Oct 22

Blackout politic

Bune14
Tristă zi a fost ieri pentru politica românească. Un fel de blackout politic, moral și civic. Un moment din acela în care albul pare negru și negrul pare alb, dreapta este stânga și invers, josul este sus și susul este jos. Confuzie, derută și lipsa de repere pentru mai mult de o jumătate de țară. Un pumn violent în plină figură, neașteptat, nenecesar și inutil, dat politicii și democrației. Un recul șocant, o „răsturnare” în timp la care nu ne așteptam și, din nou, o „răscruce” din aceea în care simți că ar trebui să-ți faci bagajele și „s-o dai dracului de țară”. Ce greșeală îngrozitoare!
În activitatea de zi cu zi, și în întâlnirile cu tinerii viitori jurnaliști, mă străduiesc din toate puterile, cu toată energia, știința și pasiunea de care sunt capabil, să-i țin, să-i apropiu, să-i conving, să-i aduc către implicare civică și responsabilitate, către politică, spre deșteptarea civismului și a spiritului democratic, fără de care viața publică, societatea deschisă și profesiunea pentru care se pregătesc nu-și au sens și finalitate. Și e foarte greu, pentru că din toată școala (până la facultate) ei nu învață și nu știu nimic despre astea (educația civică, politică, democratică sunt aproape nule pentru majoritatea dintre ei și o mărturisesc cu sinceritate și candoare). Zilele trecute, unul dintre cei pe care încerc să-i familiarizez/oblig cu lectura sistematică a presei, mi-a mărturisit, rugându-mă să nu mă supăr, dar nu știe „cine e Cîțu”. Mă puteam supăra? Și avea doar scuza, dacă se poate gândi/accepta așa ceva, că e la primele lecții de jurnalism… Dar „cine e Cîțu” nu e o lecție de jurnalism, primită la 19 ani, e o lecție de viață, de civism, de politică, de spirit democratic, dar pe care „România educată” nu le-a dat-o și, mai mult, le-o refuză strident în continuare. Spuneam că e greu când cei mai mulți dintre tineri nu știu lucruri elementare despre politică și abia un sfert dintre cei sub 25 de ani merg la vot (cu motivații diverse). România are aproape cea mai scăzută cotă de participare în alegeri (cca 40 %) din Europa/UE și se află la un nivel maxim de respingere a politicii și partidelor și cu o cotă minimă de încredere în acestea.
Iar la cursurile noastre ne străduim/chinuim să vorbim despre partide, despre democrația participativă, despre reprezentativitate, despre cum fiecare membru al societății ar trebui să se simtă reprezentat într-un fel (de o idee, de un proiect, de un program, de un om, de un partid etc.). Și le mai spun că dacă nu e așa, e pentru că nu suntem destul de conștienți, de educați și de implicați pentru a face societatea noastră democratică mai funcțională… Încerc să-i conving (orice vor face ei în viitor) să nu stea prea departe de politică și de putere, pentru că de acolo vine decizia care-i privește și pe ei în mod direct, și-i îndemn (chiar dacă unii privesc cu scepticism) să nu ocolească ideile și partidele politice, să le adopte sau critice, să fie de acord sau să protesteze, să le urmărească și să le voteze, iar dacă nu sunt mulțumiți de alegere și rezultate, s-o spună public.
