Tag Archives: partide

Oct 13

USRPLUS, USR Minus

Posted on by

Portret 3
Dacă nu au uitat, cu adevărat, cine sunt, de unde vin și de ce, USR, apoi PLUS, apoi USRPLUS trebuie să știe că au apărut ca partid(e) unicat, răspunzând unor nevoi foarte clare, foarte precise și sincrone unui anumit moment (istoric) dat.
Dacă, cu adevărat, nu au înțeles asta, vor dispărea în curând, așa cum au dispărut și alte partide vremelnice și pasagere pe scena politică. Pentru că aceste lucruri, esențiale, în opinia mea, nu mai sunt atât de clare și nu mai apar atât de importante, voi încerca să le reamintesc pe scurt.
USR, de fapt USB (câți dintre noi mai conștientizăm instantaneu că USR înseamnă Uniunea Salvați România/ Bucureștiul), a pornit din încăpățânarea, acum putem să spunem viziunea, unui ongist militant pentru drepturile bucureștenilor (Nicușor Dan), devenit politician atipic, un individ care, în ciuda profilului (matematician de excepție) și comportamentului său neobișnuit (straniu), a pornit într-o aventură politică, aparent, fără nicio șansă, stîrnind zâmbete pentru unii și, mai important, nefiind luat în serios ca pericol de mainstream-ul politic. Succesul fulgerător, neașteptat, nescontat, masiv chiar, de la alegerile locale din București (2016), îndeosebi în Consiliul General al capitalei și la Primăria Sectorului 1 (prin Clotilde Armand), a strânit o întrebare (cu ecou lung) și a generat o mișcare politică fără egal în România postdecembristă. Întrebarea era, mai ales în rândul intelectualimii și a populației mai informate, ce i-a apucat pe bucureșteni să voteze activiști, politicieni diferiți, nou-veniți, cu altfel de abordări, comportament și profil. Pe acest șoc politic cu ecou, s-a născut/infiripat, din iunie până în decembrie, un nou partid (USR), care s-a înscris la repezeală pentru alegerile generale din decembrie 2016. Succesul de la locale din București a fost confirmat și consolidat de aceste alegeri în marile grupări urbane (din Transilvania, în special), USR devenit a treaia forță politică, apărută din neant și atingând aproape pragul, nesperat, de 10% (dar trecând de 15% în câteva mari orașe). Votul are o semnificație și mai mare dacă ținem seama că am avut, în 2016, cea mai scăzută prezență la vot înregistrată vreodată (pentru parlamentare), 39%, în România democratică. Era limpede că, după o guvernare minoritară Cioloș (nearticulată, fără pregnanță, fără realizări, hărțuită de presa partizană majoritară), alegătorii români necaptivi, sătui de politică, neîncrezători în marii partide și în vechii politicieni, au găsi două căi de scăpare, chiar opuse: absenteismul la vot sau acordarea încrederii unui/unor partide/politicieni noi.
Aceasta a fost marea șansă a USR (la locul și la momentul potrivit):
# să profite de cel mai slab moment de încredere în vechea clasă politică românească, cu o imagine degradată, cu moravuri proaste și coruptă
# să inspire un dram de speranță că se poate face politică și altfel
# să poată aduce oameni noi în politică, cu alte obiceiuri și profile
# să lase impresia că vor și pot induce o schimbare de amploare în politica și societatea românească.
# să arate că nu mai tolerează corupția, politica clientelară, tribală, bazată pe interese personale și de grup.
Repet, pentru populația informată și independentă, părea un pas necesar și uriaș de făcut. Și apăruse un mobil politic nou, care reușise, în ciuda atacurilor vemite din toate părțile, să găsească elemente de distincție și să facă diferența specifică.
Comportamentul abuziv și discreționar al PSD după alegerile din 2016, marile proteste generate de această atitudine de sfidare, au favorizat construcția și consolidarea USR, dar și apariția unui „frate” de cruce, un partid nou, PLUS, cu o identitate asemnătoare, și cu succes în rândul aceleiași categorii sociale și profesionale, populația marilor orașe (apoi a celor mai medii și mici), mai bine educată și mai bine informată, sătulă de metehnele marilor partide (PSD și PNL).
Confirmarea în plus și consacrarea deplină a alianței acestor partide a venit la alegerile europarlamentare (2019) când au obținut peste 20%, aproape să devanseze PSD. Era deja copleșitor de mult și un moment cheie în evoluția partidelor. E posibil să fi fost apogeul, dar și declicul negativ și momentul de inflexiune, din care să nu-și revină niciodată. Alegerile prezindețiale au fost deja un recul, prin desemnarea unui candidat nepotrivit (Dan Barna), atât ca pretendent prezidențial (fără carismă și cu gafe impardonabile), cât și ca lider al USR și manager al alianței (prin lipsă de viziune și de altruism)
Aici ar putea să se oprească povestea de succes, din momentul în care diferența specifică și distincția în raport cu celelalte partide dispar. Și acesta este momentul crucial al USRPLUS, în care reușește să convingă că este ceea ce a promis sau se dă „pe brazdă” și se comportă exact ca ceilalți jucători politici: nepăsători față de interesele și nevoilor oamenilor, lacomi de putere și angrenați cu toată forța și energia în această luptă, dominați de interese personale și de grup, măcinați de atitudini tribale și „canibalism” politic.
USRPLUS se află acum, la întocmirea listelor pentru alegerile parlamentare, într-un moment de răscruce, putând a-și păstra eticheta de partid nou, reformator, modern sau a semăna cu celelalte și a cădea în irelevanță, punând pe oameni să se întrebe că, dacă sunt la fel, de ce ar mai vota cu ei sau dacă tot votează de ce nu ar alege un partid mai mare.
Sigur că, odată cu asta, nu s-ar stinge doar o scânteie politică și s-ar produce niște dezamăgiri, ci ar dispărea o speranță că se mai poate face ceva, îngreunând încercări de reformă viitoare.
USRPLUS ar fi partidul care s-a îmbătat de putere înainte să o fi gustat cu adevărat, i-au simțit doar mirosul și s-au turmentat de aroma ei ademenitoare. Ar fi nu doar stupid, ar fi și caraghios.
Știu că în rândul partidului plutește un soi de suficiență, de siguranță în bătăliile câștigate, de certitudinea că drumul pe care s-a pornit e fără întoarcere.
Ba e cu întoarcere, iar proba puterii e cel mai groaznic zid de care te poți lovi, pentru că e unul interior, nevăzut și, de cele mai multe ori, nemărturisit.

Jun 25

Partidul nicicare, reprezentând pe nicicine

Posted on by

Select 2
Am criticat, cu multă consecvență și fără menajamente PSD-ul, ca partid aflat la putere, în plin exercițiu de guvernare a țării. M-am simțit îndreptățit, mă simt încă și voi face în continuare acest lucru, pentru că acesta este rolul cel mai întemeiat și mai sănătos al presei într-o societatea democratică. Nu voi relua aici toate motivele pentru care principalul partid de guvernământ trebuie supravegheat și merită criticat, dar voi sublinia unul dintre ele. Eu n-am uitat nicio secundă, de la ultimele alegeri încoace, că PSD, cu scorul său zdrobitor de 46%, cu o prezență la vot de sub 40%, a obținut doar 18% din voturile românilor, la care, dacă mai adăugăm vreo două procente de ALDE, ajungem la ceva peste 20% reprezentare efectivă a puterii, obținută prin vot.
Și restul!?
Cei aproape 80% dintre cetățenii cu drept de vot se împart în două categorii: vreo 17% ar fi votat cu opoziția (PNL,USR, PMP, UDMR), iar ceva peste 60% n-au participat la vot. În concluzie, pe de-o parte, cei care au votat cu opoziția sunt puțini și nemulțumiți de prestația, lipsa de vigoare și de rezultatele acesteia, pe de altă parte (și o dată-n plus), ajungem la principala problemă a României din acest moment: lipsa de reprezentare a cetățenilor. Lăsând deoparte pe cei dezamăgiți de opoziție (dar care totuși au mers la vot), dar scăzând pe românii cu drept de vot aflați peste graniță (care ar putea și ei vota dacă ar vrea) – să zicem vreo 25%, ne rămân circa 35% cetățeni din România care nu sunt reprezentați deloc, nicăieri. Unii vor zice că din vina lor (că nu merg la vot), alții vor spune că din vina sistemului politic (care nu-i ofertează corespunzător sau îi îndepărtează). Oricum ar fi, acesta este cel mai mare neajuns democratic al României de azi și, până nu se va îndrepta, țara nu va cunoaște liniște și echilibru.
Însă, oricât de mult am critica PSD, oricât de ticăloasă, de meschină și de îngustă ar fi politica sa, asta nu explică totul. PSD este o expresie, una dintre ele, a societății românești, oglindită și prin celelalte partide (bune sau rele) și aidoma absenteismului politic, expresie a partidului nicicare, reprezentând pe nicicine. Nu trebuie să dăm vina doar pe PSD înainte de a ne privi, toți ceilalți, în oglindă. Fără doar și poate, PSD acum este un partid abuziv, condus, pe seamă proprie, de un „șmecheraș” egoist, lacom și iresponsabil. Dar această tentație spre abuz, spre ignorarea interesului comun și exacerbarea intereselor proprii, ar fi încercat-o, cred, orice alt partid care ar fi obținut 46% în alegeri, într-o țară cvasiabsentă politic și democratic.
Să nu ne mirăm și să nu dăm toată vina pe alții!
E un ciclu politic foarte greu, după cum vedem, început convulsiv, cu mari proteste și lucruri nemaivăzute în România, de-o parte sau de alta, și care continuă în același registru. Încă nu e epuizat mandatul de patru ani (e abia la început) și nu sunt deloc convins că nu vom vedea alte lucruri nemaivăzute, atât din partea puterii, cât și a societății. Continui să cred că e efectul profund al nereprezentării, care determină reacții surpriză și asimetrice, expresie a dezechilibrului social, politic și economic din societate, ce nu-și poate găsi (încă) altă formă de manifestare.
Așadar, mai e timp, mai e loc și e imperativ necesar a construi platforme de încredere pentru cetățeni, care nu trebuie să se îndepărteze de politicieni, nu e bine să dezavueze partidele, nu rezolvă nimic întorcând spatele politicii. E cel mai crunt, cel mai nedrept și cel mai periculos mod de a respinge sistemul democratic, care înseamnă co-implicare și co-participare, în lipsa căreia drumul către abuz, dictatură, anarhie sau iliberalism este deschis.
O spun demult că în România e absolut necesar să apară (cel puțin două) partide/grupări politice noi, solide, serioase și de încredere. Am și încredințarea asta!
Nu e un moft personal, nu vreau „delicatesuri” politice sau doctrine de „finețe”, e vorba de ceva elementar, de a deschide drumul către platforme noi și proaspete de încredere (primară) în politică și-n reprezentanți legitimi, de a reconstrui fundamentele politicii și democrației, compromise și șubrezite prin practici parțiale și abuzive într-o societate neașezată bine și neconsolidată democratic niciodată.
Sunt cel puțin trei motive care fac imperativ necesară apariția de noi oferte politice:
1. Partidele vechi (PSD, PNL) sunt epuizate din perspectiva încrederii și a tentației la vot, ele au un electorat captiv (mai mare sau mai mic), dependent și lipsit de alternativă, aflat în scădere nu în creștere.
2. Apetența românilor pentru politică și nevoia de noi oferte a confirmat-o USR, care a făcut un salt instantaneu în opțiunea publică, chiar dacă era o grupare nouă, insuficient cunoscută și pregătită pentru asta
3. Dacă mâine ar fi alegeri, rezultatul ar fi sensibil același, ceea ce nu e doar straniu și derizoriu, ci și inadmisibil, de neiertat.
Nu că n-au mai fost partide noi, dar eu am în vedere, generic, o grupare de centru-dreapta și una de centru-stânga, care să ofere alternativă pentru actualele partide mari. Pe partea dreaptă văd că se pregătește, în tăcere, Platforma 100, ce gravitează în jurul fostului premier Dacian Cioloș. La stânga se întrezărea mișcarea Demos, promițătoare și având calitatea ideilor, intrată (cam) sub tăcere. Și poate altele.
Nu știu dacă acestea vor fi, dacă au calitatea, forța, îndreptățirea și suportul să fie (poate că voi reveni asupra lor), dar ar fi de dorit.
Însă nu-i imposibil să scoată capul, și la noi, într-o lume atât de tulburată, partidele extremiste!

Sep 07

Îndărăt și de-a-ndoaselea

Posted on by

Select11
Am tot mai clar impresia că în România lucrurile o iau înapoi, că pașii progresului sunt iluzorii și că trebuie să socotim bine unde suntem și încotro ne îndreptăm. Și nu mă refer aici (în registru tragi-comic) la toată istoria noastră, nu mă refer (în registru dramatic) la ultima sută de ani, nu mă refer (în bășcălie) nici la viața noastră de ieri până azi (când avem/n-avem șanse de calificare cu echipa de fotbal). Mă refer explicit la ultimii zeci de ani (democratici), ce ne-au stat la îndemână să-i trăim, să-i construim și să-i înțelegem.
Sigur că da, se pot face cercetări laborioase, se pot efectua sondaje amănunțite, se pot întocmi statistici temeinice, care să ne conducă către concluzii fundamentate științific și fără puțintă de a fi tăgăduite. Nu zic că nu se fac și-or fi existând rezultate, dar pe cine interesează, cine să le popularizeze, cine să le susțină și cine să le creadă? Dar nu trebui cine știe ce criterii pentru a înțelege niște lucruri simple. Ar fi de ajuns (zic eu) și la îndemâna bunului simț să observăm evoluția câtorva lucruri din România, cum ar fi democrația, politica, presa, sportul, funcționarea instituțiilor și altele.
Cu democrația, în anii ‘90 aveam niște scuze, că n-o știm, n-o înțelegem, trebuie s-o învățăm. Ei bine, am deprins-o cât de cât, am început să-i pricepem rostul, să-i simțim gustul și să tragem foloasele, dar de-o vreme încoace parcă a început dezvățul și mersul îndărăt. Nu mai prețuim libertatea și oportunitățile, care ne-au lipsit zeci de ani, ne-am pierdut încrederea unii în alții, nu mai suntem interesați de viața cetății și, mai nou, absentăm masiv de la vot, care este însăși chintesența democrației. În anii ‘90, mergeam la vot sub 70% dintre noi, după zece ani, am ajuns la sub 60% și apoi la sub 50%, iar acum suntem la sub 40%, ceea ce arată (după treizeci de ani de democrație) o slabă înțelegere a lumii de astăzi, un nivel redus de instruire democratică și o educație politică precară. N-am excelat noi la primele alegeri, dar, după doar șase ani, în 1996, s-a produs prima schimbare democratică de putere, după o guvernare ștearsă și conformistă a lui Nicolae Văcăroiu. Azi, nici nu știm cum și nici de ce, ne-am trezit cu un nea Nicu Văcăroiu reloaded, varianta retrogradă, în persoana lui nea Mișu Tudose, la fel de șters și de conformist, dar despre care, prin ce spune și arată, nu știi dacă face pe „prostul” sau chiar e ceea ce pare, că are o „misiune” murdară sau că le scoate din capul lui.
Ciudată întoarcere în timp!
La începuturile democratice, politica o făceau partidele împărțite formal în două, cele pro-occidentale și pro-democratice și cele formate din foștii comuniști, conservând interese și relații din vechiul regim. Nu era cine știe ce, dar oamenii pricepeau atâta și votau măcar, cu speranță, în virtutea acestor idei politice minimale. Azi, lucrurile sunt mult mai confuze și amestecate, partidele nu mai reprezintă idei și concepții politice, ci s-au transformat într-un fel de remorchere de interese, mai mult sau mai puțin reale/simbolice: de-o parte și mai mulți, par a fi dependenții social, de diverse tipuri, de alta, mai puțini și mai diverși, emancipații social. Dar faptul de a fi reprezentați (și unii și alții) e cea mai mare iluzie și cea mai groaznică înfrângere a democrației reprezentative. Clasa politică românească, după 30 de ani, a ajuns să se reprezinte numai și numai pe sine, interesele personale, pecuniare, cele de partid, relațiile privilegiate și, mai nou și imperativ, propria libertate și slobozenie discreționară de face ce vrea. Unele partide, pe drept cuvânt, au dispărut, cele supraviețuitoare sunt epuizate și reprezintă cupluri inerte, formate din politicieni mumificați și electorat captiv.
Acum douăzeci și cinci de ani, instituțiile democratice erau în formare și transformare, se căutau variante și modele. Funcționau discutabil, dar era speranța și orizontul schimbării, al reformelor și tranziției, până când toate acestea s-au golit de conținut. În loc de-a fi devenit solide, stabile și independente, instituțiile statului român se înființează, se fac și se desfac, azi, după voia unor persoane, după interese financiare și de partid, cu unicul țel de a putea fi controlate și exploatate în scopuri individuale sau de grup. Unde e progresul, unde e emanciparea, unde e maturitatea, indepedența și puterea acestora? Soliditatea unui stat este dată de tăria și funcționalitatea instituțiilor sale.
Despre presă n-o să spun multe (nimeni nu-I profet în țara lui) ca să nu mă apuce durerea de cap, nervii sau nostalgia. Totuși, cum e posibil ca după aproape cincizeci de ani de „închidere” comunistă și treizeci de ani de „deschidere” democratică, principalul post TV de știri (ca fereastră către lume) să fie România TV, cel care nu face altceva decât să exploateze la maximum slăbiciunea (prostia), cea omenească și pe cea a societății. E un simplu exemplu, nu un studiu de caz!
Și-am ajuns la sport ca la o încununare a mersului de-a-ndoaselea și mă tot întreb, de pildă, cum e posibil ca în cea mai bănoasă ocupație (și afacere) de pe pământ (care este fotbalul) suntem capabili de un atât de mare și de înfiorător regres. Când poți avea oamenii la picioare și posibilitatea de a face bani mulți (cultivând serios și asumat un fenomen), cum poți să ratezi în halul acesta? Nu o calificare la un campionat (european sau mondial), ci însăși chintesența rânduielii lumii de azi.
Dreaptă sau strâmbă!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din mirecuri 6 septembrie

Mar 04

Mitinguri, referendum, partide…

Posted on by

poza-site-5
Cu toate că mitingurile românești autentice perseverează în format (mai) restrâns și ar putea continua așa (creativ, simbolic), se poate vorbi, chiar și în aceste condiții, despre o perioadă de după-proteste: adică ce se poate întâmpla, ce ar fi bine să se întâmple după atingerea primelor obiective și până la o finalitate (dacă există).
Se observă că am evitat să folosesc expresia post-proteste, dintr-un motiv simplu, pentru a evita o mare și nepermisă confuzie: prin post-proteste (în înțeles politic extins) am putea înțelege protestele-pro, cele organizate de PSD, care vor să creeze o (altă) realitate politică prin invocarea contrariului (alternativei), prin simplă manifestare (exterioară), fără substanță și fără echivalent în adevăr și într-o voință populară coerentă, asumată, explicită. O imitație în politică a fenomenului „fake news”, să-i zicem fake politics (iertată fie licența). Căci lesne s-a constatat că mitingurile organizate de PSD sunt proteste de susținere, în care o (bună) parte dintre participanți nu înțeleg ce se întâmplă, nu știu ce caută acolo (sau o fac într-un înțeles extrem de scăzut), fiind prezenți ca masă de manevră, mimetică și servind unor jocuri politice obscure, defensive (pentru moment) și ofensive (pentru viitor).
Constatăm, cu această ocazie și în altă ordine de idei, că evenimentele din ultimele luni sunt un prilej obligatoriu, pentru întreaga societate românească, de a înțelege rolul (esențial al) politicii și modul în care se face ea astăzi. Învățătura e bună nu doar pentru cetățenii cu drept de vot (unii absenți de la scrutin), pentru alegătorii activi (mai mult sau mai puțin implicați politic), ci și pentru pentru partide (prezente sau viitoare), pentru politicieni (de toate felurile și culorile) și pentru liderii care dau tonul și cred că le știu pe toate și că le este permis totul. În treacăt, constatăm cu toții că democrația liberală se află în declin și pierdere de credibilitate, că reprezentativitatea prin alegeri nu (mai) este suficientă și că, în paralel, asistăm la două fenomene politice cu sens contrar: pe de-o parte, apariția și manifestarea unor forme alterate de democrație (populismul, naționalismul și asocierea lor, forme de autoritarism, democratură etc.), în care predomină excesul de diferite forme, iar, pe de altă parte, în contrapartidă, revigorarea și manifestarea democrației participative, cu acțiuni politice atipice, cu mitinguri masive, proteste coerente și bine organizate, ce tulbură ordinea curentă și pun sub semnul întrebării procesul și rezultatul alegerilor. Doar câteva exemple: în Spania, au fost trei scutinuri parlamentare succesive, fără relevanță; în SUA, la prezidențiale, a existat un câștigător la urne și altul al marilor electori; în Marea Britanie, una zice votul politic, alta zice Brexit-ul; în Italia, există o divergență asemănătoare (vot politic vrs.referendum); în Polonia și Ungaria, adevărata dispută politică este între lideri autoritari (cu „legitimitate” democratică parțială) și stradă etc. Vedem și în România, unde alegerile n-au rezolvat ecuația guvernării, opunându-se masiv strada, iar la extrem, Republica Moldova, unde alegerile nu rezolvă niciodată nimic, accentuând o criza continuă. Și vine Franța și Olanda, cu mari semne de întrebare.
În acest context, pe tabla politică românească se joacă acum referendumul (propus de președinte), pe de-o parte, și continuitatea politică și finalitatea amplelor mișcări de protest din februarie, pe de alta. Ambele subiecte sunt de mare însemnătate și complexitate, iar spațiul nu-mi permite aici decât să formulez câteva idei referitoare la ele. Referendumul propus de K. Iohannis (privitor la anticorupție) a fost, la momentul anunțării lui, o mișcare tactică iscusită ce și-a făcut rapid efectul de intimidare/anihilare a unei violente deviații anti-democratice a guvernului PSD-ALDE nou-instalat. El este și poate rămâne un instrument strategic de luptă politică participativă doar dacă este mânuit cu aceeași pricepere și folosit la momentul oportun. Alianța de guvernământ crede că a găsit antidotul, prin propunerea unei serie de referendumuri simultane, care să distorsioneze mesajul inițial și să creeze confuzie în rândul cetățenilor. Decidenții/strategii acestei inițiative nu trebuie să uite că liderii PSD nu au abandonat planul inițial (de acordare a favorurilor legislative clientelei politice) și vor încerca în continuare să profite de slăbiciunea UE și de ezitările NATO. De aceea, cred că nicio mișcare nu este prea îndrăzneață și nicio întrebare prea agresivă atunci când este a (re)stabili un drum de lung parcurs pentru (o) țară.
Apariția unui nou partid sau a unor noi partide, emanație a protestelor din februarie, ar fi un semn de convergență necesar și nu o interpretez ca un gest de (aparentă) ingenuitate (precum Mircea Cărtărescu) și nici ca o paranoică competență (precum Alin Mungiu). Pur și simplu, nașterea de noi partide ar trebui să se producă, ca soluție alternativă, pe o scenă politică golită de sens efectiv, unde PSD se află în post-realitate (luând-o înainte și pierzând contactul cu ea), iar PNL-USR etc., în pre-realitate (depășiți, în urma realului politic al momentului).
Pentru cei, destul de mulți, care n-au făcut legătura (în alegeri) dintre Dacian Cioloș și PNL, fostul premier poate fi o soluție. Dar nu cred că e singura. Ungaria a arătat că, în jurul unei idei juste, cu un nucleu de 150 de oameni, se poate construi un partid, chiar fără a beneficia de un suport popular uriaș, precum la noi.
Acest articol a fost publicat și de cotidianul Monitorul de Cluj din 28 februarie 2017