Tag Archives: jurnalism

Mar 07

Despre „războiul simbolic” dintre jurnalism și relațiile publice (PR)

Posted on by

Bune14
Jurnalismul este un serviciu public obligatoriu vital, „relațiile publice” (public relations- PR) este un serviciu de interese private.
Jurnalismul funcționează în baza unei „litere constituționale” (e indispensabil), PR e un serviciu opțional, care poate să fie sau poate să nu fie.
Jurnalismul are o „misiune de stat”, de apărare a intereselor majore ale tuturor cetățenilor, PR-ul are o „misiune partizană”, de apărare a intereselor secvențiale divergente (politice, financiare, de imagine etc. ale cuiva).
Jurnalismul este expresia libertății de exprimare (generale), ca suport democratic esențial, PR-ul e expresie a segregării evidente de interese (ca formă a existenței/funcționării libertății).
Jurnalismul este o sursă, o garanție și un suport al PR-ului, PR-ul este sursă de estompare /anihilare/„închidere” a jurnalismului.
Jurnalismul (profesional, etic) este „un produs natural” al societăților de tip deschis, PR-ul este, de multe ori, un construct artificial al diverselor facțiuni, o „contrafacere”/reconstrucție a realității, o convenție acceptată însă.
Jurnalismul este „un bine” general indispensabil, PR-ul este „un rău necesar” opțional.
Am polarizat la maximum aceste domenii, înrudite/conexe/complementare, tocmai pentru că mi se pare că, din lipsă de educație civică/democratică sau, uneori, printr-un amestec voit de interese divergente/conflictuale, se face confuzie între ele, ba chiar se produc acte samavolnice și încercări de compromitere și substituire. Altminteri, acestea sunt părți ale aceluiași ecosistem comunicațional și pot trăi în bună-pace, hrănindu-se reciproc, câtăvreme fiecare rămâne în limitele propriilor roluri și definiții.
Se poate întâmpla ca jurnalismul să invadeze teritoriul relațiilor publice pentru a-l critica în mod expres sau pentru a-i „demonta” mecanismul existențial, dar asta se întâmplă rar. De pildă, investigațiile jurnalistice nu vizează partea de comunicare (PR-ul unei entități), adică forma mesajului, ci conținutul acestuia, diverse iregularități sâvârșite în interiorul acelei organizații, care e altceva. Mai des se întâmplă ca relațiile publice să facă intruziune/interferență cu interesele jurnalistice, prin „generarea de convenabilitate”, prin „cumpărare de bunăvoință”, prin diverse „strategii de ocolire”, de impunere, de credibilizare sau compromitere etc.
În oricare dintre condiții (sau registre) ale interacțiunii, vorbim despre o „tensiune” continuă și constantă (normală până la o anumită limită), despre o „tatonare” permanentă (care face parte din regula jocului), iar, în esență, putem vorbi despre o „dispută” naturală, despre o „luptă” pentru interese specifice, iar, la modul simbolic, despre un „război” între două fețe opuse ale medaliei.
Dincolo de aceste poziții principiale, nu înseamnă că în sânul/interiorul acestor ocupații/profesiuni/științe nu există devieri/abandonuri sau nu se produc abuzuri. Jurnalismul și relațiile publice se află mereu de-o parte și de alta a adevărului, mai aproape sau mai departe (când mai aproape, când mai departe), la extrem, unii încercând (forțând) exhibarea/publicarea lui, alții încercând (negociind) ascunderea/disimularea lui. De pildă acum, jurnalismul trece printr-o criză de credibilitate, integritate, individualizare și deprofesionalizare, generată, în principal, de criza financiară, de criza de sistem și de revoluția tehnologică (sau a „gratuității). E o criză pe care sistemul media trebuie să și-o asume și să încerce să găsească soluții (ceea ce, în parte, și face). Dar asta nu înseamnă că, pe acest teritoriu de vulnerabilitate temporară („no Man’s Land” provizoriu), PR-ul, acompaniat de fenomenul „fake news” în orchestra „post-adevărului”, să joace tontoroiul în „casa jurnalismului”, să-l abuzeze, să-l substituie, să-l umilească. Întâi de toate că e imoral, dar, mai grav, e un gest de subminare și de autosabotare a propriei libertăți și a democrației ca sistem, pentru care presa liberă constituie o garanție (cât de subțire o fi ea, dar care sunt altele?).
În cele din urmă, oamenii, cetățenii, publicul trebuie să aibă ultimul cuvânt, ei trebuie să asculte, să înțeleagă, să judece și să ia decizii, inclusiv în ceea ce privește „adevărul”. Cu o condiție, să fie bine educați și informați, să aibă spirit critic și independență de gândire, să nu se lase ușor influențați. Și, de pildă, să facă distincție clară între jurnalism și relații publice.

Jan 31

Când vor ajunge banii de la Facebook (și) în România?

