Jul 22

„Special Two” sau „Dybala Prepeleac”

shopping
Să-i lăsăm, până una-alta, pe-ai noștri să-și repare VAR-ul („implementat” de un an de zile, dar care nu poate face funcția principală – să furnizeze imagini arbitrului decident) și să facem o excursie în Italia, la o „telenovelă” captivantă, cu personaje proeminente ale fotbalului mondial.
Se produc câteva mișcări mari, în aceste zile, și se ating niște superlative pe piața transferurilor, precum trecerea lui Robert Lewandovski de la Bayern Munchen la Barcelona (cu 45 mil euro, cea mai mare vânzare în istorie făcută de bavarezi) sau aducerea la Bayern, de la Juventus, a lui Matthijs de Ligt, cu peste 80 mil. euro (cu șanse de a deveni cel mai scump fundaș din istorie), tocmai la nemți, cunoscuți drept printre cei mai echilibrați și măsurați „la pungă”. Cristiano Ronaldo, acum mai mult tranzacționist decât fotbalist, este zilnic tranferat la diverse echipe, suma maximă vehiculată în jurul său său ajungând la valoarea aberantă de 250 mil. euro (pe la arabi).
Dar eu doream să vorbesc despre „Joya de la Roma”, nu pentru că ar fi cel mai important, ci pentru că îl cunosc cel mai/foarte bine, e spectaculos și simptomatic, cred eu. „Joya” e numele de alint (de scenă, de suflet, de drag) primit de la suporteri a lui Paolo Dybala, argentinianul ajuns liber de contract chiar acum, de la Juventus Torino la AS Roma lui Jose Mourinho, după niște povești ca-n filme. E și unul din paradoxurile fotbalului și a ce înseamnă imaginea pentru sport și cum se poate vinde ea.
Fotbalistul de 28 de ani, aflat azi pe prima pagină a marilor ziare italiene, a fost cumpărat acum șapte ani de Juventus de la Palermo, din postura de cel mai bun tănâr jucător din Seria A, contra sumei de 35 mil. euro. Un risc și o promisiune, confirmată în parte, căci Dybala a câștigat cu Juve cinci campionate și patru cupe ale Italiei și pentru care a înscris în total 115 goluri, în 293 de meciuri. Mai mult de atât, a devenit la un moment dat, jucătorul exponențial, centrul întregului proiect, de la care se aștepta maximum, adică Liga Campionilor, jucând chiar două finale (trofeul emblemă absent din panoplia clubului în ultimii zeci de ani).
Simpaticul internațional argentinian, cu ascendență și nume poloneze, a avut „probleme” (de moral și întâietate) și la sosirea lui Cristiano Ronaldo la Juventus, dar mai ales din cauza fragilității fizice și a accidentărilor (a avut și episoade repetate de COVID-19), care i-au afectat randamentul și „aura”. Fără îndoială, un jucător de execuție, tehnic, spectaculos, estetic, Dybala n-a fost determinant decât accidental în UCL și la fel de rar în meciurile cheie, să fie el jucătorul decisiv, cum era așteptat. Astfel că, odată cu rărirea trofeelor (în ultimul an, Juve n-a luat nimic), și penuria reușitelor (5 goluri în 2020-2021, 15 goluri în 2021-2022), Joya a devenit un fel de Gogot…
Mai sunt două episoade semnificative în punerea pe liber a lui Dybala, jucătorul foarte aproape de plecare anul anterior (la Man United, de pildă) pentru sume care cochetau promoțional cu suta de milioane euro: primul a fost negocierea noului contract, iar al doilea, luptele intestine din interiorul clubului Juventus. Adică banii și puterea, rădăcina tuturor relelor…
După plecarea lui CR7, asistat de agenții săi, Dybala a început, cu aproape un an în urmă, negocierea noului contract de pe „picior mare” (cam fără argumente) cu opt milioane salariu net pe an plus bonusuri. Părea să nu fie departe de înțelegere, dar n-a fost acceptat, ci prelungită sine die negocierea. Era mult pentru Italia, pentru vremuri de criză și pentru randamentul și așteptările din jurul lui. Se spune că ar fi primit șapte. Nu și-a dat seama sau nu i-a păsat, a fost sfătuit prost, nu se știe sigur. Au mai existat încercări de negociere, ambigui, nereușite, amânate, nu părea grav, mai era timp, dar în luna mai a acestui an a căzut lovitura de trăznet: Dybala n-a mai fost ofertat deloc, fiind anunțat că este lăsat să plece liber de contract. S-a lăsat cu lacrimi în teren (a lui Dybala la ultimul meci) și cu emoții în tribună, el fiind favoritul galeriei. S-a dovedit însă, așa cum se spune, că Juventus este mai importantă, întotdeauna, decât oricare dintre componenții ei. Foarte mult cinism, răceală sau profesionalism, în tot acest scenariu, dar explicabil și el în ordinea faptelor.
