Tag Archives: iliberalism

Feb 04

Știm ce urmează

Posted on by

Select7
În mod numai aparent straniu, numirea Vioricăi Dăncilă ca premier al României s-a făcut (și) pentru ca să se poată spune că țara noastră este marginalizată în UE, că este considerată națiune de mâna a doua, că este tratată discreționar și nedreptățită de ceilalți.
Nu era greu de ajuns aici, la nivel de reprezentare (adică un om egal o țară ), luându-se în considerare „incompetența dobândită” (prin ocuparea unor funcții cu care era incompatibilă) și „prostia nativă” (limitele înzestrării intelectuale fiind evidente) a personajului în cauză, ales ca purtător de mesaj de țară.
Întrebarea este de ce să fi vrut cineva să se întâmple asta și cu ce scop? Pare greu de înțeles ca cineva să dorească răul „pentru sine” cu tot dinadinsul și să-l caute pe orice cale și cu orice preț.
Și totuși!
Orice bilanț al anului 2018 (dincolo de cele personale) arată, în termeni real-politici, că a fost sacrificată justiția (printr-o nouă arhitectură legislativă), că a fost deturnată economia (prin dimensionarea defectuoasă a cheltuielilor bugetare), că a fost măcelărită democrația (prin sfidarea pe față a celorlalți actori politici și sociali), că a fost jertfită imaginea țării (auto-discreditarea părând a fi devenit un scop în sine). Într-un cuvânt, România „peste noapte” a devenit un altfel de stat.
Dar sacrificiile nu privesc doar statul, căci a fost efectiv pulverizată imaginea partidului de guvernământ (PSD a ajuns în sondaje la circa jumătate din scorul din alegeri – 46%) și a liderilor (Liviu Dragnea se află la o cotă de încredere cu o cifră, adică sub 10%). Iar despre înrobirea și înjosirea presei mainstream nici nu mai are rost să vorbim.
Se știe de ce s-au făcut aceste imense sacrificii politico-statale (și nu voi insista asupra lor): pentru a salva de pușcărie, în primul rând, pielea liderului de partid (și a altora, în subsidiar) și pentru a crea impresia, pentru susținători, de „țară a politicienilor noștri”, nu a statului de drept.
Ceea ce nu se înțelege, deocamdată, este cum vor să remonteze acest uriaș handicap politic creat prin modul abuziv și samavolnic în care au procedat în cei doi ani de zile de guvernare, încălcând toate regulile și cutumele existente și inventând reguli/legi acolo unde nu s-a putut altfel.
Teoretic, pentru acest straniu proces de „sinucidere politică în masă” (dacă cumva nu i-a lovit cu adevărat „damblaua puterii”), ar exista două remedii, două posibilități de păstrare a puterii sau de menținere pe poziții. Încă în limita raționalității, ca să zic așa!
Prima ar fi soluția autocratică (cea hard), spre care împinge iliberalismul practicat acum, care s-ar traduce prin escaladarea și accentuarea abuzurilor (nu doar legislative), izolarea completă a opoziției, la intern, și a României, la extern, controlul cvasi-total asupra informației (prin mass-media), expansiunea agresivă a populismului și naționalismului, controlarea alegerilor pentru asigurarea succesului electoral etc. Toate acestea conducând spre o realitatea politică a unei semi-dictaturi sau dictaturi, cu păstrarea unor vagi aparențe ale statului de drept. Sunt câteva semne care îndreptățesc o asemenea ipoteză: compromiterea și încercarea de suprimare a opoziției, controlul (sau încercarea) asupra instituțiilor de forță ale statului (procurori-justiție, jandarmerie, armată, servicii de informații etc.), propaganda agresivă prin media. Avem și fapte, precum deturnarea în instanțe a cursului unor procese „politice” sau represaliile din 10 august ale manifestațiilor antiguvernamentale. Și altele.
A doua soluție (cea soft) ar fi una cvasi-democratică, încercarea de a câștiga alegerile printr-un program electoral pragmatic și eficient, care să întoarcă în favoarea lor trendul de acum, păstrând aparențele democratice, conservând la limită pozițiile României în diverse tratate internaționale și încercând să joace totul pe cartea populistă, a voinței poporului și a „dictaturii majorității”.
În opinia mea, totul este pregătit pentru un asemenea scenariu, fiind create premisele strategice și logistice și având în faza de încercare (demo) ideile principale care vor fi utilizate în campaniile electorale ce vin. Așa după cum a început să se arate, în centrul campaniei de (re)câștigare a bunăvoinței românilor se va afla „tema străinilor” care ne fură și ne exploatează țara. Iar în acest scenariu de victimizare a românilor în fața „multinaționalelor”, Viorica Dăncilă are rolul său prestabilit. „Străinii” nu doar că ne iau tot ce-i mai bun (pământuri, energie, bănci, comunicații, comerț etc.), dar ne și batjocoresc liderii, îi tratează de sus, le nesocotesc funcția și mandatul popular.
Bineînțeles că totul e o manipulare ordinară, o strategie populistă, un anti-elitism cusut cu ață albă dacă e cine să-l priceapă.
Ce ar realiza această strategie în favoarea PSD: justifică toate măsurile economice populiste, luate „pentru români”; justifică toate măsurile legislative de la sfârșitul anului trecut, luate „împotriva străinilor”; justifică toate criticile „străinilor” aduse PSD cu privire la justiție și încălcarea statului de drept (care ar avea substrat economic); demonizează instituțiile internaționale, menite să-i sărăcească pe „români”; creează fantasma „ne descurcăm mai bine singuri”, „n-avem nevoie de voi” șamd. Ce nu poate face această strategie, cu altă ocazie!
Când pe Iohannis l-ai acuzat deja de toate relele din lume, când „statul paralel” s-a tocit, când Soros a „îmbătrânit” și el, când n-ai pericolul „imigrației”, nu-ți rămâne decât să te erijezi în apărătorul românilor. De propriile umbre!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj

Nov 23

Ceva ÎN PLUS, ceva ÎN MINUS

Posted on by

Select11
Într-o lume care dă tot mai mult în fierbere și căutare tulbure, îți vine să deplângi lipsa de identitate a țării tale, care se pregătește încă o dată să rămână pe dinafara istoriei din vina ei. Profitând de cicluri ale evoluției omenești (mai mult sau mai puțin firești), de crize economice și politice, de slăbiciuni ale sistemelor și ale oamenilor și simțind aerul schimbării (sau miasme revoluționare unii), toți vor câte ceva ÎN PLUS. Doar noi, țara noastră, conducătorii noștri, nu putem și nu vrem nimic sau ne facem că nu vedem ce se întâmplă în jurul nostru. Ne lăsăm în voia sorții și a umorilor unor conducători vremelnici, lipsiți de vrednicie, ticăloșiți.
Lucrurile acestea sunt tot mai evidente și nu doar pentru vizionari politici, filosofi, strategi sau consultanți etc., ci și pentru oamenii de rând, nu îndeajuns de mirați câteodată pentru ceea ce văd, aud, înțeleg și nu le vine să creadă. Semnele vremii sunt destul de clare și nu avem noi aici nici destule cuvinte, nici destulă pricepere pentru a le spune și desluși pe toate. Dar chiar și așa, privind într-o doară, de aproape către departe (sau invers), nu ne pot scăpa niște evidențe.
Bunăoară, de ce nu e clar că America (cea mai profundă democrație a lumii) a scăpat „hățurile” (pe urma conducătorului său – D. Trump), că nu mai vrea „reguli mondiale” și nici să fie gardianul global al democrației, preferând „scurtătura” abuzului și a lipsei de control și echilibru și dând cel mai prost exemplu posibil. Marea Britanie (cea mai veche democrație modernă) a dat pe nesimțite în „Brexit”, o boală lungă și grea care, deocamdată, nu aduce mai multă putere, ci mai multă confuzie și dezbinare, rămânând neconvingătoare, atât în interior, cât și afară. Sau Germania post-Merkel, pentru care fie UE e o haină prea mică (de nu mai încape în ea), fie lumea e o haină prea mare (de n-o poate îmbrăca). La această scară, Italia mai pare a trăi nostalgii fasciste, în lipsă de putere (economică reală) și de alternativă viabilă. Singurele impulsuri „normale” vin din Franța lui Macron, dar care e privit ca un adolescent căruia i-au ieșit coșurile democrației pe față, așteptând să-i treacă. Ca să n-o lungesc prea tare, mai aproape de noi, Ungaria nu-și ascunde nemulțumirile și frustrările teritoriale (simțind că acum se poate), iar Polonia se vrea o țară mai puternică decât e și mai recunoscută decât a fost vreodată, apăsând pe pedala abuzului de putere și a forțării lucrurilor.
Și conducătorii țării noastre au simțit că „se poate” (și au și spus-o). Ce-au înțeles ei prin asta:
 nu că România, ca țară de mărime media și aflată într-o zonă expusă, trebuie să fie atentă și precaută în politicile ei, în acest nou context internațional tulbure, alunecos, instabil și periculos, de-a dreptul
 nu că trebuie să-și întărească politica de alianțe și să-și consolideze înțelegerile cu prietenii siguri, solizi și serioși pe care-i are (sau ar trebui să-i aibă)
 nu că trebuie să fie și să rămână în acele situații și conexiuni economice care-i aduc dezvoltare, profit și prosperitate
 nu că e nevoie de liniște internă și consens național măcar pentru câteva chestiuni esențiale, cum ar fi securitatea națională, bunăstarea și unitatea națiunii.
Nici vorbă de așa ceva, nici nu le-a trecut prin cap. În schimb, pradă unei cecități (trans)istorice, lăcomiei congenere și absenței oricărei urme de patriotism, conducătorii noștri au înțeles că:
 a sosit vremea izbăvirii personale, a descătușării de jugul restricțiilor și opreliștilor de tot felul puse în calea lor, a celor aflați momentan la putere
 puterea (iliberală) abuzului este la modă și că nu trebuie pierdut momentul, ci exploatat și valorificat la maximum
 instrumentele democratice, numite stat de drept, libertăți democratice, alegeri, Parlament, instituții etc., nu sunt decât niște „scule” de uz personal, folosite după dorință pentru dobândirea puterii și conservarea privilegiilor
 legile sunt apanajul celor de la putere și pot fi folosite, după împrejurări, în scop personal: de pildă, pentru a scăpa de pușcărie, dacă ai săvârșit deja o faptă reprobabilă, sau pentru a nu intra la pușcărie, dacă te pregătești s-o săvârșești
 poți face orice dacă nu e nimeni să te poată opri: nici din interior (invocând democrația reprezentativă – prin alegeri), nici din exterior (invocând suveranitatea statală).
Finalul unei asemenea stări de fapt, la nivel mondial, ar putea fi războiul și nu puțini sunt cei care îl prevăd ca inevitabil pentru un viitor nu foarte îndepărtat. Ce catastrofă națională e previzibilă cu România acestei specii de conducători parcă nu ne vine să ne gândim.
Providența a fost de partea noastră acum o sută de ani și ar trebui să sărbătorim cu recunoștință și înțelepciune centenarul întregirii. Iar dacă nu putem sau nu suntem în stare să vrem și noi ceva ÎN PLUS, atunci să încercăm să prețuim și să păstrăm ce avem.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 20 noimebrie 2018

