înarma cetățenii, a înarma legiuitorul, astfel încât, mâine, cu legea în mână, să avem condițiile pentru a proteja independența jurnaliștilor și a păstra mass-media pluraliste”, spune Julia Cagé. Lipsa de reguli și de protecție editorială este evidentă și funcționează peste tot la fel, nu doar în Franța: „Cum pot cetățenii să aibă încredere în mass-media dacă nicio regulă clară nu împiedică un acționar să intervină în funcționarea redacției sau să concedieze un jurnalist pe care nu-l place?”, argumentează autoarea.
Cheia de rezolvare și punctul de pornire este de a schimba regimul informației și al însemnătății acesteia în contextul informării publice: „Credem că informația este un bun public. Deoarece este un bun public, acesta trebuie finanțat din bani publici” (Julia Cagé). Formula concretă aleasă, a guvernanței democratice (mai difuză și flexibilă, de dispersare a autorității/deciziei între entități care nu aparțin sferei guvernamentale, a actorilor autonomi/autohtoni, a societății civile, a mediului de afaceri, a jurnaliștilor și cetățenilor) ar oferi câmp de lucru și de negociere pentru a asigura dezideratul final: independența editorială, conținut de calitate. Din câte se înțelege și din asigurările explicite ale autorilor, este vorba despre o reașezare și redistribuire a proprietății și autorității: „această lege privind democratizarea informațiilor are ca scop îmbunătățirea funcționării acestor mass-media. Nu vrem să naționalizăm mass-media, ci să stabilim garanții pentru independența acestora” (Julia Cagé).
Guvernanța democratică ar fi asigurată, mai întâi, prin prezența a cel puțin jumătate dintre angajați în Consiliile de Administrație ale organizațiilor media, dintre care două treimi să fie jurnaliști. În al doilea rând, directorii editoriali (executivi), propuși de către Consiliile de Administrație, să fie validați cu cel puțin 60% prin votul tuturor jurnaliștilor. Mai rămâne de precizat (din această schiță, sumară prezentare a cărții/legii) care este implicarea publicului (decizională, financiară) și cum se face: „Trebuie să repunem cetățenii în centrul jocului. Luăm sumele care sunt cheltuite acum pentru ajutoare pentru presă, le împărțim la numărul de cetățeni adulți și în fiecare an acordăm fiecărui cetățean un voucher de independență de 10 euro, pe care îl poate aloca media alese de el” (Julia Cagé). Cu alte cuvinte, în noul sistem, cetățeanul alege ce citește/consumă și-l plătește pe cel pe care l-a ales (aplicând voucherul), statul este implicat în susținerea media, dar nu prin intermediul politicienilor (bănuiți, pe drept cuvânt de tratament preferențial, partizanat etc.).
Nici autorii și nimeni nu cred că pot pretinde că a fost inventat sistemul perfect (gata de aplicat), este un punct de pornire și o formulă de inițiere a unei dezbaterii, dar se face în jurul acestui punct nodal, la care trebuie să ne gândim: este sau nu este informația un bun public?
Este informarea publică corectă o necesitate în societatea noastră?
Este jurnalismul o profesie de interes strategic pentru viitorul democratic?

Aici societatea, publicul, cetățenii mai ales trebuie să-și spună cuvântul.