Și-acum vine partea explicativă legată de putere, din interiorul clubului Juventus și al grupului financiar-industrial (Exor) care-l susține. Președinte la Juventus în această ultimă perioadă de glorie (nouă campionate consecutive) a fost Andrea Agnelli, trebuie spus, un nepot de frate (dar purtându-i numele) al „Avocatului”, marele Giovanni „Gianni” Agnelli, industriașul italian acționar majoritar la FIAT și creatorul grupului ce cuprinde, se zice, o treime din industria Italiei și produce cam 5% din PIB-ul țării. Încă un amănunt necesar, se mai spune că „Avocatul”, stins din viață în 2003, ar fi lăsat cu „limbă de moarte” ca, la momentul potrivit, clubul Juventus să fie condus de Alessandro Del Piero (cu studii și ajuns doctor în economie, de altfel) pentru care avusese întotdeauna slăbiciune și admirație. N-a fost să fie (poate va fi), dar asta este încă o problemă a grupului. Căci tocmai spre încheierea carierei în teren a lui Del Piero (unul dintre cei mai titrați jucători ai lui Juventus), John Elkann, nepot și moștenitor al „Avocatului” (fiind fiul Margheritei Agnelli, căsătorită Elkan, fiica magnatului), desemnat express să conducă grupul, l-a numit pe vărul său, Andrea Agnelli, ca președinte la Juventus. Mai mult, la conivență cu Antonio Conte, ce era antrenor la Juve în 2012, Del Piero a fost nevoit să părăsească brusc Juventus și ca jucător, plecând în Australia și apoi în SUA, unde se află și azi, conducând propria academie de fotbal. O rană încă deschisă și care, din cînd în când, în momente de criză, supurează. Ultima dată a fost în luna mai a acestui an când, văzut în tribună la un meci la Torino, în compania lui Lapo Elkann (fratele lui John Elkann) și încurajat de acesta, presa a speculat că ar fi sosit momentul switch-ului Del Piero -Andrea Agnelli. Nu s-a întâmplat așa, dar a fost exact momentul crizei Dybala.
Lapo Elkann, celălalt moștenitor, dar fără putere executivă în grup, pe fondul lipsei de rezultate din acest an la Juventus, l-ar fi vrut îndepărtat de la conducerea lui Juve pe vărul său Andrea, afișându-se direct cu Del Piero, dar și în social media, tot atunci, cu prietenul său Jeff Bezzos (Amazon), speculându-se că l-ar aduce pe acesta ca susținător financiar al clubului. Vorba ceea, combinația n-a ieșit, criza a trecut, dar rămâne în continuare neexplicat de ce John Elkann, CEO EXOR, nu a respectat dorința bunicului său. Probabil și posibil pentru a păstra numele Agnelli, ca o compensație a faptului că el nu-l poartă…
Care sunt meritele reale ale lui Andrea Agnelli în succesele lui Juventus rămâne întrebarea! În 2010, când a fost numit de vărul său președinte la Juventus, avea 35 de ani și niciun fel de experiență în fotbal, dar I-a avut alături în echipă de conducere pe Beppe Moratta și pe Fabio Paratici. După șapte ani de succese (campionate), marcate mai ales de alegerile/transferurile, unele excepționale, ale lui Marotta (azi CEO la Inter), acesta a plecat de la Juve în 2018, se spune, tocmai din cauza lui Andrea Agnelli, pentru a-și putea asuma acesta singur meritele (indoielnice?). A rămas la club adjunctul lui Marotta, Fabio Paratici, plecat și el după doi ani de la Juve, nu e clar din ce motive, posibil, aceleași. L-a succedat adjunctul adjunctului, Federico Cherubini (fost director sportiv), care consemnează și cea mai slabă perioadă din ultimii 10-11 ani a lui Juventus. Echipă slăbită, antrenori nepotriviți, transferuri îndoielnice, decizii proaste, rezultate sub așteptări și sub investițiile făcute (două locuri patru în campionat, o cupă, rezultate slabe în UCL în ultimii doi ani). Din vina cui? A deciziilor lui Paratici, Cherubini sau Agnelli? Nu se știe! Ca un gest de forță și încercând să pună capăt declinului, John Elkann îl aduce CEO la Juventus în 2021 pe Maurizio Arrivabene, fost director de echipă la Ferarri, o mână de fier și un manager cu viziune, se spune.