Nov 22

Pseudocomunismul cu față democratică

Posted on by

Select11
Cine și-ar fi putut închipui că, la nici treizeci de ani de la prăbușirea comunismului, în țara noastră, își vor face apariția forme hibride ale acestuia, un soi de pseudocomunism, o „corcitură democratică” ce, pur și simplu, ne oprește istoria. Mai mult de atât, acest vodevil democratic, la care suntem martori mărturisitori, seamănă cu o pseudodictatură, în care se impune voința unui singur om (interesele lui, dorințele lui, poftele lui), susținut din spate de un întreg partid (cvasiunic). Și, sigur că da, totul ar fi de râsu-plânsu, dacă nu ar fi cât se poate de real, atât de real că nici nu mai băgăm de seamă. În toată această punere în scenă a puterilor unui singur om, înconjurat de o liotă de „tovarăși de drum” lacomi, inconștienți și lași, la care asistăm de circa un an de zile, mai lipsea pseudo-Congresul. Iată că vine și ăla.
„La viitorul Congres, Dragnea va fi reales”.
Din două una: ori Liviu Dragnea „s-a stricat la cap” și-și închipuie că piesa asta ieftină, ce se cheamă conducerea unei țări, poate fi dusă până la capăt; ori țara „s-a stricat la cap”, și-și închipuie: fie că așa e bine și că așa trebuie, fie că și-a pierdut încrederea și „energia democratică”, adică motorul care ține în viață acest mecanism imperfect de putere care este sistemul democratic.
Până una-alta, suntem în această paradigmă, încercând să înțelegem ce și de ce ni se întâmplă și până când.
Sunt convins că Liviu Dragnea n-a vrut să se ajungă aici și nu-și închipuia că se va ajunge atât de departe. Omul nu-i un strateg, un plănuitor, o minte strălucită și diabolică. Nici vorbă. În fond era atât de simplu, avea un CV vulnerabil (ca atâția alți politicieni), niște probleme de justificare a averii (ca majoritatea demnitarilor), niște fapte indexate penal (ca mulți alții) și doar trebuia să scape de ele și să-și vadă liniștit de conducerea partidului și a țării…
Obs.: Stăm și ne gândim acum, în slăbiciunea și nimicnicia noastră, dacă n-ar fi fost mai util și mai pragmatic să-l fi făcut scăpat cumva pe Dragnea (ca pe atâția alții) și să ne fi văzut mai departe de democrația noastră amărâtă?! Ne-a trebuit anticorupție „până la blană” și iată ce pățim! Anticorupția, s-a dovedit, nu face casă bună cu sărăcia și cu democrația șubredă, cu lipsa de spirit civic și de educație politică elementară! Democrația înseamnă implicare, prezență, veghe continuă în spațiul public, putere prin cointeres, unitate și diversitate!
