Tag Archives: Mihai Tudose

Sep 07

Îndărăt și de-a-ndoaselea

Posted on by

Select11
Am tot mai clar impresia că în România lucrurile o iau înapoi, că pașii progresului sunt iluzorii și că trebuie să socotim bine unde suntem și încotro ne îndreptăm. Și nu mă refer aici (în registru tragi-comic) la toată istoria noastră, nu mă refer (în registru dramatic) la ultima sută de ani, nu mă refer (în bășcălie) nici la viața noastră de ieri până azi (când avem/n-avem șanse de calificare cu echipa de fotbal). Mă refer explicit la ultimii zeci de ani (democratici), ce ne-au stat la îndemână să-i trăim, să-i construim și să-i înțelegem.
Sigur că da, se pot face cercetări laborioase, se pot efectua sondaje amănunțite, se pot întocmi statistici temeinice, care să ne conducă către concluzii fundamentate științific și fără puțintă de a fi tăgăduite. Nu zic că nu se fac și-or fi existând rezultate, dar pe cine interesează, cine să le popularizeze, cine să le susțină și cine să le creadă? Dar nu trebui cine știe ce criterii pentru a înțelege niște lucruri simple. Ar fi de ajuns (zic eu) și la îndemâna bunului simț să observăm evoluția câtorva lucruri din România, cum ar fi democrația, politica, presa, sportul, funcționarea instituțiilor și altele.
Cu democrația, în anii ‘90 aveam niște scuze, că n-o știm, n-o înțelegem, trebuie s-o învățăm. Ei bine, am deprins-o cât de cât, am început să-i pricepem rostul, să-i simțim gustul și să tragem foloasele, dar de-o vreme încoace parcă a început dezvățul și mersul îndărăt. Nu mai prețuim libertatea și oportunitățile, care ne-au lipsit zeci de ani, ne-am pierdut încrederea unii în alții, nu mai suntem interesați de viața cetății și, mai nou, absentăm masiv de la vot, care este însăși chintesența democrației. În anii ‘90, mergeam la vot sub 70% dintre noi, după zece ani, am ajuns la sub 60% și apoi la sub 50%, iar acum suntem la sub 40%, ceea ce arată (după treizeci de ani de democrație) o slabă înțelegere a lumii de astăzi, un nivel redus de instruire democratică și o educație politică precară. N-am excelat noi la primele alegeri, dar, după doar șase ani, în 1996, s-a produs prima schimbare democratică de putere, după o guvernare ștearsă și conformistă a lui Nicolae Văcăroiu. Azi, nici nu știm cum și nici de ce, ne-am trezit cu un nea Nicu Văcăroiu reloaded, varianta retrogradă, în persoana lui nea Mișu Tudose, la fel de șters și de conformist, dar despre care, prin ce spune și arată, nu știi dacă face pe „prostul” sau chiar e ceea ce pare, că are o „misiune” murdară sau că le scoate din capul lui.
Ciudată întoarcere în timp!