Ei bine, scoaterea din joc a lui Dybala, disponibilizarea lui, și încercarea de rupere de trecut și de ieșire din marasm se datorează cinismului și „mâinii de fier” a lui Arrivabene, managerul pus să elimine sau să acopere eventuale decizii greșite (din trecut sau viitor) ale președintelui clubului, păstrat totuși în funcție, în ciuda crizei și a rezultatelor.
Cu Paolo Dybala, vedeta și numărul 10 de la Juve, telenovela continuă. Căci din jucătorul exponențial din „centrul proiectului” Juve, liber de contract, vreme de trei săptămâni, e fără niciun angajament nou și fără oferte concrete. Beppe Moratta, managerul ce-l adusese de la Palermo, zice că-l vrea, dar îl aduce pe Lukaku la Inter și-l ține în șah, iar alte cluburi (Roma, Napoli etc.), uluite, parcă nu îndrăznesc sau strâmbă din nas la pretențiile financiare și la drepturile de imagine (vândute separat) ale impresarilor lui Dybala. Inițial, chiar Franccesco Totti îl sună și-i face o ofertă simbolică directă pentru Roma, cu tricoul său cu număr zece cu tot, fără succes. Însă Joya, probabil confuz, pare că vrea Inter, acolo unde nu l-ar fi vrut fanii lui Juve cu niciun preț. Iar oferta concretă, inițial de 6 milioane euro plus bonusuri, începe să scadă și ea, departe de pretențiile inițiale ale lui Dybala, respectiv opt și apoi șapte milioane salariu net plus bonusuri. Ce înseamnă să fii prost sfătuit sau să nu știi profita de împrejurări?
Ultimul episod al serialului consemnează două telefoane „magice”, al patronului Romei (Friedkin) și a marelui Jose Mourihno, Special One, care, se spune, i-a dat un telefon în miez de noapte lui Dybala, reușind să-l convingă fotbalistic cu proiectul său și locul ce-l rezervă Joyei în el. Și mai important a fost telefonul patronului, care a reușit să-l convingă pe Dybala pentru 4,5 milioane euro salariu net plus bonusuri până la maxim șase milioane.
Nu e rău sau puțin nici atâta, doar că Joya a devenit, de la o zi la alta, un fel de Dybala Prepeleac! Sau Stan Pățitul?

Jul 12

Fotbalul la alibi

UEFA_Euro_2020_Logo.svg
Imaginea simbol a finalei Euro 2020 câștigată de Italia pe Wembley, în templul fotbalului englez: în minutul 67, fundașul italian Leonardo Bonucci, la un metru de linia porții adverse, înscrie cu latul golul egalizator, cu tot efortul disperat al lui Harry Kane, atacantul englez pur-sânge, aflat după linia porții, mai în spate chiar decât portarul Pickford. Așadar, fundașii echipei câștigătoare atacă și dau gol, atacanții echipei învinse stau neputincioși cu „fundul în propria poartă”. Am reținut în direct faza și apoi năduful în prim-plan al lui „Hurry Kane”, ilustrat apoi de reluări. Cred că nu mai sunt necesare date statistice (posesie, șuturi la/pe poartă, număr atacuri, faze finalizate, driblinguri, zone unde s-a jucat minge etc.) pentru a ilustra dezastrul englez al finalei, al unui joc umilitor pentru ei și pentru fotbal, al unei strategii și tactici greșite din temelii. Le-am numit laolaltă fotbalul la alibi.