Declicul invers l-am făcut noi, poporul, cetățenii, prin acel catastrofal rezultat electoral din decembrie 2016 și mai ales prin absența la vot, formă maximă a dezinteresului și dezimplicării față de actul de exercitare a puterii. Aici Liviu Dragnea s-a inspirat din Viktor Orban, la fel de șocat de faptul că a câștigat și de cum a câștigat alegerile din Ungaria în 2010. La fel de brusc (peste noapte), aureolat de victorie, Dragnea, ca și Orban, a schimbat planul inițial (moderat, rațional), ticluind un altul, în secret, pentru sine (fără știrea partidului și surprinzându-și tovarășii). Însă Ungaria a luat-o, pe neanunțate și neașteptate, spre iliberalism, iar România a luat-o, pe neanunțate și neașteptate, spre pseudocomunism. Diferența e majoră și tragi-comică: Viktor Orban croia un plan pentru beneficiul Ungariei și pentru sine (de lider regional neconvențional), Dragnea avea un plan exclusiv personal, ca să-și scape pielea, punând/lăsând țara în poziție de offside (politic, economic, financiar, social, geostrategic etc.). Și încă ceva: promitea fraierilor din partid că-i va scăpa și pe ei de pușcărie, iar altora, care nu apucaseră, că va fi liber la furat.
„Marele conducător” nu credea în ruptul capului că, din poziția de forță în care ajunsese (din „prostia noastră democratică”), nu-și va putea negocia viitorul juridic și politic. De aceea, a început cu o „glumă politică sinistră” (numită Sevil Shhaideh) și cu o „extravaganță populistă” (numită program de guvernare), în care nici el și nici secretarele lui (devenite miniștri) nu puteau crede. N-a fost băgat în seamă și a urmat episodul Sorin Grindeanu, cu Ordonanța 13 și cu marea revoltă populară din ianuarie-februarie 2017, dar cu același rezultat. Cu aura de învingător și cu promisiunile „la purtător”, Liviu Dragnea și-a creat în partid instrumentele de control a deciziei pentru a-și urma planul. Au fost aruncate pe piață tot felul de „năzbâtii”, numite idei de guvernare, reforme sau revoluții, doar-doar Iohannis, „sistemul” și țara se vor speria și se vor îndupleca să-l accepte. „Duc țara la sapă de lemn, o scot din Europa”, amenința Dragnea în subsidiar (pe sub mustață), acompaniat de corul credulilor săi, iar noi, ăștia, nu și nu! Iar dacă Sorin Grindeanu a fost ce-a fost, iar Mihai Tudose n-a ajuns pentru a-l crede, s-a ajuns, ironia sorții, la Viorica Dăncilă, ca ultimă escală (posibilă) în această suită-coborâtoare a prim-miniștrilor români „de strânsură”. Și totuși, fără niciun rezultat, negocierea n-a avansat deloc. Dimpotrivă! Așa că e necesar congresul să-i reconfirme poziția pentru a-și putea continua jocul!
Pentru mine e foarte clar: Liviu Dragnea n-a vrut să iasă așa, n-a vrut să externalizeze conflictul, a descoperit un joc (întâi necesar, apoi plăcut, acum periculos), dar din care nu știe cum va ieși. Pentru că nu seamănă cu nimic (nu-i democrație, nu-i dictatură, nu-i iliberalism), iar țara e la mâna unui singur om și a unui singur partid, i-am zis pseudocomunism.
Dar nici măcar asta nu e! Nimic nu e!
De aceea trebuie să dispară!
Primul care știe și poate face asta e acum partidul!