Mă străduiesc, de asemenea, să le demonstrez că nu toate partidele sunt la fel, că e imposibil asta, că, totuși, e nevoie și de partide noi, idei noi, oameni noi, dar că aceștia nu pot să apară și să câștige fără sprijinul lor. Și le mai reamintesc că nu se regăsesc îndeajuns în spațiul politic și nu sunt tratați cu atenție de către politicieni și partide tocmai din cauza absenteismului lor de la vot și din spațiul dezbaterii politice. Și așa mai departe, nu le pot reproduce pe toate aici, oricât de supărat și nervos aș fi.
Dar observ de câțiva ani receptivitate în rândul lor, iar cei mai emancipați și inteligenți dintre ei nu refuză politica și discuția despre ea, dimpotrivă, chiar dacă nu le e ușor câteodată s-o poarte și și-ar dori mai mult de la ei și de la societate din punctul acesta de vedere.
Și iată că vine câte-o zi precum cea de ieri, când acele „busolei politice” se dau peste cap, când nordul devine sud și sudul devine nord, când ceea ce ai combătut și criticat tot timpul devine ceva compatibil, agreabil și prietenos, când adversarul politic și ideologic se transformă în partener și „logodnic de guvernare” și de interese obscure. Vine acel moment când „compromisul politic” nu e altceva decât „înțelegere rușinoasă”, „pact abominabil”, „târg blestemat” care nemulțumește și contrariază pe toți cei care mai aveau un dram de încredere în politică. Făcut fără acordul și acceptul celor care te-au ales, în pofida dorinței majoritare și doar în interes personal, de grup de interese, de partid. Acel moment când partidele nu mai contează, când reprezentarea și reprezentativitatea s-au făcut țăndări, când politica și politicienii români mai trântesc o dată cetățenilor ușa în nas, disprețuindu-i profund și sfidându-i mizerabil. Vine acel moment când lecția de democrație, civism și încredere politică se neagă singură, se autodistruge, se transformă în neant. Când trebuie să te gândești bine ce zici.
S-o spunem pe șleau: președintele Klaus Iohannis nu era obligat (de alegătorii lui, de pandemie, de context etc.) să-l crediteze/susțină/umfle pe Florin Cîțu (o adevărată „piatră de moară”) pentru a scăpa de Ludovic Orban din fruntea PNL. Președintelui Iohannis nu i-au cerut alegătorii lui asta și n-a fost obligat de nimeni (înafara propriei dorințe/pofte) să distrugă alianța politică de guvernare PNL-USR-UDMR, o formula care, minim-minimorum, asigura stabilitate și un dram de reforme necesare. Președintele Iohannis putea reface alianța ruptă din orgoliu, calcul greșit și nechibzuință, dar n-a vrut s-o facă din motive pentru care trebuia să dea explicații publice. În fine, președintele Iohannis nu este și nu poate fi obligat și nu i-au cerut susținătorii lui să obțină sprijinul PSD la guvernare, să tulbure, să contrarieze și să șocheze nenecesar și nejustificat scena politică românească cu o asemenea alianță politică împotriva naturii, a bunului-simț politic.
Și după asta ce urmează?
Am vorbit numai despre președintele țării Klaus Iohannis pentru că el putea face altfel, avea alte alegeri la îndemână, nefiind obligat să decidă așa. Căci partidele pe care le avem și le vedem n-au putut și nu pot mai mult. Iar acesta e un subiect și mai trist!
De aceea spun ce am spus mereu că trebuie să apară alte și alte partide politice pentru ca România să progreseze. Nu democrația e rea, ci modul în care o înțelegem noi și o punem în practică e rău.