Poate că n-ar trebuie să fim atât de critici cu Anglia, spun unii, în fond, a ajuns unde n-a mai fost niciodată, a jucat finala și a pierdut la penalti. Omenesc! Au pățit-o și alții, li se întâmplă tuturor. Privit global, nu-i nimic ieșit din comun. Iar, pe deasupra, nici eu și nici mulți alții n-am fost suporteri englezi, așa că de ce să ne batem capul prea mult. Sunt totuși niște lucruri de spus, indiferent cu cine ții și cât îți pasă, importante pentru sport/fotbal, competiții, antrenorat, mize, așteptări etc. La polul opus al unei atitudini (excesiv de) critice, ca suporteri ai Italiei sau neutri, am putea să lăudăm Italia, meritele ei, jocul, cât de grozavi au fost, metamorfozele fotbalistice uimitoare ale squandrei zzurra în mandatul Mancini-Vialli etc. Dincolo de orice parti pris-uri, cred că fotbalul și atenția și timpul pe care i-l acordăm, merită ceva mai mult decât proslăvire, jubilație și incantație…
Fără îndoială, pentru Anglia, Euro 2020 a fost ocazia perfectă de a câștiga un trofeu pe care, dincolo de preferințe, îl merită, atât pentru istorie, în general, cât și pentru istoria momentului, în particular. Era timpul, odată și odată, să rupă lanțul ghinioanelor, al slăbiciunilor, al mediocrității, al conjuncturilor și să câștige (naibii) odată! Lumea fotbalului mondial, european și englezesc cred că ar fi răsuflat ușurată, scăpată ca de-o zgură și o nedreptate. Iar pentru acest deziderat părea că s-au aliniat acum și astrele și oamenii: o competiție dirijată către Anglia, favorizând prin găzduire (întâi) jocurile ei, asistată organizatoric de foruri fotbalistice și aranjată politic/pandemic, cu acces aproape nestingherit al publicului și cu asigurarea (de rezervă) privind arbitrajul etc.. Pe deasupra, Anglia are o competiție fotbalistică (Premier League) de primă mărime, fotbaliști proprii (super)valoroși și un stil fotbalistic spectaculos prin care atrage și uimește lumea înteagă. Ce-i lipsea? Toate chestiunile legate de context exterior fuseseră rezolvate, mai lipsea să-și creeze singură contexul interior, pur fotbalistic, de care avea nevoie și fără de care nimeni nu te poate face învingător: nici UEFA, nici politica, nici banii, nici arbitrii, nici publicul din stadion și din lume. Exact acest context a lipsit.
Vreau să spun că și eu am intrat în rezonanță cu așteptările și cu lumea și am crezut, peste propriile preferințe, că e bine și potrivit ca Anglia să câștige europeanul, cu o condiție minimală, să o facă prin meritul propriu. Și acest lucru părea posibil. Începutul turneului i-a fost din nou favorabil, s-a calificat mai departe fără efort (părea natural), fără să forțeze, chiar fără să joace, dar fără să primească gol. Pentru debut, era perfect, urmarea unui „dozaj”, a unei „științe” a antrenorului și jucătorilor, conștienți de sine și de faptul că așa se construiește un parcurs de lungă durată, chiar până la capăt. Anglia a început competiția cu frâna trasă! Cu tot oportunismul rezultatelor însă, nu puteau trece neobservate mediocritatea jocului, absența „fotbaliștilor” din echipă, lipsa construcției, incapacitatea de a ataca. Anglia era gândită (atunci) pe defensivă, să nu piardă, chiar dacă juca cu adversari obișnuiți sau mai slabi decât ea. Iar pentru asta, echipa era compusă de „geniul” ei, Gareth Southgate, din șapte jucători cu profil defensiv clar: trei fundași centrali (Maguire, Stones și Walker), din care ultimul era fundaș dreapta; „mijlocul” începea cu „o cacofonie”, tot un fundaș dreapta (Trippier, Altetico), continua cu doi închizători (Rice și Phillips), „muncitori”, dar lipsiți de viziune și anvergură, în orice caz, fără simț de construcție și de atac a jocului, și se încheia cu Shaw, un fundaș stânga „de meserie”. Jocul de atac se baza pe Sterling, Harry Kane și Mount sau juniorul Saka, ca titulari. Phillips, de pildă, a dat un singur