Jan 26

Crimă cu premeditare în tenis

descărcare

Rafael Nadal nu e un sportiv, ci un soldat trimis în război pe fronturile tenisului, iar întâmplările ediției din acest an a Ausopen n-a făcut decât să-mi întărească această convingere. E mai mult decât o chestiune de gust, e altceva decât un răspuns la întrebarea „Federer sau Nadal” sau, mai nou, „Nadal sau Djokovici”. Am trecut de această fază și am ieșit din această schemă care animă tribunele, polarizează publicul și mărește audiența, nu doar în tenis, ci în toate sporturile. În tolba cu argumente, din ediția 2014 a Australian Open, am reținut două episoade, care nu sunt neapărat noi și surprinzătoare, ci doar convingătoare.
Marele Slam australian din această iarnă debuta sub semnul câtorva întrebări: va reuși Djokovici să-și continue seria căștigătoare la Melbourne, va fi capabil Nadal să lege victoriile doi ani consecutivi, va continua declinul lui Federer sau e cineva, dinafara lui „Big four”, atât de puternic să câștige un Mare Slam? Toate aceste mize s-au jucat la cote înalte, au constituit atracția principală a turneului și au oferit răspunsuri surpriză în toate cele patru situații. Djokovici, care defila spre al patrulea titlu, a fost bătut de Wawrinka, ce a devenit revelația absolută a turneului; Nadal a fost trădat în finală de propriile arme; Federer a reînviat, în ciuda pronosticurilor, făcând semifinală și fiind din nou eliminat de Nadal; iar întrecerea a fost câștigată în premieră de elvețianul Stanislas Wawrinka. Tot aici s-au produs și cele două episoade incriminate.
Primul este semifinala Federer-Nadal, un meci căruia eu îi spun crimă cu premeditare – ediție nouă. Istoria întâlnirilor celor doi e plină de evenimente și semnificații. Timp de aproape zece ani, Roger Federer a fost rege încoronat al tenisului de câmp, câștigând tot ce se putea, bătând aproape toate recordurile și rescriind istoria acestui sport. Campionul uimea prin echilibrul și naturalețea din teren, cu armonia ce emana din toate gesturile sale, sportive și umane, prin invincibilitatea sa, aproape absolută. Federer este un compus unic, alcătuit din talent nativ, măiestrie excepțională, susținute perfect de un fizic și de o motivație adecvate. Devenea tot mai limpede, pentru lumea tenisului mondial și pentru industria de profil, încă dinaintea ajungerii la apogeu, că elvețianul nu va putea fi degrabă detronat. Existau, în opinia mea, doar două căi pentru a-l învinge pe Federer: să apară unul ca el, dar mai talentat, mai echilibrat, mai puternic etc., ceea ce era practic imposibil pe termen scurt, sau să apară unul care să facă altceva, altcumva, destul de puțin probabil și asta la acest nivel. Așa s-a născut cea de-a treia cale: să se creeze un anti-Federer, un jucător format și crescut să distrugă jocul său, practicând un tenis, gândit în laborator, care să anihileze, să inhibe, să absoarbă evoluția firească a elvețianului. Așa a apărut Rafael Nadal, un copil sincer, tenace, ambițios, care din dreptaci a fost făcut stângaci și căruia, de la vârsta de 15 ani, i s-a turnat în ureche, în oase și în lovituri, că trebuie să-l învingă pe Federer. Eu cred că a fost vorba despre o instrucție de tip militar, aplicată unui băiat învățat să „ucidă” un advesar cu un profil bine definit. Așa a apărut superman-ul pregătirii fizice, așa s-au născut „loviturile mega-răsucite”, ce împușcă mingea, așa a apărut jocul „smucit”, „scremut”, „forțat”, „violat”, așa și-a făcut apariția în teren „omul de oțel”, care trebuia să trimită „gloanțele” la infinit pe reverul cu o mână a lui Federer. Din tenisul joc, s-a ajuns, e adevărat, pentru glorie și pentru mulți bani, la tenisul „desant” sau cel „obsesie”, la tenisul „pe moarte și pe viață”. La tenisul crimă cu premeditare cu acte în regulă. Operațiunea a reușit, iar toate celelalte victorii obținute sunt bonusuri, luate însă cu mari sacrificii, fizice și morale, și cu lipsa aceluiași control. Pentru că din Nadal, oricât s-ar fi vrut, nu putea fi făcut un anti-Djokovici, sau un anti-altcineva, cu aceeași eficiență. Aici am ajuns, Nadal reușește, în continuare, să „omoare” jocul lui Federer, fără să atingă vital omul Federer, dar sacrificiile „instrucției” sale sunt tot mai vizibile.
A doua întâmplare, deși diferită, e din aceeași categorie. În finala cu Wawrinka, Nadal s-a purtat, din nou, ca un soldat în misiune, nu ca un sportiv. E aproape incredibil cum omul dinafara terenului, onest și sincer, se transfigurează în „pușcaș marin”, încălcând regulile luptei și ale fair-play-ului. Pentru că asta a făcut Nadal în finală, în opinia mea, a simulat parțial accidentarea, simțind că pierde, pentru a-l scoate din ritm și a-l deruta pe adversarul său. În parte a reușit. Merg mai departe, la retragerea lui din 2012, din cauza accidentării, și la alte incidente, mai mult sau mai puțin grave. Toate sunt gesturile unui combatant, aflat pe frontul gloriei și al banilor, ce sacrifică totul pentru victorie,. E permis, dar nu-i corect. Și mai ales, duce tenisul într-o direcție greșită, străină de originea și de spiritul său.