Posted on by

Bune1
Știrea relevantă pentru industria media (a producătorilor de conținut, de știri) este că Serviciul „Facebook News” (un fel de divizie de știri a colosului digital) s-a lansat și în Europa (până acum funcționând doar în SUA), mai precis, transmite știri preluate de la The Guardian, Daily Mail, Financial Times, dar și de la alte publicații și grupuri englezești, urmarea fiind că toate acestea vor primi bani pentru conținutul produs. Justificarea Facebook este că inițiativa ar fi destinată „sprijinirii industriei în construirea de modele de afaceri durabile”. Lansarea în Europa chiar acum este considerată o mișcare strategică a „giganților internetului”, ca răspuns la presiunea care vine din partea organizațiilor de știri și a politicului (statelor).
Căci această noutate apare într-un moment global delicat (descris într-o postare anterioară), al unui conflict deschis între statul australian și marile platforme digitale (Google, Facebook) exact pe tema conținutului de știri. Bunăoară, guvernul australian a elaborat un proiect de lege prin care acești „jucători globali” să fie obligați să plătească conținutul media (pe care îl folosesc) celor care îl produc. În aceste condiții, Google chiar a amenințat că va retrage serviciile motorului de căutare din Australia.
Așadar, deschiderea/concesia arătată anterior Franței, iar acum Marii Britanii în acordarea de sprijin financiar editorilor locali de știri de către Facebook pare a fi o „cedare inteligentă”, benevolă, o soluție convenită/amiabilă înafara politicului, a guvernului sau prin intervenția/sub presiunea unei legi. Bineînțeles că, în varianta australiană, legea conferea poziție și putere de negociere producătorilor locali, aflați în netă inferioritate în raport cu „giganții globali”. De aici și conflictul deschid și senzația de amenințare reciprocă între Google și statul australian.
Însă această tendință, prin care o parte din resursele financiare acumulate de marile platforme sunt redistribuite just (în parte, cel puțin) și către producătorii de conținut, va continua și trebuie să continue. Doar că în lipsa unui cadru legislativ, cum se vede, fiecare negociază cum poate. Cu sprijinul consistent al UE, Franța a obținut o victorie ca un „cap de pod” (producătorii francezi primind bani pentru știrile lor), dar planul este că prin Directiva drepturilor de autor, UE să obțină/impună același lucru pentru toate țările uniunii. Acesta ar fi scenariul potrivit căruia „acei ceva bani” de la Google și Facebook etc. ar putea ajunge și la producătorii români de știri. Și cine nu ar dori asta?
Poate că beneficiarii reali/ultimi, adică cititorii/consumatorii (care își „iau știrile” de pe Facebook etc.) înțeleg mai greu aceste manevre, rostul și efectele lor, cu senzația că nu-i privește direct. Fals. Raționamentul este exact invers.
Până una-alta, Facebook etc. „nu face știri”, acestea sunt făcute de instituții media care ajung, prin intermediul rețelelor, la cititori. Deci calitatea, autenticitatea, veridicitatea știrilor depinde de producătorii lor, de starea lor financiară, de resursele pe care le au la dispoziție. Or, de unde să aibă resurse financiare dacă publicitatea (ca principală sursă de venit) este luată de platformele globale? Se văd două soluții:
1. ca publicul însuși să plătească conținutul media digital – ceea ce nu se prea întâmplă sau se întâmplă într-un procent mic (sub 10% media mondială); poate va crește în viitor prin educație media
2. ca platformele înseși, care utilizează acest conținut, să cedeze o parte din câștig acestor producători de conținut – exact fenomenul despre care vorbim aici.
Vrem știri bune, adevărate, utile, relevante? Ele costă, nu pot fi produse gratuite, iar să le folosească toți, cu beneficii (atât platformele, cât și cititorii), fără ca nimeni să plătească, este o situație inacceptabilă și care nu poate să dureze.
Iar cel mai prost dintre scenariu dintre cele posibile este slăbirea (sau dispariția, la extrem), jurnalismului, cel care mai poate face ordine în dezordinea comunicațională globală, dominată de „industria atenției” și de fenomeul „fake news”. Iar perdanții principali n-ar fi alții decât oamenii simpli, lipsiți de putere, mulțimea, cetățenii, adică publicul care are nevoie de informație corectă, adevărată, utilă.

Jan 15

Viitorul jurnalismului/Jurnalismul viitorului

Posted on by

Select3
• „Evitați informațiile/faptele care nu pot fi verificate”/”Oferiți analiza și interpretarea problemelor actuale”/„Furnizați informații de context profunde/realiste”
• „Monitorizează și examinează guvernul”/„Monitorizează și examinează organizațiile de afaceri„/”Oferă informații de care oamenii au nevoie pentru a lua decizii politice”
În ultima întâlnire din acest semestru, am prezentat masteranzilor de la „Managementul Instituțiilor Media” (chiar în cadrul cursului de Management media) datele unui studiu despre rolul jurnalismului (raportat la viitorul jurnalismului), efectuat cu 1100 de profesori de jurnalism din Europa. Punctul de plecare și justificarea acestei ample cercetări au fost criza profundă în care se află jurnalismul, manifestată prin lipsa/diminuarea resurselor financiare, degradarea actului jurnalistic (prin abandonarea normelor deontologiei), pierderea vizibilă a credibilității, prestigiului și audienței în rândul publicului, precum și dificultatea în găsirea unor soluții viabile de redresare etc.
Mai mult de atât, autorii sondajului socoteau că reînnoirea/inovarea jurnalismului sunt concentrate mai ales pe mijloacele tehnologice și pe cele financiare ca posibil a oferi căi de izbăvire, dar și că, în acest moment, aceste două suporturi nu par a fi suficiente sau nu par a oferi soluțiile așteptate, în condițiile în care tehnologia, într-o continuă evoluție, generează mai degrabă instabilitate, iar modelele de afaceri căutate/găsite sunt infirmate și perturbate constant.
De aici s-a născut ideea de a căuta soluții nu în exteriorul, ci în interiorul jurnalismului, pornind de la premiza că ar fi necesar/ar fi potrivit/ar fi salvator să fie regândite din temelii obiectivele acestuia. Cu alte cuvinte, în interiorul culturii profesionale, să se caute rolurile jurnalistice ca „înțelegeri normative despre ce este jurnalismul și ce ar trebui să facă” și acestea se ocupe locul central în procesul de reînnoire și inovare a jurnalismului.
Poate ar mai trebui clarificat de ce au fost aleși pentru studiu profesorii de jurnalism și nu, de pildă, jurnaliștii activi sau managerii ori patronii media. Cred că e destul de simplu de explicat și de înțeles: pentru că aceste categorii distincte sunt părți (prea) implicate direct și activ, dependente, prin urmare, subiective în a se pronunța transparent, neutru, vizionar asupra propriilor lor probleme critice. Pe de altă parte, (fără a face/fi pro domo) profesorii de jurnalism sunt (cel puțin în tradiția europeană) foști jurnaliști cu experiență, adică buni cunoscători ai mediului jurnalistic, sunt, în al doilea rând, părți empatice, interesate și responsabile (ca educatori/formatori dedicați) pentru prezentul și viitorul jurnalismului, iar, în al treilea rând, sunt cercetători avizați, aplicanți, prospectivi ai domeniului jurnalistic. Cu alte cuvinte, ar avea și interesul și distanța necesară și priceperea/îndreptățirea de a se pronunța în privința ecosistemului din care fac parte (sau de care sunt legați organic).
Dacă nu a fost destul de clar ce se căuta, întrebarea sondajului nu lasă urmă de îndoială:
„Am dori acum să cunoaștem părerea dvs. personală despre care ar trebui să fie direcția viitoare a jurnalismului. Ne interesează în special ce credeți despre importanța viitoare a mai multor sarcini pe care jurnaliștii profesioniști ar trebui să le îndeplinească. Față de situația de astăzi, în următorii zece ani, importanța următoarei sarcini pentru jurnaliștii profesioniști ar trebui să fie (variante de răspuns): 5. Mult mai mare 4. Mai mare 3. La fel ca acum 2. Mai mică 1. Mult mai mică”.
Voi reproduce în continuare cele 18 sarcini/roluri jurnalistice propuse spre evaluare repondenților și punctajul obținut de fiecare (din maximum de 5 pct.):
a. Obțineți cu rapiditate informații pentru public-3,38
b. Evitați subiectele care nu pot fi verificate – 4,19
c. Monitorizează și controlează guvernul – 4,00
d. Fiți drepți/corecți cu cei defavorizați – 3,85
e. Oferiți divertisment și relaxare – 2,55
f. Prezentați abuzuri sociale – 3,88
g. Creați cât mai multe subiecte într-o zi – 2,39
h. Oferiți analiză și interpretare a actualității – 4,20
i. Monitorizați și examinați activitatea companiilor – 4,01
j. Oferiți oamenilor obișnuiți șansa de a-și exprima opiniile -3,45
k. Concentrați-vă pe știrile care se vor vinde – 2,43
l. Oferiți informații de care oamenii au nevoie pentru a lua decizii politice – 4,04
m. Concentrați-vă să aduceți cele mai noi știri – 3,01
n. Furnizați informații de context profund – 4,26
o. Monitorizați și examinați organizațiile societății civile – 3,80
p. Motivați oamenii să se implice social – 3,67
q. Tratați publicul ca și consumatori și nu ca și cetățeni – 2,04
r. Îndreptați-i pe oameni către soluții posibile pentru problemele din societate – 3,80
Se pot face multe comentarii și analize a acestor rezultate obținute de la peste o mie de repondenți din diferite țări din Europa. Ele pot fi și e bine să fie obiectul atenției și dezbaterii publice. Împreună cu realizatorii studiului, voi prezenta aici datele esențiale/cheie rezultate.
Cel mai mic punctaj (sub 3 pct.), adică nerecomandate ca importante, sunt patru roluri jurnalistice, cu punctajul corespunzător:
d. Oferiți divertisment și relaxare (2,55),
g. Creați cât mai multe subiecte într-o zi (2,39)
k. Concentrați-vă pe știrile care se vor vinde (2,42)
q. Tratați publicul ca pe consumatori și nu ca pe cetățeni (2,04).
Dacă înțelegem corect, acestea ar fi sarcinile cărora jurnaliștii ar trebui să le acorde cea mai mică atenție, timp, preocupare, prioritate în sumarele lor zilnice.
Șase dintre sarcinile propuse spre evaluare au obținut peste patru puncte și înțelegem că acestea ar trebui să câștige importanță în următorii zece ani. Trei dintre ele sunt legate de funcția de control/examinare (opoziție, „câine de pază”) a prestației puterii îndeplinite de jurnalism, iar acestea sunt (cu punctajul aferent):
c. Monitorizează și examinează guvernul (4,00),
i. Monitorizează și examinează organizațiile de afaceri (4,01)
l. Oferă informații de care oamenii au nevoie pentru a lua decizii politice (4,04).
Însă cel mai mare punctaj au obținut următoarele trei roluri și ele sunt legate de funcția analitică a jurnalismului, cea de interpretare, cercetare și aprofundare:
b. Evitați informațiile/faptele care nu pot fi verificate (4,19),
h. Oferiți analiza și interpretarea problemelor actuale (4,20)
n. Furnizați informații de context profunde/realiste (4,26).
Concluzia seacă, intrinsecă a studiului este că, dacă ar fi să se reînnoiască/reinventeze/inoveze, valorificându-și propriul potențial (fără a cere/aștepta sprijin din alte părți), jurnalismul ar putea-o face, mai simplu și direct spus, mai ales prin evitarea/ocolirea știrilor false, prin furnizarea către public a unor interpretări corecte a problemelor actuale ale realității și, înainte de toate, prin contextualizarea cât mai precisă, mai realistă și mai profundă a informațiilor pe care le transmite publicului. Nu pare ceva ceva complicat, ieșit din comun, imposibil de pus în practică, dimpotrivă, pare ceva elementar, la îndemână și încredibil de… normal.
Poate vor fi luate în considerare, poate, nu! Poate sunt previziuni reale, poate, nu! Pot fi recomandări de luate în seamă sau poate, nu! Dar dacă acceptăm buna-credință, buna-știință și buna-intenție a repondenților (proveniți din țări diferite, cu tradiții diferite și culturi jurnalistice diferite) și credem neverosimil a se fi înțeles între ei, le putem acorda și prezumția de credibilitate.

Jul 10

Jurnalismul, fabrica de adevăr

Posted on by

Portret 1
În fiecare an, în luna iulie, facultățile fac schimbările de efective: o generație finalizează licența, o alta începe admiterea. E puntea scurtă care nu-ți lasă prea mult timp între emoțiile pentru cei care pleacă și primirea în bune condițiuni a celor care vin. Pentru absolvenții de jurnalism și media digitală e la fel, cu niște lucruri și responsabilități, îmi permit să spun, în plus.
Oare ce ar trebui să mai vedem dincolo de cele două „îmbrățișări”: una de bun rămas și alta de bun sosit?
Absolvenților le-am tot vorbit, în cei trei ani, și transmis mesaje, ei trebuie să confirme sau să infirme dacă urmează calea pentru care s-au pregătit. Dacă o vor face (și vor deveni jurnaliști) meritul va fi mai ales al lor, dacă nu o vor face, responsabilitatea va fi și a noastră.
Gândurile mele acum se îndreaptă către cei care vin cu dorința de a deveni jurnaliști, cu aspirații înalte și cu vise, pentru că ei sunt „materia primă” pe care se construiește temelia viitorului. Și nu sunt vorbe mari spuse de conjunctură: și ieri, mai cu seamă azi și mai ales mâine, jurnaliștii au fost, sunt și trebuie să fie suportul principal pentru „adevărul” care circulă în societate și pe care ne bazăm deciziile.
Am fost martorul, în treizeci de ani, prea multor transformări și schimbări în interiorul presei și al societății pentru a nu spune asta. Am trăit și am văzut prea multe pentru a nu înțelege importanța mass-media și a nu înțelege pericolul prin care trecem acum. Sub ochii mei (și pe piele proprie) s-a născut „presa liberă” din România în anii `90, am văzut cum și-a atins apogeul în primul deceniu al mileniului doi și cum agonizează după criza financiară declanșată în 2008. Adăugați criza structurală de sistem media și revoluția (și perturbarea) tehnologică care avansează cu repeziciune pentru a avea imaginea concretă și completă a unei prese slăbite, sărace, dependente, asediate (din interior și exterior) și care își indeplinește tot mai greu (sau abandonează) rolul său social principal, acela de suport al democrației, al libertății de exprimare, de bază a formării unei opinii publice autentice, libere, fără constrângeri; rolul său primordial în funcționarea sistemului politic deschis, cu alegeri libere, și a pieței libere, din perspectivă economică, fără de care și democrația liberală și economia de piață sunt vorbe în vânt.
Pe această cale a schimbărilor structurale, un carusel al transformărilor successive și accentuate (trecerea dinspre presa tipărită spre cea online, scăderea influenței televiziunii, apariția blogurilor și dezvoltarea new media, migrația accelerate a publicității înspre giganții internetului, culminând cu dezvoltarea fără opreliști a rețelelor sociale), dublată de noile obiceiuri de consum ale publicului, presa liberă (atât cea clasică, cât și cea online) a primit tot atâtea lovituri, suportând supliciul de a fi ignorată profesional (de către public) și abandonată financiar (de către publicitari), umilința de a fi substituită (de către rețele și bloguri personale) și pericolul de a dispărea sau a se scufunda în irelevanță (în Internet). Mai rău de atât nu putea fi decât dispariția efectivă, ceea ce este absurd și de neacceptat cât mai trăim într-o lume liberă (încă).
De aici trebuie să înceapă construcția noului jurnalism și reconstrucția credibilității sale, pornind de la constatarea, tot mai dramatică, că el nu poate fi înlocuit de nimic, nici de bloguri, nici de platforme, nici de rețele, nici de alte inovații digitale, construite pe criteriul (atragerii) atenției, al plăcerii și divertismentului, al narcisismului și cultului de sine etc., oricât de tentante ar fi. Nimic nu poate înlocui informația relevantă de zi cu zi, atractivă și de interes public, selectată și colectată profesionist, prelucrată, ambalată și livrată corespunzător, adevărată, verificată și asumată de către jurnalist. În lumea magiei virtuale, a fake news-ului fără scrupule, a războiului informațional (al treilea război mondial), nimic nu va fi normal și nu va funcționa fără informație autentică și adevăr, care este și va rămâne prerogativa jurnalismului autentic. În această lume a dezordinii desăvârșite din mediul comunicațional, cineva pregătit anume din punct de vedere profesional, dedicat trup și suflet misiunii sale, liber de orice constrângeri (politice, financiare, profesionale, conjuncturale) își va asuma rolul informării publice autentice și a servirii interesului public în spiritul adevărului.
De aceea numesc jurnalismul fabrica de adevăr. Nu pentru că a fost întotdeauna (exact) așa, nu pentru că așa este, ci pentru că e indispensabil să fie așa pentru viitor și pentru supraviețuirea unei societăți deschise, bazată pe libertate și liberă alegere. Chiar dacă e greu, chiar dacă, uneori, pare imposibil, chiar dacă unii nu vor, nu știu sau nu pot face asta.
În această stare de lucruri (schițată aici), toți avem interesul unei noi construcții, al unui jurnalism veritabil, credibil: de la manageri de presă, jurnaliști de linie și tineri (viitori) jurnaliști și până la public, care conștientizează (sau va conștientiza tot mai mult) acest lucru.
Cei mai puțin tineri înțeleg mai ușor aceste lucruri, dar le pot face mai greu.
Cei mai tineri le înțeleg mai greu, dar le pot face mai ușor.
Iată dorința, speranța și simbioza de care este nevoie!
Iată de ce îi așteptăm pe tinerii/viitorii jurnaliști cu brațele deschise!