Nov 22

Proiectul lipsei de proiect (de țară)

Posted on by

Select8
Liberale sau iliberale, din UE sau NATO, din spațiul euro sau din zona Schengen, țările europene își văd fiecare de treaba lor. Franța lui Macron se vrea/închipuie (nou) lider european și mondial, Germania lui Merkel își caută coerența internă pentru a nu pierde pregnanța externă, Anglia se chinuie să creadă că Brexitul este un handicap surmontabil (încă), Italia se află în căutarea economiei pierdute, iar Spania, a identității pierdute; Polonia și Ungaria marșează pe cartea iliberală, cu Cehia și Slovacia în siaj șamd. Toți au probleme (la toți li-i greu), trăim într-o lume tot mai complicată, dar fiecare pare a avea planul ei, un proiect de țară, bun sau rău, realist sau utopic, realizabil sau iluzoriu. Fiecare ar vrea ceva (mai) bun pentru țara lui.
Pentru România, lipsește „planul general”, proiectul de țară este o iluzie și nicicând n-a fost o mai mare confuzie cu privire la direcția urmată de țara noastră. Nici măcar în anii 90, România nu plutea într-o așa ambiguitate, pentru că atunci era un început de istorie, pentru că putea să aleagă o cale, pentru că exista speranța într-un drum încă neparcurs. Acum părem la capătul unui drum, într-o fundătură, din care părem incapabili, la acest moment, să găsim împreună cărarea pierdută și soluția izbăvitoare. Din motive interne neelucidate complet, România se află sub consemnul UE (inutil expusă, vulnerabilă, sancționabilă), în dizgrația SUA (cea mai influentă țară NATO), în relații foarte reci cu Rusia și într-o cvasirelație (clarobscură) cu China. Așadar, deși păream a face parte din cea mai instărită uniune de state (UE) și din cea mai puternică alianță militară din lume (NATO), în mod nejustificat, semioficial, ne-am sustras acestor influențe, dar fără a căuta varianta sau protecția unui alt centru de putere. Nu cred că actuala putere, care a creat artificial aceste deraieri de parcurs, are vreun plan de rezervă, că poartă negocieri secrete cu Rusia sau că se bazează pe protecția oferită de China. Cred mai degrabă în lipsa oricărei strategii, pentru că nu are nici cine să gândească și nici cine să execute un asemenea demers, oricât de prost sau de hazardat ar fi. Pe de altă parte, cine stă de vorbă serios cu niște gângavi politic (cum se manifestă Dragnea, Tăriceanu și acoliții) și cu niște persoane expuse juridic, care ar putea dispărea de pe scena politică în șase luni!?
Aceste realități sporesc incertitudinea și amplifică derapajul. Căci nimic nu pare clar, totul e relativ și partial, nimic nu duce către ceva. De pildă, PSD a încercat să se impună în forță anul trecut, dar n-a reușit, din cauza ripostei populare; nici aceasta n-a fost destul de puternică pentru a schimba direcția; Dragnea a schimbat trei guverne, a introdus „revoluția fiscală”, a schimbat legile justiției, dar fără un mare rezultat; strada s-a opus din nou, dar fără a putea opri deraierea; au recționat americanii, ambasadele, Comisia Europeană, fără consecințe; Parlamentul European ne-a băgat în dezbateri. Și? S-a lămurit ceva? Suntem tot pe-acolo!