Jul 15

Inamicul public numărul 1

Portret 5
De la europarlamentare încoace, Dacian Cioloș a început să devină, tot mai apăsat (în ultima vreme), inamicul public numărul unu pentru lumea politică românească. O fi așa, n-o fi așa, o fi bine, n-o fi bine, e de bine, e de rău …! Nu știm precis! Dar e important de găsit un răspuns într-un climat politic în care nu se întâmplă foarte multe lucruri semnificative pentru țară și în care actorii politici se (re)grupează din te miri ce.
Punem deoparte (dar o să revenim) faptul că fostul premier a fost „calul de bătaie” în alegerile din 2016 și principala țintă a PSD, atribut pe care, în bună parte, nu l-a pierdut nici în prezent. În ultimele săptămâni (îndeosebi), după ce a fost ales să conducă grupul Renew Europe din Parlamentul European, actualul lider al PLUS a devenit obiectiv principal de atac pentru forțe politice la care te-ai fi așteptat mai puțin. Să le luăm pe rând și în ordine (des)crescătoare.
Traian Băsescu („bătrânul edec”?), ieșit pe ușa din dos de pe orbitele principale ale politicii, combate pe unde poate și pe cine apucă, o „epavă politică” din care a mai rămas doar umbra cuvintelor. Fostul președinte de țară (agățat de ultimul vagon al europarlamentarelor), în loc să țină conferințe pe bani sau să-și plimbe nepoții prin parc, „se înfige”, ca pe vremuri, în toate ca și cum ar mai conta… Dăunăzi, l-a atacat pe Emmanuel Macron (vrând-nevrând, cel mai puternic politician european la acest moment) și pe Dacian Cioloș, aliatul acestuia din România, „un executant al mandatelor date de Macron”. Macron nu e bun, zice, Băsescu, iar Cioloș e un servant, cam asta e ideea. Dincolo de tonul bășcălios și de invidie, e vorba de contraproductivitate politică. Băsescu pare să fi uitat că inamicul său principal a fost PSD, cu care face acum front comun în ochii propriului electorat (cât o mai fi fiind). Nu mai punem la socoteală că Traian Băsescu însuși l-a propus comisar european din partea României pe Cioloș.
Victor Ponta e printre cei mai virulenți detractori ai liderului PLUS, pe care îl acuză că a negociat pentru Franța, „țara lui”, atunci când s-au împărțit funcțiile la vârful Uniunii Europene și unde țările est-europene au rămas pe dinafară. Aici „buba” e mai mare, iar Ponta n-o poate explica. În primul rând că Dacian Cioloș s-a opus (cu succes) accederii în grupul Renew Europe a celor doi europarlamentari Pro România (când aceștia nu-și găseau „familie politică”), dar acest gest nu poate fi interpretat ca nepatriotic sau de trădare, ci ca unul de oportunism politic. Aici e vorba despre partide, nu despre țară. În al doilea rând, est-europenii s-au tăiat singuri de la funcții în UE, nu i-a eliminat Cioloș. E limpede că, prin opoziția încrâncenată la desemnarea lui Frans Timmermans ca șef al Comisiei Europene, grupul estic (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia) s-a autoexclus de la orice funcții importante în UE. Dincolo de asta, prin negociere cu Macron (pentru retragerea candidatului francez de la șefia Parchetului European), se poate deschide cale liberă Laurei Codruța Kovesi, care ar fi cel mai important est-european într-o funcție a UE. Greu de înghițit!
Iar dacă până aici am mai înțeles câte ceva, din atacurile halucinante ale lui Rareș Bogdan la adresa lui Dacian Cioloș făcute la Antena 3 nu mai e de priceput mare lucru. Putem accepta că un succes fulminant în alegeri, precum a fost al USR PLUS, provoacă neliniște și invidie tuturor, atât partidelor mari (PSD, PNL), cât și partidelor mici (PRO România, PMP, ALDE), dar de aici până la a-ți submina propriile interese politice e cale prea lungă. Nu trebuie uitat că PNL (chiar cu o prestație mediocră în opoziție și în campanie) a câștigat europarlamentarele cu un mesaj accentuat anti-PSD. Nu trebuie uitat că Rareș Bogdan (ca tânără speranță a politicii liberale) a avut succes din contul de jurnalist anti-PSD, vreme îndelungată la postul Realitatea TV. Nu trebuie uitat că la înfrângerea PSD o contribuție importantă a avut Cioloș și alianța USR PLUS. Cum arată acum în ochii propriului electorat (anti-PSD) să te duci la Antena 3, să-ți ridici fustele în cap și să-l ataci pe fostul aliat anti-pesedist?!
Pe scurt: PNL a obținut voturi anti-guvernare, Ponta a obținut voturi anti-Dragnea din PSD, iar Cioloș (USR PLUS) a atras, mai ales, voturi noi. Din lipsă de experiență, din euforie și îngâmfare, Rareș Bogdan (probabil fără acordul PNL) pare a face una dintre cele mai mari greșeli în politică și anume schimbare de electorat. Atacându-l pe Cioloș (în contexte favorabile PSD), vrând să limiteze dimensiunile noului val (al simpatiei pentru USR PLUS), el empatizează cu electoratul PSD (fără a-i obține și votul) și antagonizează proprii alegători anti-PSD (care s-ar putea refugia chiar la Cioloș).
Cum spuneam, apetitul pentru critici la adresa lui Cioloș al PSD n-a fost întrecut decât de cel la adresa lui Klaus Iohannis. Care și el pare a fi nehotărât cine să fie inamicul principal pentru viitor, dintre PSD și Cioloș (USR PLUS). Cu toate greșelile enorme pe care PSD le-a făcut și le face, e prematur, spun eu, să-i subestimezi și să-i consideri eliminați din cursa politică pe termen scurt și mediu.
Când toți se aliază împotriva ta înseamnă că ai devenit (prea) important, ceea ce, orice ai face, se capitalizează. În funcție de intelegența/prostia politiciă a ta sau a celorlalți, poți să dispari sau poți deveni actorul principal al scenei politice.