gol în PL, niciunul la națională, genul de jucător pentru care poarta nu există. Nici vorbă de Grealish (cel mai creativ jucător din PL, placa turnantă la Aston Villa), Foden (sau „noul Messi”, considerat cel mai talentat tânăr jucător englez, titular la Man City și în finala UCL), Sancho (cel mai scump transfer al sezonului în PL), Rashford (vedetă la Man. United), nu mai zic de Greenwood, considerat marea speranță a fotbalului englez. Nici unul dintre acești jucători de construcție și de atac nu și-au găsit niciodată loc printre titulari, Southgate subordonând tot timpul ceva pentru altceva, care s-a dovedit până la sfârșit fără niciun sens, o iluzie. Dacă credeai că echipa cu profil „beton defensiv” era doar pentru început, te înșelai, ea fost păstrată riguros până la sfârșit, „schimbările” de nevoie, de criză sau sub presiune exterioară au fost post pe post, iar Anglia nu și-a dat drumul la joc/atac pentru că nu știa, pentru că nu fusese învățată/antrenată, pentru că îi era frică, antrenorului ei, să nu piardă. Cu un lot slab, deficitar, aș fi înțeles, dar să ai la dispoziție o generație atât de talentată (campionaă europeană de tineret) și să joci orbește defensiv pe teren propriu, până în ltimul minut al finalei, e de neiertat.
De fapt, privit retrospectiv, totul pare un alibi jalnic al unui antrenor lipsit de pricepere, viziune și anvergură, prudent, precaut până la exces și fricos. Și-a făcut calculele cum să nu piardă, nu cum ar putea câștiga. A făcut o strategie defensivă, care îl putea duce mai departe, dar nu-l interesa până unde. N-a gândit jocul cum să dea goluri, ci cum să nu primească. Îl interesa bilanțul propriu, nu al echipei, nu investiția emoțională și așteptările. Iar pentru toate astea, penaltiurile, loteria și circul de la sfârșitul unei finale erau alibiul perfect: am vrut, am fost aici, dar n-am avut noroc. Așa cum nu-și putea asuma victorie, el nu-și asumă nici înfrângerea, pentru că poate întreba senin: care înfrângere.
Doar că în finală chiar șansa i-a jucat lui Southgate un farsă mortală: a pornit meciul, practic, cu 1-0, pe gustul și pe așteptările sale ideale, nu trebuia, cu echipa lui defensivă (cu doi fundași dreapta de meserie titulari, n-am mai văzut așa ceva), decât să apere un rezultat picat pleașcă. Ei bine, aici e înfrângerea absolută a antrenorului, că nici asta n-a reușit, mai alea asta n-a reușit, fiindcă a fost egalată de Italia și ar fi putut și ar fi trebuit să piardă pentru a fi răzbunat fotbalul. Iar către final, și-a dus alibiul până la apogeu: întâi l-a băgat pe Grealish (disperat, dar și să nu i se reproșeze nefolosirea lui), apoi i-a introdus (cu remușcări) pe Rashford și Sancho (nefolosiți sau folosiți simbolic) pentru a-l salva la penalti. Ce ironie! Cei doi, alături de nevârstnicul Saka au fost cei trei „cavaleri ai apocalipsei”, ratalăii la 11 metri, groparii speranțelor englezești. Cine putea să fie vinovatul?
Eu am jucat fotbal mai mult în curtea școlii și câteodată pe „terenul mare”, dar mă tângui, ca observator, de-o vreme pentru jocul absurd de defensiv, nedemn, lipsit de onoare al Angliei, cu regret, dar și cu argumente. Iar un fost mare fotbalist, azi comentator și analist de fotbal zi de zi (Ilie Dumitrescu), mizează pe Anglia în finală, pe jocul ei „ofensiv” (cu 3-5-3, 3-3-3-1, 5-4-1, 10-0-0 etc.). Ăsta nu e alibi? Că așa mergeau lucrurile, că așa trebuia să se întâmple, că așa ziceau astrele. Alibiuri trebuie să ne furnizeze cunoscătorii/specialiștii în fotbal? Nu analize și expertize ca să înțelegem și învățăm?
Finala, prin caracterul ei unidirecțional, a stricat puțin aspectul general al Euro 2020, un turneu bun, cu multe reușite și superlative. Printre altele, e turneul final cu celel mai multe autogoluri din istorie (vreo 11). Ironia sorții, cel mai mare autogol (neconsemnat) și l-a dat Anglia. Din păcate!