Ambiguitate, lipsă de (con)sens, doar tabere și explicații partizane și parțiale. Așteptăm cu toții – ne(prieteni) ai democrației, (ne)prieteni ai PSD, (ne)prieteni ai anticorupției – ceva decisiv, dar nu știm de unde ar putea veni.
Iată cea mai simplă explicație posibilă-inteligibilă, pentru cine întreabă, cine vrea să înțeleagă și pentru cei care n-au intrat în capcana credulității naive, pe de-o parte, sau în cea a rigorismului, legalismului sau moralismului, pe de alta. O demonstrație despre situația din România în trei afirmații:
Liviu Dragnea a beneficiat de protecție din interiorul statului român, indiferent ce a făcut.
Liviu Dragnea a pierdut partial protecția de care a beneficiat în toată cariera sa politică.
Liviu Dragnea nu acceptă această situație și crede că va redobândi protecția pierdută.
Ar fi enorm de multe lucruri de spus și de susținut, ce țin de istoria noastră recentă. Nu e loc, nici timp și nici motiv de a încerca să le spun pe toate. Vorba ceea, cine crede, bine cine nu, nu! E convingerea mea!
Liviu Dragnea n-a fost și nu e singurul protejat (de servicii, de justiție, de sistem, în ansamblu). Toți au ajuns să se creadă atotputernici și intangibili și toți „au luat-o în barbă” până la urmă (vezi Ion Iliescu, Adrian Năstase, Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu, Adrian Sârbu, Adrian Severin, Sebastian Ghiță, Traian Băsescu, Elena Udrea și mulți alții). De ce ar fi Dragnea o excepție?
Dacă ar fi pierdut cu totul protecția, Liviu Dragnea ar fi acum înafara PSD sau în temniță. Totuși nu e, pentru că mai benefiziază, ce-i drept, doar parțial, de acest invizibil sprijin. De ce? Pentru că nu s-a „copt fructul” ca să cadă, pentru că mai este folositor cuiva în nimicnicia și egoismul lui, pentru că răul pe care-l face țării mai folosește cumva. Deocamdată!
Ca toți ceilalți, Liviu Dragnea nu acceptă situația, se răzbună, șantajează, provoacă „stricăciuni” (ca să aibă ce negocia). De ce face asta? „Pentru că putem”, zice prin vocea lui Codrin Ștefănescu. Pentru că speră să scape, zic eu, pentru că așteaptă să fie chemat la „marea negociere” a salvării sale. Ăsta e proiectul de țară al PSD în acest moment! Cu toate consecințele haosului care decurge de aici.
Pe Dragnea îl înțeleg, PSD-ul, deloc.
Aflat la apogeul puterii sale, Traian Băsescu spunea profetic că atunci „când începi să cazi, nici dracul nu te mai poate opri”. O zicea în felul său, dar s-a dovedit că știa ce spune.