Jul 02

Amenințări, riscuri, vulnerabilități

cropped-500-Poza-Vio.jpg
Recent, președintele Klaus Iohannis a făcut publică Strategia Națională de Apărare a Țării. Am înțeles, este un document promis, este unul necesar și, în aceeași măsură, trebuie să răspundă unor nevoi și preocupări reale. Întrebarea, dincolo de formule birocratico-diplomatice, este ce înseamnă el, dacă semnifică ceva pentru omul obișnuit, cel care merge la serviciu, privește la televizor și este plătitor de taxe și impozite. Greu de spus dacă cine l-a scris s-a gândit la toate astea. În orice caz, în opinia mea, un act cu un asemenea angajament și anvergură trebuia să aibă cel puțin trei calități: să fie serios, să fie profund și să fie vizionar. Serios pare, asemenea celui care l-a asumat, președintele în exercițiu. Cel puțin la nivel de conștientizare a problematicii, strategia acoperă, formal, toate zonele de preocupări și interes cetățenesc: suntem cu ochii înafara și înăuntrul țării, atât militar, cât și economic, ne-am identificat prietenii și dușmanii, suntem atenți la conflictele simetrice și asimetrice, am identificat toate felurile de pericole ce sunt și pot apărea în proximitatea noastră. În privința profunzimii, lucrurile încep să fie discutabile, căci strategia abordează diferit chestiuni de egală importanță, în opinia mea. Bunăoară, nu avem multe de comentat când vine vorba de probleme externe, alianțe, participări, apartenențe, nu par să există acum asocieri mai sigure decât NATO (militar și geopolitic) și UE (economic, strategic), iar aici atât obiectivele, cât și evaluările și direcțiile de acțiune par să fie cele corecte. Printre obiectivele de securitate internă nominalizate în strategie mai apare însă și „protejarea procesului decizional față de influențe/acțiuni nelegitime sau netransparente”. Dacă înțelegem bine ce au însemnat „decizii netransparente” în cei douăzeci și cinci de ani și prăpădul pe care l-au făcut în România miile de decizii pervertite și lipsite de transparență, nu mă feresc să spun că acesta ar putea fi unul dintre cele mai importante obiective de securitate din țara noastră. Dau exemple doar câteva „legi cu dedicație” care au provocat pagube și pierderi imense: legea fondului funciar, legea privatizării, codul fiscal cu multele lui variante și modificări, legile retrocedării, în general, legile tranziției și multe altele care au subminat interesul național, au servit unor cauze personale sau de grup și au generat un fenomen generalizat de corupție. Un alt obiectiv de securitate stipulat este „asigurarea unui mediu economic performant, dinamic şi competitiv, în plan investiţional şi antreprenorial, precum şi a stabilităţii financiar‐ bugetare a statului”. Acesta poate fi chiar cel mai important câtăvreme economia, bunăstarea, prosperitatea ar putea fi principala sursă de securitate și suport pentru toate celelalte. Câtă grijă și responsabilitate are statul și conducerea lui față de economie este un lucru discutabil, căci pentru clasa politică aceasta n-a fost niciodată o prioritate reală, asumată responsabil. Apare apoi „dezvoltarea consolidată, durabilă şi adaptată schimbărilor sociale a marilor sisteme publice (sănătate, educaţie, protecţie socială)” ce sună cumva tocit, dar a căror importanță este maximă și are bătaie lungă. Nu trebuie să mai repetăm că sunt sistemele cele mai ignorate și păgubite, în special educația și sănătatea, acelea a căror importanță se manifestă implicit în toate, dar al căror efect devastator se va face simțit în viitor. Pe cât de pregnante sunt aceste tematici, pe atât de neclare și expeditive sunt direcțiile de acțiune, ceea ce ne face să credem că nimic esential nu se va schimba pe termen mediu și scurt. Poate că o strategie mai îndrăzneață, care să spună lucrurilor pe nume cu mai mult curaj, ar fi fost un semnal bun pentru politicienii chemați s-o implementeze în următoarea perioadă de timp.
Cheia de înțelegere a acestui document, dar și partea lui cea mai dramatică, o reprezintă cap. III, cel de „Amenințări, riscuri și vulnerabilități”, ce reprezintă și un fel de justificare a lui. Cât de grave, cât de reale și cât de motivate sunt acestea? Dintre amenințările menționate, putem reține câteva ca acute și concrete, cum ar fi „conflictele înghețate” din regiunea Mării Negre sau disfuncționalități pe „piețele energetice” la care România, în acest moment, n-are soluții și răspuns. Dintre riscuri, printre cele care sună grav (manifestări extremiste, criminalitate transfrontalieră, trafic de arme), eu le-aș reține, totuși, pe cele de natură socială (declin demografic, emigrație, educație, sănătate, piața muncii), ce pot destabiliza și mai serios o societate cu harul ambiguității și al nesiguranței. Vulnerabilitățile societății noastre, definite ca și consecințe ale unor disfuncții și dificiențe sistemice, se învârt (cam degeaba) în jurul acelorași probleme: fonduri europene, bani publici, energie, infrastructură, justiție, educație, sănătate etc. la care se adaugă, în fine, corupția. A ieșit de pe „lista neagră” mass-media, față de strategia trecută, dar asta nu schimbă esential datele problemei, pentru că, la sfârșit, ai senzația că lipsește ceva.
Pot fi mai multe lucruri lipsă, dar acel ceva poate sta ascuns în spatele sintagmei „fragilitatea spiritului şi solidarității civice” pe care o regăsim la finalul aliniatului „alte vulnerabilități”. Strategia de securitate are câmp de acțiune 2015-2019. Va aduce acel plus de unitate necesar ce ar trebui să fie însăși esența vizionarismului ei?