Tag Archives: Nicușor Dan

Oct 13

USRPLUS, USR Minus

Posted on by

Portret 3
Dacă nu au uitat, cu adevărat, cine sunt, de unde vin și de ce, USR, apoi PLUS, apoi USRPLUS trebuie să știe că au apărut ca partid(e) unicat, răspunzând unor nevoi foarte clare, foarte precise și sincrone unui anumit moment (istoric) dat.
Dacă, cu adevărat, nu au înțeles asta, vor dispărea în curând, așa cum au dispărut și alte partide vremelnice și pasagere pe scena politică. Pentru că aceste lucruri, esențiale, în opinia mea, nu mai sunt atât de clare și nu mai apar atât de importante, voi încerca să le reamintesc pe scurt.
USR, de fapt USB (câți dintre noi mai conștientizăm instantaneu că USR înseamnă Uniunea Salvați România/ Bucureștiul), a pornit din încăpățânarea, acum putem să spunem viziunea, unui ongist militant pentru drepturile bucureștenilor (Nicușor Dan), devenit politician atipic, un individ care, în ciuda profilului (matematician de excepție) și comportamentului său neobișnuit (straniu), a pornit într-o aventură politică, aparent, fără nicio șansă, stîrnind zâmbete pentru unii și, mai important, nefiind luat în serios ca pericol de mainstream-ul politic. Succesul fulgerător, neașteptat, nescontat, masiv chiar, de la alegerile locale din București (2016), îndeosebi în Consiliul General al capitalei și la Primăria Sectorului 1 (prin Clotilde Armand), a strânit o întrebare (cu ecou lung) și a generat o mișcare politică fără egal în România postdecembristă. Întrebarea era, mai ales în rândul intelectualimii și a populației mai informate, ce i-a apucat pe bucureșteni să voteze activiști, politicieni diferiți, nou-veniți, cu altfel de abordări, comportament și profil. Pe acest șoc politic cu ecou, s-a născut/infiripat, din iunie până în decembrie, un nou partid (USR), care s-a înscris la repezeală pentru alegerile generale din decembrie 2016. Succesul de la locale din București a fost confirmat și consolidat de aceste alegeri în marile grupări urbane (din Transilvania, în special), USR devenit a treaia forță politică, apărută din neant și atingând aproape pragul, nesperat, de 10% (dar trecând de 15% în câteva mari orașe). Votul are o semnificație și mai mare dacă ținem seama că am avut, în 2016, cea mai scăzută prezență la vot înregistrată vreodată (pentru parlamentare), 39%, în România democratică. Era limpede că, după o guvernare minoritară Cioloș (nearticulată, fără pregnanță, fără realizări, hărțuită de presa partizană majoritară), alegătorii români necaptivi, sătui de politică, neîncrezători în marii partide și în vechii politicieni, au găsi două căi de scăpare, chiar opuse: absenteismul la vot sau acordarea încrederii unui/unor partide/politicieni noi.
Aceasta a fost marea șansă a USR (la locul și la momentul potrivit):