Nov 22

Meșterul hoț și mănăstirea ruinată

Posted on by

Select11
Țara-i o clădire neterminată, iar meșterul e un hoț. Guvernarea e o lucrare începută, iar arhitectul, un șnapan. Politica e o iluzie, iar partidul, clubul scamatorilor. În realitate, gândul îmi este la Meșterul Manole, la nevrednicia lui și la lipsa de încredere în propriile mituri întemeietoare. Căci dacă mănăstirea (cea măreață) este țara, meșterul (iscusit) este partidul, sacrificat este poporul, dar edificiul tot nu stă-n picioare, ce mai e de zis? Că nu e bună țara, că nu e bun partidul, că nu e bun poporul și că nici miturile nu mai sunt ce-au fost! Bunăoară, Mioriței, oii noastre celei năzdravane din poveste, în locul unui destin profetic (tragic), îi este hărăzit unul în galantar, căci, spune ministrul Agriculturii, „miticul” Petre Daea, românii nu consumă destulă carne de aia, precum ar merita ovina românească. Aici am ajuns, la atât poate duce azi înțelepiunea noastră „mitică”.
E clar (pentru mine) că se schimbă destinul (și direcția) nației, dar că nu știe nimeni încotro ne îndreptăm.
Lăsând gluma la o parte (că nu-i de glumit), mă tot întreb de ce suntem atât de nesiguri și de vulnerabili, de ce trebuie să stăm cu frica în sân la fiecare mișcare a conducătorilor noștri, de ce e pericol la orice cotitură (oricât de mică ) a istoriei? Spun sincer că nu știu, n-am un răspuns complet, dar pot încerca să găsesc o explicație mai simplă pentru ceea ce trăim de circa un an de zile și care tinde să capete dimensiuni de coșmar.
De ce e defectă „mașinăria românească”, de ce nu funcționează mecanismul de control al puterii, de ce tentația spre abuz a aleșilor nu poate fi domolită și descurajată?
1. Pentru că lecția elementară de democrație n-a fost însușită temeinic de către nimeni în România: „bătrânii” (comuniști) nici n-au vrut s-o învețe, ci doar s-o simuleze și le-a ieșit cum au vrut; „maturii” de azi au fost sacrificații tranziției care au încercat (și au reușit doar parțial) să se adapteze; „tinerii” au avut cei mai proști profesori (de fapte) și cele mai proaste exemple, astfel încât n-au avut de la cine învăța ceva sănătos. Cei dintâi se bucură (și savurează), cei din mijloc se chinuie (între nostalgie și speranță), cei din urmă sunt confuzi și rebeli (fără bază și fără repere)
2. Pentru că bunăstarea, care este un efect al convergenței tuturor libertăților (politice, economice și de exprimare), a devenit o cauză și un scop în sine. Cei care au ajuns înstăriți (prin diverse metode, de multe ori, pe seama celorlalți) nu se simt datori nimănui, nici celorlalți, nici societății, nici sistemului, privindu-și bogăția ca pe ceva imanent; cei care sunt săraci resimt o stare de dependență de alții și au și mai puțină încredere în sistem ca formă de emancipare a lor și a societății. Considerând că nu-și datorează starea (bună sau rea) sistemului, ci calităților proprii, norocului (unii) sau nedreptății și ghinionului (alții), nici unii nici alții nu simt nevoia să contribuie, să apere, să se implice, să perfecționeze. Democrația, dacă există și dacă e bună, să se facă singură sau să fie făcută de alții…
3. Pentru că lipsa de implicare, de interes și de angajament democratic a dat idei noi oportuniștilor puterii, anume, nu de a lecui acest absenteism social și electoral, ci al accentua și mai mult și a-l exploata în folos propriu. Socoteala a fost simplă: cu cât vor merge mai puțin la vot, cu atât mai mult va însemna votul alor noștri, cei dependenți, captivii de serviciu ai oricăror campanii electorale. Cu cât mai puțini (de toți), cu atât mai mulți (ai noștri) e paradoxul care se poate întoarce sub formă de bumerang
4. Pentru că (și) vectorii puterii au intrat într-o dublă captivitate, din care nu au cum să iasă: pe de-o parte, este captivitatea în raport cu propriilor interese (pecuniare, judiciare, de influență, de partid etc.) care nu le permite să facă ce trebuie, potrivit nevoilor țării, contextului intern sau internațional etc.; pe de altă parte, au intrat în capcana propriilor promisiuni, care le-au permis să ajungă la putere, prin mijloace demagogice și angajamente nerealiste, imposibil de pus în practică
5. Pentru că legile justiției, politicile fiscale, măririle de salarii sau pensii și altele, ce par a fi scopuri în sine, nu sunt deloc așa, ci (simple) pretexte pentru satisfacerea celor mai sus, mult mai importante și niciodată mărturisite. De aia se și schimbă cu așa viteză și fără nicio noimă și temei logic. Pentru această categorie de lideri politici, agenda publică (a țării, a nației, a poporului) va fi întotdeauna în plan secund în raport cu cea proprie, indiferent de condiții, de riscuri, de expunere și de pericole
6. Pentru că (de parcă nu ar fi fost îndeajuns) a apărut acest iliberalism al vremurilor tulburi, să-i prostească odată-n plus și pe unii și pe alții. Acesta spune că votul și adeziunea oamenilor sunt mai importante decât democrația, principiile și (chiar) legile. Deci, mai pe înțeles, dacă am obținut votul oamenilor, avem dreptul să facem orice, fără a lua la socoteală dacă este reprezentativ sau dacă a fost obținut corect.
Unde-ați mai pomenit Meșter (Manole) să-și fure noaptea materialele pentru Mănăstire? Unde-ați mai pomenit oaie (Mioriță) năzdrăvană dată la sacrificat?