Nu mai proslăvim victoria Italiei, ea și-a primit laudele meritate înainte de finală și se poate spune că era câștigătoarea morală a competiției încă dinaintea meciului. Câștiga și dacă nu câștiga sau nu pierdea și dacă pierdea, chiar dacă pentru ei nu este deloc același lucru.
PS: Iar comentatorii, ca pentru o finală, s-au întrecut în a spune, pe alese, „prostii de gală”. Sucite și răsucite! Dacă nu ar bruia și parazita meciul, n-ar avea nimeni treabă cu ei.

Nov 23

Alegeri europene (la noi acasă)

Select10
Cine s-ar fi gândit că și noi, românii, vom ajunge să fim interesați de alegerile parlamentare din Italia și nu dintr-un singur motiv, ci chiar din (cel puțin) două!? Sigur nu ne-am gândit la asta în urmă cu 10-11 ani atunci când țara noastră era acceptată în Uniunea Europeană și altul era trendul în România, în Italia și în Europa. Nu ne-am gândit la asta nici mai târziu când „venitu’ și plecatu’” din/în Italia erau lucruri normale, curente. Și politica era alta, Italia avea nevoie de forță de muncă românească (mai ieftină), românii aveau nevoie de locuri de muncă și de bani (mai mulți), iar „ecosistemul” a funcționat.
Astăzi lucrurile s-au schimbat (acceptăm mai greu asta) și am devenit atenți (volens nolens) la rezultatele electorale din peninsulă, spuneam, din cel puțin două motive. Primul este că un milion (dacă nu mai mult) de români au rezidența (parțială sau definitivă?) în Italia și nu e totuna cine câștigă alegerile, pentru ce va urma și pentru soarta lor. Iar scorul electoral, până la acest moment, nu arată deloc bine pentru ei, în nicio variantă. Poate că nu ne este foarte la îndemână să înțelegem ce se întâmplă acum în Italia (câteodată înțelegem greu ce se întâmplă la noi în țară), faptul că este o țară foarte îndatorată și cu o economie nerestructurată, cu o clasă politică învechită și prizonieră a propriilor interese. A treia economie din UE a rămas în urmă, și-a pierdut forța de tracțiune, iar problemele, accentuate de criză, au ieșit la suprafață sub forma dezamăgirilor și nemulțumirilor cetățenilor. Acesta a fost momentul (nu doar în Italia) de țâșnire și consolidare a mișcărilor populiste, și de stânga și de dreapta, de accedere către frâiele puterii, cu un discurs anti-imigrație, euro-sceptic (sau chiar anti-european), securitar și identitar, speculând la maximum o stare de spirit negativă a populației (a tinerilor). Acum a sosit momentul Italiei, dar încercări au fost peste tot, în Olanda, Franța și Germania nu au reușit, în Austria au reușit parțial, dar peste tot unde au fost alegeri bătălia principală s-a dat între pro-europeni democrați moderați (social-democrați, creștin-democrați, liberali) și populiști euro-sceptici (neo-naziști, neo-fasciști, extrema stângă). Bilanțul electoral italian, după scrutinul de ieri, arată cel mai rău din tot ce am văzut până acum, pentru UE și pentru destinul european al acestei țări importante.