Jun 16

Care (e) jurnalism

Posted on by

Select7
Crizele (și poate ăsta e „rostul” lor, dacă o fi vreunul) ne arată cu adevărat cât de grave sunt lucrurile și ne indică faptul că trebuie făcute schimbări acolo unde apar.

Pandemia de coronavirus ne-a arătat multe, dar pe mine mă interesează acum ce ne spune ea despre jurnalism, despre informația din spațiul public, despre credibilitate și dezinformare.

Căci, bag seamă, puterea cuvintelor (bune sau proaste) s-a dovedit mai tare decât a virușilor, a vaccinurilor sau a banilor. Iar noua magie este viralitatea, dar nu aia la care vă gândiți (de coronavirus), ci viralitatea pe internet, cea pentru care nu există carantină și nici distanțare socială sau morală. Și nici legi sau decrete speciale.

Problema de fond este vehicularea informațiilor în spațiul public, acest spațiu care s-a extins la infinit parcă, prin intermediul rețelelor sociale și a noilor media, acest spațiu de comunicare care funcționează fără limite și fără reguli, acest spațiu al interșanjabilității absolute, unde fiecare poate deveni instantaneu emițător sau receptor de informații, producător sau consumator, fără calificare, fără abilitate sau atestat, spunând nestingherit ce-i trece prin cap și navigând liber pe „apele” involburate ale audienței, succesului, viralității, bulei. Iar in acest „ocean de irelevanță”, cum mai este numit internetul, relevante pot să devină (și să atragă atenția) știrile false, dezinformările, zgomotele asurzitoare, conspirațiile fanteziste, provocarea spaimelor sau a furiei, convenabilitatea, dezirabilitate, într-un cuvânt, fenomenul fake news.

Orice, dar nu adevărul.

Nimeni, cred, nu se îndoiește că în acest „haos al întâmplării” trebuie făcută, într-un fel sau altul, ordine, curățenie, ierarhizare, igienizare a spațiului comunicațional. Sigur, folosind orice măsuri, dar nu interdicțiile, deși vedem că există țări mari care le folosesc asupra internetului fără jenă (China, Rusia, Iran, Turcia). De acord, fără restricții, cât mai trăim într-o lume liberă.

S-a clamat, se clamează cu insistența și se va face în continuare (pentru comunitatea profesională și pentru public) că aceia care știu, vor și pot face ordine în această dezordine informațională sunt și trebuie să fie jurnaliștii. Că aceasta este menirea lor și noul rol social pentru care trebuie să și-l asume în prezent și pentru viitor. Că ei trebuie să țină contactul cu realitatea, cu adevărul și corectitudinea, că ei se pun chezaș pentru asta, că ei sunt profesioniști ai colectării, selectării, asumării și transmiterii informației. Că aceasta le este profesiunea. Că ei pot emite certificate de calitate și veridicitate pentru informațiile pe care le lansează în spațiul public, virtual și real. Din asta trăiesc.

Sunt discuții separate ce înțelege și ce face comunitatea jurnaliștilor pentru asta și ce înțelege și ce are de făcut publicul în această nouă paradigmă. Asupra primului aspect o să revin cu altă ocazie. Subliniez aici doar că pe mine mă doare gura cât le vorbesc studenților mei despre aceste lucruri.

În aceea ce privește publicul, soluția viabilă, dar de termen lung, se știe, este educația, gândirea independentă, spiritul critic, discernământul. Iar educația nu e doar cea mediatică, ci un întreg pachet ce cuprinde educația democratică, civică, politică, economică, financiară etc. Greu de realizat, instantaneu, sub imperativul momentului și al crizelor.
Până acolo (care e departe) putem răspunde unor întrebări mai simple și o putem face cu toții.

Ce este jurnalismul?
Ce este jurnalismul în așteptările noastre?
Ce răspunde mai bine intereselor noastre?

Așadar, considerăm jurnalism și asociem acestuia ce spune oricine, oricând și oriunde (eventual lipit de o poză) și transmis pe de un telefon mobil?

Putem considera jurnalism opiniile/părerilor oricui doar pentru că sunt publice?

Putem rămâne în această confuzie cumplită, constatată de J.F. Revel și subliniată de Alina Bârgăoanu, „confuzia dintre libertatea de expresie (care trebuie recunoscută inclusiv mincinoșilor și nebunilor) și meseria de a informa (care-și are propriile constrângeri)”?

Sau asociem jurnalismul unei profesii întregi, indispensabile și utile, care se formează în școală și în timp (ca oricare alta), asociem jurnalismul unui set de reguli și unor constrângeri profesionale și etice, îl asociem responsabilității și credibilității?

E totuna dacă informația care ne atrage atenția este livrată de un jurnalist, cu nume și prenume, fotografie, email și telefon, de o instituție mediatică identificabilă la registrul comerțului, cu reputație de apărat, sau de către un site anonim, fără niciun semn de identificare, fără niciun contact, fără nicio poză? Sau de către b/vlog-ul vreunui „pirat” al internetului care prăduiește naivități, aspirații, interese, bani?

Un pas mic și accesibil pentru orice om de a răspunde unor întrebări atât de simple.

Mar 04

Umor, umori, omori

Posted on by

DSC_0901
Nu există un aparat (infailibil) de măsurare a inteligenței. Nu există principii imuabile de evaluare a acestei prețuite calități umane. Câteodată, aceasta nu este identificabilă prin rezultate, ci (numai) prin diverse „semne particulare”, cum ar fi umorul sau ironia. Ba când ți-e lumea mai dragă și crezi că ai ajuns la un rezultat, vine înțelepciunea populară și-ți dă peste cap, susținând că „unde-i multă minte e și multă prostie”. Mai știi ce să crezi?
Din săptămâna care a trecut eu am reținut trei fapte (ca trei semne), foarte diferite între ele, dar simptomatice în esența lor. Primul a fost declarația fostului președinte Ion Iliescu „să nu ne mai plângem morții” (revoluției), al doilea este „scrisoarea deschisă” a jurnalistei Oana Stancu (Zamfir) către fiica (de 10 ani) altui jurnalist, iar al treilea este un așa-zis semn „de început al sfârșitului erei Merkel”. Cel dintâi ar fi despre politica românească, următorul, despre presa din România, iar cel de pe urmă, despre marea politică europeană. Să le luăm pe rând.
Reevaluarea (la CEDO) a dosarului revoluției române, în perspectiva identificării și pedepsirii vinovaților pentru cei omorâți în timpul evenimentelor din decembrie 1989, i-a prilejuit lui Ion Iliescu să facă o declarație, pe cât de nervoasă și cinică, pe atât de senilă și sinceră. „Acum să stăm să tot plângem morții, în loc să tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare a societății românești …?”, s-a întrebat fostul președinte. Bineînțeles că nu e o simplă întâmplare sau un simplu puseu de senilitate datorat vârstei înaintate, cât exprimarea unui crez pe care fostul șef de stat l-a susținut și apărat tot timpul, fără a-l exprima explicit niciodată. Printre rânduri citim că istoria e nedreaptă, că cere sacrificii (adică morți) pentru care nu e nimeni vinovat, că există învingători și învinși, iar primii au întotdeauna dreptate, că totul e o chestiune de oportunitate (personală, de grup sau de castă), dar că importante sunt „concluziile politice adecvate”, nu cele umane, sociale, morale sau juridice. Așa am înțeles brusc cum de sub „pulpana lui Ion Iliescu” au ieșit și ies toți politicienii români de azi. Așa se explică ce s-a întâmplat și se întâmplă azi în România.
Apoi am înțeles cum poate fi reflectată această lume. O jurnalistă, de la un trust cu vremelnice probleme, apărându-și „glia”, „nevoile” și „interesele”, se trezește (asemenea personajului „din târg”) să scrie o scrisoare deschisă fiicei altui jurnalist (nominalizând-o), să-i dea o „învățătură”, să-i „rușineze” tatăl, să înțeleagă mai bine publicul durerea „neînțeleasă” a unora. Cum ar veni, în „fumuri” să ne duelăm sau „în proprii copii” să ne înjurăm. Mărturisesc că, la fel de brusc, mi-am schimbat (inversat) părerea despre cei doi jurnaliști. Pe Oana Stancu (Zamfir) o consideram o curajoasă ziaristă de investigație, la activ cu multe dezvăluiri, cu apetență pentru gravitate și exces. Problema ei era de a găsi un just echilibru între „excesul de putere” (și sensurile acesteia) și „excesul de zel” (și consecințele lui). Și-a dat-o-n petic! De cealaltă parte, pentru mine, Dan Tăpălagă, multă vreme, a fost un „jurnalist ideolog” pus să explice (cu sau fără simbrie), dar cu mare înverșunare, ajunsurile (nobile, vizionare) și neajunsurile (firești, omenești) unui președinte. Problema nu e ce făceau și cum făceau cei doi (fiecare și-a ales asta și putea s-o facă), ci motivul pentru care au ajuns să se încaiere și modul în care au făcut-o. Acum e clar, Oana Stancu va vorbi la fel (de excesiv și încrâncenat), fără a clipi, dar cu egal folos, despre „deplasarea spre roșu” a universului, despre „nevinovăția” lui Dan Voiculescu și despre fiica lui Dan Tăpălagă. Acesta din urmă, editorialist al tuturor cauzelor pierdute, având puterea (nu știu de unde) să tacă, a devenit brusc simpatic prin victimizare. Și iată cum, provenind din aceeași familie, a excesivilor și umoralilor, a înverșunaților și încrâncenaților, cei doi au ajuns aici. În orice caz, un fel de-ați da cu firma-n cap și nu cel mai bun exemplu de jurnalism.
Iar dacă am avea mai puțină aplecare către jurnalismul imprecație, am fi observat că UE (o mașinărie care a început să scoată fum) ar putea să-și schimbe locomotiva. Există analiști ce prevestesc sfârșitul „erei Merkel”, iar semnalul ar veni, surprinzător, din Franța, dat de către actualul premier Manuel Valls. Bineînțeles că lucrurile sunt mai complicate, dar e limpede că duetul conducător Germania-Franța (vizibil descentrat) a dus uniunea într-o direcție greșită, dovadă fiind criza profundă prin care trece. Așadar, spune știrea, Valls nu mai este de acord cu președintele său, Francois Hollande, cu privire la „cota de refugiați”, deci nici cu „șefa acestuia”, cancelarul Angela Merkel, fiind lecturată această atitudine ca o posibilă candidatură a sa pentru alegerile prezidențiale de anul viitor. Pe fondul scăderii popularității „politicilor Merkel” în Germania însăși, a ruperii tandemului conducător germano-francez și a creșterii nemulțumirilor altor state membre, scenariul „începutului sfârșitului” acesteia capătă sens. Schimbarea ar fi, în opinia mea, de mare impact și cu multe repercusiuni. Poate o șansă de salvare pentru UE. În fond, Europa ultimilor 10 ani e așa cum a dorit Angela Merkel să fie. Ar fi cazul să ne gândim cum a fost și cum ar putea să fie.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 1 martie 2016.

Feb 11

Presă „de-adevăratelea”

Posted on by

DSC_0176
Când un șef de la Evenimentul Zilei a încercat să justifice (să facă apologia – e același lucru) „presei de doi bani” am crezut că-i mai bine să nu bagi în seamă asemenea „năzbâtii”. Chiar mi-am închipuit (sau mi-a plăcut să cred) că-i o ironie sau o glumă (proastă) și că omul va reveni pentru a-și dezvălui „adevărata profesiune de credință” jurnalistică. Ghinion! Jurnalistul n-a revenit, nici măcar să explice mai bine ce-a vrut să zică sau să pună un bemol și nici ecourile n-au fost „cine știe ce”. Mulți au tăcut chitic! Abia din acel moment mi-am dat seama că, nu doar în fapt, ci în principiu lucrurile sunt mult mai grave. Adică cu toții (jurnaliștii) mai facem câte „un rabat” de la calitate, mai scăpăm câte „o dumă”, ne mai prostim cu câte o mică „vânătoare de click-uri”, dar n-am ajuns să credem și să justificăm că jurnalismul adevărat e (doar) cel pe placul publicului. Pesimiștii ar spune că-i un semn prost, că se „duce naibii” presa și că azi-mâine va trebui să ne mutăm cu toții pe facebook. Să ne distrăm, să ne simțim bine, să postăm cu toții, să stăm acolo, iar dacă ne mai informează câte cineva cu câte ceva, bine, dacă nu, nu. Impresia contează!
În fond, care este fenomenul, de unde a pornit această „sofisticată” dezbatere și care este pericolul real pentru presă, în esența sa, și pentru acele mii bune de jurnaliști (și alte mii de aspiranți) care trăiesc din exercitarea acestei profesiuni (sau speră s-o facă)? Numitul ziar a publicat, pe ediția online, un material (imagine și video), preluat, se zice, din rețelele de socializare, cu „o sirenă” (ființă mitologică, jumătate femeie, jumătate pește), găsită (de-adevăratelea?), pe o plajă din Egipt. Ați ghicit, mai în glumă, mai în serios, din curiozitate sau prostie, din risipă sau prisos de timp, „articolul” a devenit viralul săptămânii, aducând 1500 de like-uri și, nu mă îndoiesc, multe alte mii de vizionări. Nu-i vorbă, am văzut lunile trecute un „articol” despre un „înger căzut”, la propriu, adică o poză ce arăta ceva ce avea aripi, oase, sex incert, era alb și îmbătrânit și „căzuse din cer”. Mai mult, pentru „credibilitate”, era filmat, în aer, momentul premergător „căderii”. Nu vorbesc că-i o blasfemie, ci cât de jos a ajuns comerțul de imagini contrafăcute și până unde poate duce „viralul” și foamea de succes. Toți știu că „sirena eșuată la mal” e o prostie, chiar publicația spune că „ar fi vorba” (dar nu e sigur) de un obiect de butaforie dintr-un film turnat recent. Într-o bălmăjeală lipsită de sens, pe scurt, era dezvoltată teoria nevoii divertismentului în media, a (non)subiectelor care ar genera „aprinse discuții” în rețele, despre care presa ar fi îndreptățită să scrie. Dacă rămânea o prostie, mai treacă-meargă! Dar jurnalistul manager insistă: „Un rău necesar de care nu putem scăpa acum, pentru că pur și simplu așa funcționează acum piața”, scrie Mălin Bot. Sau „din moment ce sute de mii de oameni îl accesează zilnic și ne ajută să plătim salarii, este foarte important pentru noi să oferim zilnic acest divertisment”, mai notează acesta în editorial. Iar concluzia este că „în ciuda tuturor analizelor comentatorilor pretențioși care desconsideră divertismentul, formula aceasta crește audiențele mai mult ca orice altceva”. De aici vine pericolul, din abandon și resemnare, din abdicarea de la principii, din pragmatism și amatorism, dintr-o concepție managerială defectuoasă care judecă totul contextual și conjunctural, încercând să-și ridice limitele la rang de concepții de management media. Faptul descris mai sus nu e singular, ci reprezentativ, iar tipul de gândire devenit oarecum comun în media românească. „Managerul” de la evz.ro și-a permis să spună ce și alții gândesc și aplică, ignorând însă că a dat o palmă îngrozitoare și năprasnică profesiei sale (care are menirea de a informa, în primul rând) și miilor de jurnaliști/colegi care trudesc zilnic (ca fraierii?) să obțină informații noi, interesante, relevante, serioase, cu impact și în exclusivitate. Acestea ar trebui să fie reperele fundamentale și țintele managerului de presă și nu să numere accesările pentru poze cu „sirene eșuate” și „îngeri căzuți”.
Se înțelege că divertismentul „cu orice preț”, magnet pentru click-uri și like-uri, nu e singura meteahnă a presei tabloidizate de inspirație feisbucistă. Stau la același rang titlurile găunoase, neacoperite de fapte, dar generatoare de accesări; ascunderea informației sau disimularea ei sub faldul trucului, al „șmecheriei” care cere click în plus; detunarea și distragerea atenției de la subiectele importante; manipularea publicului în sensul captării facile, superficiale, instantanee; exacerbarea interesului pentru imagine (statică și dinamică) în detrimentul informației textuale, explicative, justificate, argumentate, probate, serioase etc.
Din fericire, jurnalismul, adică procurarea calificată a informației relevante și asumarea ei, nu e o profesie pe cale de dispariție și nu se va confunda, cred eu, niciodată, cu „postarea”, cu „aflatu’ în treabă” în rețea, cu „pan-plezirul” narcisist și cu „vânătoarea de like-uri”. Pe de altă parte, cum spunea cineva, jurnalismul nu e obligatoriu, nu e „fabrică de salarii”, nu „condamnă” pe nimeni la exercitarea lui și, la modul cel mai serios, nu se măsoară cu click-ul. Acest lucru se vede și acum, se va vedea mai târziu și totdeauna.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 9 februarie 2016

Feb 27

Țara în care adevărul nu există

Posted on by

Antena3       images

 

Televiziunile de știri din România au un comportament de tip autist, pentru care stimulii jurnalistici normali nu mai există. Ele nu sunt îndreptate cu fața spre publicul lor, ci stau închinate în fața celor pe care îi slugăresc. Apoi, cele mai multe din informațiile transmise nu se raportează la oameni și, uneori, nici la realitate, ci par citite de pe un prompter străin, scris de altcineva cu o zi, o săptămână sau o lună înainte. Evenimentele focalizate nu par desprinse din actualitate, ci luate cu grijă din agenda soioasă a unui politician grobian, lipsit de imaginație. Personajele care animă aceste studiouri, deși figuri cunoscute, par niște roboți setați, care, din când în când, mai schimbă decorul și programele între ei. Pentru televiziunile de știri, la modul paradoxal, țara se reduce la capitală și la câteva palate, iar cetățenii ei sunt în număr de trei: Băsescu, Ponta, Antonescu. Problemele  societății, dezbătute zi de zi, lună de lună, an de an, sunt și ele doar câteva: Băsescu este bun sau rău, Ponta este bun sau rău, Antonescu este bun sau rău, în dozaje diferite, în funcție de banii și de influența de care fiecare dispune în aceste „agenții de publicitate”. Chestiuni legate de economie, sănătate, învățământ, cultură, nivel de trai, viață socială, sărăcie, dezvoltare, strategie națională și altele sunt secundare, fiind fie ocolite, fie apărând ca piese atașate la dosarul „problemelor principale”, mai sus menționate. Pentru televiziunile de știri nu există, cu adevărat, o agendă externă de evenimente și priorități, cum nu există o agendă internă. Știri internaționale pentru aceste „birouri de marketing politic” sunt atunci când unul din personajele cultivate de ele se întâlnește cu vreun om important sau reușește să „fure” o poză cu acesta. Iată un exemplu de inconștiență și iresponsabilitate: toate televiziunile, site-urile și ziarele din Europa și din lume deschideau cu noutăți din Ucraina, aflată în pragul unui război (nu e sigur de care), doar la noi, țară de graniță, s-au dat douăzeci de „breaking news”, în câteva ore, cu revelațiile, reale și închipuite, ale lui Tăriceanu. Dezmățul jurnalistic etalat în aceste zile, prilejuit de ruperea USL, a atins cote nemaiîntâlnite, dar și pagube de imagine imposibil de recuperat.

Un inventar sumar ne arată că în România există cel puțin șase televiziuni de știri importante (TVR News, Antena 3, Realitatea TV, România TV, B1 TV și Digi 24). Eu nu cunosc o țară, având caracteristicile noastre, cu atât de multe canale de știri. Mi-aduc aminte că în SUA există trei mari asemenea posturi, care deservesc o țară întreagă. Și, de fapt, la ce ar putea servi atât de multe la noi, decât la slujirea intereselor partidelor, persoanelor, unor jocuri partizane, fie politice, financiare, grupuri de presiune. Nicidecum la mai buna informare a publicului. Îi admir și invidiez pe cei care spun că au reușit să scape de televizor sau să-l țină închis de ani de zile. Personal, prin natura ocupației, dar și din dependență mărturisită, nu am reușit asta și încerc să fiu măcar prizonierul critic al televiziunii. De aceea, pot evalua și constata acest bilanț sumbru. Dintre toate aceste canale, Digi24, din trustul cu același nume, pretinde poziția cea mai neutră, deși și el are un trecut de partizanat pro Băsescu ce a lăsat urme. Cu toate acestea, din câte se știe, a fost și cel mai puțin urmărit, obiectivitatea ca valoare jurnalistică neavând preț la un public puternic polarizat și biciuit întruna cu informații dirijate. O figură de neutralitate face și TVR News, un post public de știri, înființat și reinființat după pofta celor de la putere. Sigur că acesta ar trebui să fie etalonul în materie de știri ca și canal public și, într-o oarecare măsură, chiar este.  Asta până când cei de la putere reușesc, și reușesc, să-l subordoneze și să-i distrugă audiența. Antena 3, din trustul lui Dan Voiculescu, deocamdată cel mai urmărit și mai vehement, a fost constant anti Băsescu și oscilant pro Antonescu și Ponta, pentru a se fixa acum definitiv în favoarea actualului premier. Realitatea TV își caută insistent o nouă identitate, după multiple schimbări de direcție și de patroni. Sub o slab jucată neutralitate, postul se poziționează mai nou pro Antonescu și anti Ponta, dar nu întoarce spatele lui Băsescu și grupării sale. România TV, a parlamentarului PSD și milionarului Sebastian Ghiță, într-un registru de semi-tabloid, ignorând toate standardele jurnalitice, are o poziție ferm și constant pro Ponta și, deopotrivă, anti Antonescu și Băsescu. B1TV a fost, de la crearea sa ca și canal de știri, favorabil pe față președintelui și critic al USL. Mai nou, păstrându-și aversiunea față de premier și partizanatul față de președinte, postul cochetează cu Antonescu de la ruperea USL. Așadar, fără dubii, ale publicului și ale CNA, avem un scor: Ponta -2, Băsescu-1,25, Antonescu-0,75.

Dar acestea sunt lucruri știute. Uimitor este cum fiecare dintre aceste canale vorbesc despre Românii   complet diferite. Nici punerea lor în complementaritate sau concurență, nici măcar media aritmetică sau medierea între aceste imagini de laborator nu dau un întreg inteligibil. De aici am tras concluzia că în țara noastră, văzută așa, adevărul nu este posibil, deci el nu există. Și nu este o țară de basm, ci România reală.

Rătăcirea aceasta tulbure a televiziunilor de știri poate fi o bună șansă pentru ziare și site-uri de știri, nici atât de bete, nici atât de slugarnice, de a se reabilita și a reface onoarea „nereperată” a presei autohtone.