# să profite de cel mai slab moment de încredere în vechea clasă politică românească, cu o imagine degradată, cu moravuri proaste și coruptă
# să inspire un dram de speranță că se poate face politică și altfel
# să poată aduce oameni noi în politică, cu alte obiceiuri și profile
# să lase impresia că vor și pot induce o schimbare de amploare în politica și societatea românească.
# să arate că nu mai tolerează corupția, politica clientelară, tribală, bazată pe interese personale și de grup.
Repet, pentru populația informată și independentă, părea un pas necesar și uriaș de făcut. Și apăruse un mobil politic nou, care reușise, în ciuda atacurilor vemite din toate părțile, să găsească elemente de distincție și să facă diferența specifică.
Comportamentul abuziv și discreționar al PSD după alegerile din 2016, marile proteste generate de această atitudine de sfidare, au favorizat construcția și consolidarea USR, dar și apariția unui „frate” de cruce, un partid nou, PLUS, cu o identitate asemnătoare, și cu succes în rândul aceleiași categorii sociale și profesionale, populația marilor orașe (apoi a celor mai medii și mici), mai bine educată și mai bine informată, sătulă de metehnele marilor partide (PSD și PNL).
Confirmarea în plus și consacrarea deplină a alianței acestor partide a venit la alegerile europarlamentare (2019) când au obținut peste 20%, aproape să devanseze PSD. Era deja copleșitor de mult și un moment cheie în evoluția partidelor. E posibil să fi fost apogeul, dar și declicul negativ și momentul de inflexiune, din care să nu-și revină niciodată. Alegerile prezindețiale au fost deja un recul, prin desemnarea unui candidat nepotrivit (Dan Barna), atât ca pretendent prezidențial (fără carismă și cu gafe impardonabile), cât și ca lider al USR și manager al alianței (prin lipsă de viziune și de altruism)
Aici ar putea să se oprească povestea de succes, din momentul în care diferența specifică și distincția în raport cu celelalte partide dispar. Și acesta este momentul crucial al USRPLUS, în care reușește să convingă că este ceea ce a promis sau se dă „pe brazdă” și se comportă exact ca ceilalți jucători politici: nepăsători față de interesele și nevoilor oamenilor, lacomi de putere și angrenați cu toată forța și energia în această luptă, dominați de interese personale și de grup, măcinați de atitudini tribale și „canibalism” politic.
USRPLUS se află acum, la întocmirea listelor pentru alegerile parlamentare, într-un moment de răscruce, putând a-și păstra eticheta de partid nou, reformator, modern sau a semăna cu celelalte și a cădea în irelevanță, punând pe oameni să se întrebe că, dacă sunt la fel, de ce ar mai vota cu ei sau dacă tot votează de ce nu ar alege un partid mai mare.
Sigur că, odată cu asta, nu s-ar stinge doar o scânteie politică și s-ar produce niște dezamăgiri, ci ar dispărea o speranță că se mai poate face ceva, îngreunând încercări de reformă viitoare.
USRPLUS ar fi partidul care s-a îmbătat de putere înainte să o fi gustat cu adevărat, i-au simțit doar mirosul și s-au turmentat de aroma ei ademenitoare. Ar fi nu doar stupid, ar fi și caraghios.
Știu că în rândul partidului plutește un soi de suficiență, de siguranță în bătăliile câștigate, de certitudinea că drumul pe care s-a pornit e fără întoarcere.
Ba e cu întoarcere, iar proba puterii e cel mai groaznic zid de care te poți lovi, pentru că e unul interior, nevăzut și, de cele mai multe ori, nemărturisit.