Dacă luăm pe alianțe și familii politice, câștigătoare este centru-dreapta (aprox. 37%), un conglomerat format din mai multe partide (Forza Italia, Lega -Nord și Fratelli d’Italia), din care ultimele două sunt fie extremiste, fie fasciste, în orice caz anti-europene sau euro-sceptice. Chiar și așa, nu au majoritatea pentru a face guvern în lipsa unei alianțe greu previzibile. Alianța de centru-stânga (Partidul democrat și gruparea LeU – Liberi e Uguali) de-abia a trecut de 20% și nu poate emite pretenții de alcătuire a unui guvern, partidul fostului premier Matteo Renzi (Pd) fiind considerat unul din marii perdanți ai alegerilor. În ordinea partidelor, pe primul loc s-a situat M5S (Movimente Cinque Stele), înființată de comediantul Bepe Grillo, o grupare populistă, anti-sistem, speculativă, condusă acum de Luigi Di Maio, un tânăr politician de 31 de ani, care a obținut un scor de peste 30%, dar care nu-i permite nici lui să facă singur guvernul. După o campanie electorală dezamăgitoare (pigmentată cu violențe), au rezultat aceste trei grupări, aparent, incompatibile și care au respins orice înțelegere post-electorală. Nu voi intra în logica negocierilor (im)posibile, trag doar concluzia că orice bilanț general arată o majoritate anti-europeană în Italia (M5S+Lega+Fdi), ceea ce este lucrul care ne interesează pe noi și pe românii aflați în Italia. În discursul lor electoral a figurat și scoaterea țării lor din UE și o politică dură împotriva imigrației. Iar Matteo Salvini (liderul Ligii Nord), cea de-a doua stea în urcare a politicii italiene (și cel de-al doilea mare câștigător al alegerilor după Luigi Di Maio) a spus că va scoate din țară „în 15 minute orice imigrant ilegal”. Chiar dacă distanța de la vorbe la fapte este mai lungă, chiar dacă un „Exitalia” nu se poate face chiar așa ușor, problema rămâne.
A doua mare problemă a noastră ar fi chiar destinul și direcția Uniunii Europene după această sincopă italiană. Încă nu știm care vor fi strategiile, evoluțiile și mișcările post-electorale (câteodată diferite și surprinzătoare față de cele pre-electorale), dar o „problemă italiană” la nivelul UE deja există și nu mai e o bănuială, ci o certitudine. Ironia, întâmplarea sau, pur și simplu, potriveala a făcut ca tocmai ieri, în ziua scrutinului italian, să fie anunțată public alianța germană de guvernare (așteptată de 4-5 luni) dintre creștin-democrați și social-democrați. A fost ceva care n-a influențat opțiunile italienilor, dar a dat un semnal pozitiv, de stabilitate în UE, pusă în cumpănă și încercare la fiecare scrutin. Dintr-o știre esențială pentru pro-europeni, a rămas doar o știre bună care să echilibreze veștile proaste din Italia.
Pentru euro-sceptici însă Italia e exemplul de care aveau nevoie. Și aici mă întorc cu gândul la „ai noștri” și la manevrele lor stângace de eludare și păcălire a exigențelor UE, de încercare a profita de slăbiciunile Uniunii în scop propriu și de partid.
Nu exclud ca o parte din pesediști să-și frece palmele la această oră.

Jul 08

„Lezione di Conte”

Poza blog 4
Luat de valul meciurilor, mă pregăteam să scriu că avem parte de un Euro 2016 liniștit și mediocru. Liniștit în sensul că n-au fost atentate teroriste și consecințe tragice ale acestora, iar mediocru pentru că, în ciuda agitației suporterilor și a unor surprize de răsunet, calitatea fotbalistică (în formula cu 24 de echipe) a fost una modestă. Și mă pregăteam să scriu asta tocmai când am văzut știrea despre dejucarea unui posibil atentat terorist (cu mașină capcană) lângă Stade de France. Sigur că dacă excludem confruntările dintre suporterii diferitelor echipe, consemnate în prima săptămână competițională, putem spune că „nu s-a întâmplat nimic” față de ce se întrevedea sau față de ce ar fi putut să fie. Să nu ne grăbim (să cobim) și să credem nu atât în „înțelepciunea teroriștilor”, cât în vigilența forțelor de ordine. Și să mai nădăjduim că „pacea” acestor zile n-o datorăm vreunei înțelegeri obscure cu efect întârziat.
Cu fotbalul și performanțele competiționale e o altă poveste. Cu tot dragul pentru o competiție lărgită (ce a permis României să fie și ea în Franța), fotbalul s-a diluat simțitor cu 24 de participante și nu e normal ca o echipă (fie ea și Germania) să ajungă în sferturi fără să primească gol. Fie unele echipe sunt prea puternice (și atunci să se bată între ele), fie celelalte sunt prea multe și prea slabe pentru a menține nivelul competițional în limite rezonabile. Degeaba vedem România acolo, dacă are o echipă șubredă (mai mult ne ofticăm și enervăm) și degeaba sunt multe meciuri de văzut, dacă sunt modeste și neplăcute la vedere. S-a putut observa că nivelul de mobilizare și motivația au fost mediocre în cazul multor echipe și a trebuit să se ajungă în fazele superioare pentru a spori calitatea jocului. Nu vreau să nominalizez echipe sau jocuri, dar cine a urmărit știe și înțelege despre ce e vorba.