La începuturile democratice, politica o făceau partidele împărțite formal în două, cele pro-occidentale și pro-democratice și cele formate din foștii comuniști, conservând interese și relații din vechiul regim. Nu era cine știe ce, dar oamenii pricepeau atâta și votau măcar, cu speranță, în virtutea acestor idei politice minimale. Azi, lucrurile sunt mult mai confuze și amestecate, partidele nu mai reprezintă idei și concepții politice, ci s-au transformat într-un fel de remorchere de interese, mai mult sau mai puțin reale/simbolice: de-o parte și mai mulți, par a fi dependenții social, de diverse tipuri, de alta, mai puțini și mai diverși, emancipații social. Dar faptul de a fi reprezentați (și unii și alții) e cea mai mare iluzie și cea mai groaznică înfrângere a democrației reprezentative. Clasa politică românească, după 30 de ani, a ajuns să se reprezinte numai și numai pe sine, interesele personale, pecuniare, cele de partid, relațiile privilegiate și, mai nou și imperativ, propria libertate și slobozenie discreționară de face ce vrea. Unele partide, pe drept cuvânt, au dispărut, cele supraviețuitoare sunt epuizate și reprezintă cupluri inerte, formate din politicieni mumificați și electorat captiv.
Acum douăzeci și cinci de ani, instituțiile democratice erau în formare și transformare, se căutau variante și modele. Funcționau discutabil, dar era speranța și orizontul schimbării, al reformelor și tranziției, până când toate acestea s-au golit de conținut. În loc de-a fi devenit solide, stabile și independente, instituțiile statului român se înființează, se fac și se desfac, azi, după voia unor persoane, după interese financiare și de partid, cu unicul țel de a putea fi controlate și exploatate în scopuri individuale sau de grup. Unde e progresul, unde e emanciparea, unde e maturitatea, indepedența și puterea acestora? Soliditatea unui stat este dată de tăria și funcționalitatea instituțiilor sale.
Despre presă n-o să spun multe (nimeni nu-I profet în țara lui) ca să nu mă apuce durerea de cap, nervii sau nostalgia. Totuși, cum e posibil ca după aproape cincizeci de ani de „închidere” comunistă și treizeci de ani de „deschidere” democratică, principalul post TV de știri (ca fereastră către lume) să fie România TV, cel care nu face altceva decât să exploateze la maximum slăbiciunea (prostia), cea omenească și pe cea a societății. E un simplu exemplu, nu un studiu de caz!
Și-am ajuns la sport ca la o încununare a mersului de-a-ndoaselea și mă tot întreb, de pildă, cum e posibil ca în cea mai bănoasă ocupație (și afacere) de pe pământ (care este fotbalul) suntem capabili de un atât de mare și de înfiorător regres. Când poți avea oamenii la picioare și posibilitatea de a face bani mulți (cultivând serios și asumat un fenomen), cum poți să ratezi în halul acesta? Nu o calificare la un campionat (european sau mondial), ci însăși chintesența rânduielii lumii de azi.
Dreaptă sau strâmbă!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din mirecuri 6 septembrie