Jun 13

USR, misiune imposibilă

Posted on by

poza-site
Pentru mine, imediat după alegerile din decembrie 2016, USR (Uniunea Salvați România) a simbolizat, în mod direct și nemijlocit, dorința românilor de schimbare a clasei politice. USR era partidul venit „din neant”, fără lideri și membri, fără structură și notorietate, fără liste (complete) de candidați, ce mai, o improvizație politică, dar care, la prima strigare, a reușit să obțină 9%, să intre în Parlament și să devină, în câteva luni, a treia forță politică. E irelevant că Nicușor Dan, un oengist preocupat de București, avea notorietate și lupta cu administrația locală. N-a contat asta în fața faptului că românii, atunci când au simțit aer de schimbare, au votat cu unii noi și necunoscuți, sătui de vechile mutre și obiceiuri de neam-prost politic, care au dus la o prezență de sub 40% la vot. Reușita USR era un semnal inteligibil că politica în România n-a murit, că nu merg la vot doar pensionarii, asistații sociali, oportuniștii și rudele celor aleși, ci mai există un dram de speranță pentru încă cel puțin 40% din cetățenii cu drept de vot.
Dar cât poate oare să dureze o minune? Un partid de strânsură, cu oameni puțin cunoscuți (în mare parte), care nu se cunosc între ei, fără experiență politică, ce șanse de reușită ar putea avea? Pentru că, dincolo de euforia unui succes nepregătit, îi aștepta o muncă de construcție de la zero a unei noi structuri politice ce trebuia să dea satisfacție și, în același timp, să se edifice pe sine. La o nevoie (normală) de creștere (de efective, imagine, anvergură, încredere etc.) prin care obligatoriu trebuia să treacă, se adăuga alta, (de neocolit) la fel de mare, o nevoie de identitate ideologică, greu rezolvabilă într-o alcătuire umană eterogenă, constituită în pripă și aproape la întâmplare. Nimeni nu le acorda mari șanse. La toate aceste mari probleme structurale, s-au adăugat altele legate de leadership, de conflicte interne, frământări, ezitări și stângăcii la vârf, toate având cam drept numitor comun pe chiar președintele partidului Nicușor Dan, un foarte bun activist social, dar un politician atipic. Nicușor Dan fusese sufletul și creierul grupării politice, girantul ei moral, dar nu și garantul succesului. Pe o scenă politică ostilizată, cu proteste stradale masive și o opoziție slabă și cvasiabsentă, cu o presă potrivnică atentă mai ales la scandaluri, construcția noului partid devenea o „misiune imposibilă”. „Gurile de foc” ale partidului, care erau parlamentarii, au încercat fiecare, cam individual, să facă ceva, unii au reușit, alții, deloc, creându-se impresia unor curse pe cont propriu, lăudabile unele, dar fără orizont politic comun. A venit apoi episodul cu Dacian Cioloș, important pentru viața și creșterea naturală a partidului, dar care, tratat amatoristic, s-a soldat cu un eșec, de strategie, de atitudine și de imagine.
Am reamintit aceste lucruri pentru că vineri și sâmbătă la Cluj a avut loc Congresul USR, un eveniment care, teoretic și practic, ar fi trebuit să clarifice niște lucruri din multele necunoscute ce gravitau în jurul USR. Constatările mele după două zile de congres, destul de slab mediatizat, raportat la dimensiunea de al treilea partid al țării, sunt:
– Nicușor Dan a fost ales președinte al partidului cu o majoritate convingătoare, o soluție satisfăcătoare pentru starea actuală a USR, probabil, dar insuficientă pentru imaginea, creșterea și viitorul partidului. Liderul ales pare un politician cu potențial politic limitat, dar e posibil să nu se fi putut face mai mult acum, iar soluțiile alternative (Clautilde Armand, Cristian Ghinea, Emanuel Ungureanu sau alții) să nu fi avut forța de convingere pentru a prelua partidul.
– înafara consolidării poziției lui N. Dan, congresul nu pare să fi rezolvat niciuna dintre problemele vitale ale USR: despre politicile de creștere, extindere, dezvoltare nici nu s-a discutat, identitatea ideologică a rămas în suspans și n-am văzut nimic convingător legat de strategie, program, omogenitate, coerență, comunicare. Chestiunile organizatorice și de statut (care au ocupat mult timp) sunt irelevante pentru public și pentru succesul și încrederea partidului. USR se află în faza în care membrii partidului se cunosc, discută, se caută.
– disputa dintre „progresiști” și „conservatori” n-a fost tranșată, dar nu lipsa unei ideologii, în mod neapărat, este dăunătoare (acolo unde granițele doctrinare se șterg și populismul devine ideologie), cât dificultatea (sau imposibilitatea), în aceste condițiii, de a închega un program politic pe care să-l poți susține public. Balansul stânga-dreapta la un partid nou este periculos, centrismul nu este un vid (o dublă lipsă), ci trebuie umplut cu idei și acțiune, iar un proiect (de abordare politică nouă, integritate, dezvoltare, emancipare națională etc.), ca substitut de ideologie, trebuie bine gândit și coerent implementat.
– așa cum se văd acum, șansele USR ar fi ca Nicușor Dan să se „schimbe” și să-și facă o echipă de strategie și comunicare eficiente. Membrii mai realiști ai partidului își pun nădejdea în organismul colectiv de conducere (Biroul Național), care ar putea da direcție, echilibru și coerență activității și imaginii USR
USR a fost un simbol al dorinței de schimbare a politicii românești, dar există riscul să rămână doar atât, iar schimbarea să o facă alții, mai mari, mai puternici, mai uniți, mai eficienți, mai înțelepți.
Aceste articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj

Jun 09

România e o altă țară

Posted on by

DSC_0176
Suntem obligați, cel puțin în aceste zile, să privim țara noastră prin prisma alegerilor locale și a rezultatelor, fie ele și parțiale (cum sunt în aceste momente). Astfel, dacă luăm prezența la vot (detașat, cea mai mică din țară), rezultatele (victoria categorică și în premieră a PSD) și apariția insulară a unui nou partid (USB), Bucureștiul, capitala țării, pare „o altă țară”.
Dimpotrivă, dacă aruncăm ochii în Transilvania, respectiv în cele mai prospere orașe (Cluj, Oradea, Timișoara, Brașov etc.), vom constata, pe fondul aceluiași absenteism, victorii zdrobitoare (de circa 70 %) ale PNL (explicite sau mascate), marele și categoricul perdant de la București.
Așadar, putem spune liniștiți că și Clujul e „o altă țară”.
Nu sunt singurele paradoxuri și nici cele mai mari. Căci o sumedenie de primari „penali”, cu acuzații grave de corupție, dar neavând o sentință definitivă în procesele lor, s-au înscris în cursa pentru diverse primării și chiar le-au câștigat, ba pe unele, categoric. E cazul Liei Olguța Vasilescu de la Craiova, al lui Robert Negoiță de la Sectorul 3, George Scripcaru de la Brașov, Dorin Florea de la Târgu-Mureș și mulți alții. Însă, în acest registru, cireașa de pe tort e dată de alte două „victorii categorice” de natură să șocheze, cele ale primăriilor din Baia Mare și Râmnicu-Vâlcea. În primul caz, Cătălin Cherecheș, vechiul primar și candidat independent al orașului din nordul țării, aflat chiar acum în pușcărie (arest preventiv pentru acte de corupție), a câștigat detașat alegerile; în schimb, Mircea Gutău, de la Râmnicu-Vâlcea, tocmai executase două condamnări pentru același tip de fapte. Înțelegem de aici, printre altele, că pe românii diverselor orașe nu-i deranjează că sunt furați de primari (câtăvreme îi votează), dar tot ei declară, pe de altă parte, că principala problemă a țării este corupția.
Asta nu-i „o altă țară”?
Mai mult de atât, cercetările sociologice arată o mare încredere a românilor în DNA (Direcția Națională Anticorupție), dar tot ei par a nu avea deloc încredere în rezultatele muncii acesteia, adică cercetarea și arestarea primarilor corupți.
Asta nu e din altă realitate?
Însă seria „mirărilor”și a „neînțelesurilor” este departe a fi încheiată. Cea mai mare prezență la vot (Giurgiu – 63,24%) este aproape dublă în raport cu cea mai mică (Municipiul București – 33,31%) și depășește cu peste 20 de procente participarea la vot din marile orașe din centrul și nord-vestul țării. La asta se adaugă diferența mare (de peste 10%) a participării dintre sat și oraș (în favoarea satului) și prezență la vot vădit superioară în județele considerate sărace din sudul țării și din Moldova.
Te poți întreba, pe drept cuvânt, ce găsesc la vot „țăranii” și „săracii” țării și ce nu caută „domnii” și „bogații” de la oraș.
Asta nu e suprarealitate?
Ce-i scoate pe „săraci” din casă: bunul simț sau frica, nesiguranța și sărăcia? Ce-i ține departe de urna de vot pe cei „bogați”: lipsa conștiinței civice sau lehamitea, neîncrederea, nepăsarea și îmbuibarea? Per total, alegerile au fost câștigate de partidul de stânga (PSD) într-o țară care trebuie să se dezvolte și să investească, pe un vot, confirmat, al persoanelor în vârstă și mai sărace și pe un fond al absentesimului accentuat chiar în orașele universitare, dezvoltate, dinamice, cu salariu mediu și PIB pe cap de locuitor ridicate.
Asta nu e taman pe dos?!
A fost dat jos, sub presiunea străzii, un guvern (Ponta) ca semnal de schimbare a clasei politice după tragedia „Colectiv”, percepută atunci ca o „chintesență a răului” de proveniență politică. După șase-șapte luni de la aceste evenimente, nimeni nu mai știe și nu mai vorbește despre schimbarea clasei politice și nu pare a înțelege ce ar însemna asta. Căci aproape toți primarii în funcție au fost realeși, iar, la vârf, partidele nu și-au schimbat nici liderii, nici strategiile de lucru, nici obiceiurile.
Iar despre apariția unor partide noi și candidați noi ce se poate spune? Nimic!
Excepția de la București nu face decât să întărească regula, iar, pe de altă parte, Nicușor Dan, îndeosebi, și Uniunea Salvați Bucureștiul (USB) nu sunt deloc „noi” pentru bucureșteni. Nicăieri în țară n-a apărut o „față nouă” în politică (să fie aleasă) și niciun partid nou n-a prins „cheag” pentru a fi luat ca pildă măcar.
Își doresc românii cu adevărat alți conducători, oameni noi și o nouă clasă politică?
Prin absenteism, prin comportament nediferențiat, prin atitudine și prin opțiuni s-a arătat limpede că nu.
Rezultatele alegerilor locale de acum arată o victorie clară a sistemului politic existent, care a reușit să găsească pârghiile prin care își păstrează privilegiile și își conservă pozițiile dominante. Cei care s-au dus la vot, s-au exprimat, dar opțiunile lor n-au produs nicio schimbare. Dar mai mult de jumătate nu s-au dus și nu știm ce vor ei, unii ar spune că nu vor nimic, alții, că vor altceva și altcumva. E un alt subiect.
Știu, toate aceste lucruri au explicații (generale, contextuale, punctuale), dar nu vreau să le găsesc și să le dau pentru că nu merită. Argumentul cel mai puternic este prezența la vot, iar dacă și când nu ai pe cine vota, atunci găsești „să te votezi pe tine”.
În opinia mea, aceste alegeri (dincolo de jubilația victoriei unora și amărăciunea înfrângerii altora, amândouă firești) nu lămuresc nimic fundamental din ecuația politică a României, poate accentuează incertitudinea și nesiguranța.
Căci România electorală nu doar că e „o altă țară”, ci e o altă Românie”.
Acest articol a fost publicat în cotidianul Monitorul de Cluj din 7 iunie 2016