E evident că s-a lucrat pe o rețetă financiară (deci pentru bani), dar „chibiții” care n-au văzut meciurile pe stadioanele din Franța vor rămâne cu puține amintiri sau nu multe foarte plăcute. Chiar dacă vin „minerii” din Țara Galilor și ne uimesc pentru o seară sau două, chiar dacă vin „pescarii” (pe vreun vas sau banchiză) din Islanda, ca să ne spună că și ei există (fotbalistic), un campionat European nu poate trăi (doar) din asta. „Sarea și piperul” vor fi marile forțe fotbalistice, evoluția confirmând adevărate tipare comportamentale: eliminarea (timpurie) a Angliei, constanța înspăimântătoare a germanilor, pragmatismul atestat al italienilor, tribulațiile nesfârșite ale francezilor, plictisul rafinat al spaniolilor etc. Atracția, plăcerea, adrenalina, suspansul și „dulceața” microbistului tot de la aceste echipe vin și de la meciurile lor. A ținut să ne-o demonstreze, din nou, Germania-Italia, această finală înainte de termen.
Câteva observații cu valoare de adevăr pentru Euro 2016 și nu numai:
Ca să câștigi un trofeu fotbalistic la nivel de echipă națională, trebuie să treci de Germania și/sau Italia, indiferent în ce fază le prinzi. E piatra de încercare!
Spania, performera ultimilor ani, a obosit de victorii și trofee; s-a văzut la Mondial (2014), e și mai clar acum, trebuie să schimbe ceva sau, pur și simplu, să spună „merci” și să lase și pe alții să câștige
Franța rămâne o carte deschisă, alternând jocul prost, cu norocul și cu evoluția strălucitoare. În mod normal, după un meci bun (cu Islanda), vine unul prost (cu Germania). Vor trebui să prindă cea mai bună zi a lor pentru a elimina pe nemți în semifinală. Și să țină cont că Germania încă n-a apucat „să joace bine”, că o face, de obicei, în semifinală și finală
Echipele din linia a doua valorică la Euro 2016 (Croația, Polonia, Belgia, Anglia etc.) au dovedit că n-au suflu și că nu știu să-și dozeze efortul și concentrarea pentru a atinge performanța supremă. Fie se tot pregătesc (până e prea târziu), fie dau totul prea repede (într-un meci sau două)
Semnul de întrebare rămâne Portugalia care a păcălit fotbalul, până acum, în toate felurile posibile. Paradoxul e că ea știe și poate să joace la nivel înalt. S-ar putea s-o facă (să câștige tot) sau nu (să se facă de rușine ). Nu galezii vor hotărî asta și nici CR7, ci zeul fotbalului
Vreo zece echipe ar fi putut sta liniștite acasă, n-au arătat nimic căci n-au nimic de arătat la pretenții mai mari (România e pe lista neagră)
În fine, paradigma cea mai puternică de până acum a fost oferită de Italia, după eliminarea din sferturi cu Germania. Prezenți la Euro cu o „jumătate de echipă” (s-a spus, cea mai slabă din istorie), fără atacanți de mare valoare și cu cei mai buni mijlocași lăsați acasă (accidentați), Italia n-a încetat să uimească de la primul la ultimul meci. Când toți se așteptau „să tragă mâța de coadă”, „squadra azzura” a bătut, fără drept de apel, Belgia (marea speranță), a eliminat fără recurs Spania (marea favorită) și se contura ca singura care poate elimina Germania (spaima competiției). Toate posibile datorită antrenorului său Antonio Conte. De fapt, presa peninsulară vorbește despre renașterea fotbalului Italian după modelul Conte, făptuitor al unor adevărate miracole de motivație, abnegație, muncă și devotament.
„La lezione di Conte” (Gazzetta dello Sport) e una în cinci părți: organizare, concentrare, muncă, spirit de echipă, pragmatism. Nimic de adăugat.
N-ar fi rău să se audă și în Ferentari-ul fotbalului românesc.
Acest articol a fost publicat în cotidianul Monitorul de Cluj din 5 iulie 2016