Aug 07

Falsa guvernare

Posted on by

poza-site
Toate în lumea asta sunt molipsitoare (și cele rele și cele bune), se „iau” (și de vrei și de nu vrei). Despre cele bune (de obicei) nu sunt prea multe de spus, căci sunt puține și trec, de cele mai multe ori, neobservate. Dimpotrivă, când vine vorba despre celelalte, observăm un adevărat cult al răului, o modă a proastelor obiceiuri, o bătaie pentru modele îndoielnice și de joasă speță. Regula aceasta nescrisă (zic eu), a relei contaminări, specifică societăților imature, șovăielnice, măcinate de diverse patologii (de creștere, de transformare, de tranziție), e valabilă atât pentru indivizi, care se molipsesc comportamental, cât și pentru grupuri profesionale sau categorii sociale. Psihologii și sociologii au „materie primă” din belșug și, poate nu întâmplător, acestea sunt specializările dintre cele mai solicitate în zilele noastre, inclusiv la nivel de studiu.
„Fenomenul fake”, adică al falsului convenabil, al minciunii interesante preferabile adevărului „plictisitor”, al invenției provocatoare dezirabile conformității banale, în fine, al emoțiilor artificiale (amplificate) superioare trăirilor veritabile plate, nu este o „descoperire” a politicii (cum s-ar putea crede). El s-a generat, înmulțit și generalizat (firesc) pe calea dispersării și valorizării informației, iar jurnalismul (din păcate) i-a fost cel mai important și fidel susținător. Nu-i de mirare, pe de altă parte, că el a pătruns în politică, unde a fost „îmbrățișat” cu căldură în campaniile electorale (vezi Brexit, prezidențiale SUA, parlamentare România etc.) și s-a „strecurat” și în implementarea politicilor publice. Ba îmi iau riscul să zic că în România „fenomenul fake” a ajuns la cel mai înalt nivel, până la a deveni politică de stat și vector principal de guvernare. Adică „fake government”, respectiv, guvernare bazată pe preferabilitate și dezirabilitate, o politică a impresiei imediate (aflate în raport relativ cu adevărul și transparența) și a șocului emotional, care produce efecte de imagine pe termen scurt și în folosul celui care o practică. Rezultă o politică „stranie”, sincopată, inconsecventă, schimbătoare, impresionistă. Sau o politică înșelătoare cu dublă agenda, care urmărește cu totul și cu totul alte scopuri decât cele declarate.
Ce se poate spune despre aceste lucruri din România ultimelor luni?
Constatăm doar că de la campania electorală din decembrie încoace nimic din ceea ce se spune nu se adeverește și nimic din ceea ce se promite nu se pune în practică. Partidul desemnat câștigător în alegeri a intrat în degringoladă (ideologică și organizatorică), iar liderii aureolați ai alegerilor se află într-un proces avansat de autodistrugere de imagine și de pierdere a substanței manageriale. Evoluția acestui proces regresiv se regăseste într-o suită de falsuri provocate și susținute pe scena publică de actualul partid de guvernământ.
Fake electoral: o campanie deșănțat populistă și naționalistă. Niciodată în campaniile electorale, PSD nu a avut un discurs atât de agresiv nationalist și atât de demagogic. Pericolele externe invocate (Soros, ungurii, multinaționalele, UE, străinii) intră în categoria fake-urilor ușor demonstrabile, iar promisiunile (salarii mărite, scăderi de impozite, eliminări de taxe etc.), exagerate și renealiste, se dovedesc de nepus în practică.
Falsul ordonanței 13 (legislativ). Prima măsură importantă a noului guvern a fost un fake legislativ, celebra ordonanță 13, menită, chipurile, să fluidizeze administrația, în fond, o dezincriminare pe față a unor fapte (frecvente) de corupție, gest politic dedicat (protejării) unei persoane (Liviu Dragnea) și unui grup politic aflat la putere. Alte acte normative au urmat aceeași logică.
Fake-ul fiscal. Nu doar salariile urmau să fie mărite, dar și impozitele trebuiau să scadă, asta împotriva logicii elementare și de funcționare a unui stat și a logicii fiscale. Întâi a fost impozitul pe gospodărie (insuficient explicat, aproape deloc înțeles), la care s-a renunțat fără prea multe explicații; apoi a fost taxa de solidaritate sau impozitarea diferențiată (nedetaliată și neînțeleasă), la care, de asemenea, s-a renunțat. Și alte măsuri enunțate, creând gălăgie și emoție, și apoi uitate. De pildă pilonul 2 de pensii, creșterea/scăderea pensiilor.
Falsul guvernamental. Schimbarea premierului Sorin Grindeanu, cu întreg circul moțiunii de cenzură și al falselor analize și bilanțuri, nu aveau nicio acoperire în nevoia politică reală, era un simulacru ce trebuia să ascundă interese proprii ale liderului de partid. Un fake cu implicații (pierderi) uriașe (economice, politice, naționale și internaționale), instrumentat și dus la îndeplinire fără scupule. Rezultate zero, ciclu guvernamental reluat de la zero.
Fake-ul investițional. E de domeniul elementarului că o țară nu poate crește (veniturile) din senin, fără politici dedicate, stimulative, investiționale. Așadar, se invocă și se mizează (teoretic) pe creșteri, dar investițiile au scăzut net, iar deficitele cresc în aceeași măsură, prin risipă de resurse.
Mai sunt și alte asemenea false politici și, sigur, vor mai fi.
Dacă ar fi vorba despre niște „fake news” (informații false), oamenii s-ar mira și ar spune că dacă nu-i adevărat, măcar e spectaculos și emoționant.
Dar aici e vorba despre viața lor.
Ce vor spune descoperind adevărul?
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj

Jul 08

Politica românească e pe moarte

Posted on by

poza-site-2
La ora la care scriu aceste rânduri, nu s-a decis nimic cu privire la noul premier: PSD s-a văzut cu președintele și, în circa 15 minute, l-a propus/trântit pe Mihai Tudose drept candidatul lor. Liberalii s-au dus și ei la Cotroceni, dar numai pentru a spune președintelui că ei sunt pe dinafara politicii, n-au nimic de zis, n-au nicio propunere de premier. De la celelalte partide mai mici (USR, PMP, UDMR) la ce ne putem aștepta? La nimic! În cel mai bun caz să zică da, unora sau altora!
Așadar, dacă n-ar fi vorba despre însăși țara noastră, dacă n-ar fi vorba despre însăși viața noastră (a celor care am hotărât să nu plecăm afară), dacă în joc n-ar fi chiar viitorul copiilor noștri, ți-ar veni să-i lași pe „băieții ăștia”, tâmpiței și nepricepuți, în durerea lor, să se joace, să se bată, să se tragă de păr. Dar cum să-i lași în pace când ei își bat joc de noi, țopăie pe creștetul nostru, ne sfidează ca pe niște neputincioși, afișând și un rânjet de satisfacție: nu aveți ce ne face! Tocmai de aceea trebuie să ne învingem dezgustul, să intrăm în acest joc, să nu-i slăbim din ochi pentru a-i putea îndepărta, pentru că, în cea mai bună situație, sunt inutili, iar în cea mai rea, sunt nocivi.
În opinia mea, Mihai Tudose, propunerea PSD, nu îndeplinește, de fapt, niciuna dintre condițiile sugerate de președintele Iohannis: nu este nici onest, nici integru, nici competent, nici capabil să conducă un guvern. Nimic! Ba dimpotrivă, învederează acele calități care-l fac potrivnic funcției pentru care este propus, de subliniat, cea mai importantă funcție politică din România. De aceea se impun două întrebări esențiale: de ce l-a propus PSD și ce va face Iohannis cu această propunere, aproape sfidătoare. Pentru prima întrebare avem două răspunsuri: este o nouă batjocură a lui Liviu Dragnea la adresa inteligenței politice românești (marcă înregistrată), a doua, este micul său joc de partid. Mai precis, Dragnea mizează pe faptul că Tudose va fi respins de Iohannis, ca apoi să-și impună, fără probleme în CexN, omul său ascultător, fidel, sigur, pe care, de fapt, l-a dorit de la început, dar a lăsat senzația că în PSD există democrație și că deciziile importante se discută. Un argument în plus pentru această interpretare: singurii care s-au opus din CexN nominalizării lui Tudose au fost oamenii cei mai apropiați ai președintelui PSD, respectiv, Nicolae Bădălău, Paul Stănescu, Codrin Ștefănescu, care, în felul acesta transmit un semnal destul de clar pentru cei nedumeriți din partid (cum vor fi fiind cei mai mulți dintre membrii de rând). Așadar, PSD nu are de transmis un semnal de modernizare, de înnoire, de modernizare, prin (inter)fața unui nou prim-ministru, ci avansează mutra uzată a unuia din vechea gardă. Încercați să-l puneți alături de Merkel sau Macron. Nici măcar Liviu Dragnea nu cred că s-a gândit la astfel de asociere de imagine.
La rândul său, președintele Klaus Iohannis are două soluții (în lipsa altor propuneri): să-l respingă pe Mihai Tudose sau să-l accepte. De respins, îi este la îndemână, totul e pregătit pentru asta, dar jocul devine deschis, mai vulnerabil, trebuie jucat cu pricepere și suplețe și cu presiune în creștere: la partide, la președinte și în opinia publică. Însă aceasta e zona în care Dragnea și-ar putea rupe gâtul, cu sprijijul lui Iohannis și cu ceva mai multă minte din partea partidelor de opoziție (care nu prea prisosește). Adică să piardă totul, după ce și-a dat jos propriul guvern prin moțiune de cenzură. Sigur că președintele Iohannis, teoretic, îl poate accepta pe Tudose, dar ar fi cumplit și ar face-o din două motive: ca gest ironic (dar încălcându-și principiile), să strice jocurile lui Dragnea (prinzându-l în offsaid) sau a-l pune să guverneze împotriva dorinței tuturor și a-l face să-și rupă gâtul cu PSD cu tot.
De neînțeles lipsa de abilitate, de sclipire și de pragmatism politic (chiar și după schimbarea conducerii) a PNL, care se comportă ca un partid bolovănos, amorțit, depășit, incapabil de reacție. S-au dus la Cotroceni și, la ieșire, în loc să tacă, să se ascundă, în această etapă a negocierilor, au ieșit, sinceri, pentru a face o declarație dezumflantă pentru toată lumea. Niciun pic de dramatism, niciun pic de mister, niciun pic de rezervă, niciun pic de inteligență. De pildă, ar fi putut spune că nu au o propunere explicită de premier la acest moment al negocierilor sau că au mai multe propuneri, dar nu e cazul să le facă publice acum. Au stat „ca boii la poarta nouă”, punându-i în dificultate atât pe președinte (ca putere de negociere), cât și pe celelalte partide (ca poziționare petru posibile alianțe, combinații, de formă sau de fond).
Ce vedem acum e spectacolul anacronic, epuizat, grotesc a două partide politice, zise mari (PSD și PNL), lipsite de vigoare, imaginație politică și eficiență și opintelile neputincioase ale unor partide mici, cu anvergură și orizont limitate.
Dacă nu acesta e momentul renașterii politicii românești, atunci cînd?
Dacă nu acestea sunt semne de extincție pentru partidele vechi, atunci care?
Dacă nu aceasta e clipa prielnică apariției unor (noi) mișcări politice, atunci care?
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj