Feb 04

Între „țeapă” centrală și „mântuire” locală

DSC_0165
Ciclul electoral actual s-ar putea dovedi cel mai mare „bluff politic” al perioadei postdecembriste, unul din acelea în care politicienii semnalizează stânga și o iau dreapta (sau invers) sau promit că pornesc în grabă înainte și o iau degrabă îndărăt. Acel ciclu care, fără alegeri intermediare, promitea o guvernare lungă și coerentă și recuperarea deficitului de modernizare a țării, acumulat prin tot felul de „frâne” de tipul „Dragnea & comp” – Dăncilă etc.. Și când colo ce să vezi, nici n-a cântat cocoșul de trei ori că programele și legămintele și promisiunile electorale au fost abandonate și trădate pentru mize, planuri și angajamente care n-au fost explicate niciodată. Pornind, aproape legați la ochi, către un „adânc necunoscut”!
Ce-am putut constata după mai puțin de un an de guvernare de „dreapta”?
Că „părintele” mult râvnitului „guvern al meu”, odată ce l-a avut, l-a făcut „praf” în opt luni, prin supra-implicare în PNL, prin manevre politice greșite și prin „meșterirea” prostească a relației cu USR. Pe de altă parte, PNL s-a dovedit doar un „ghem” de interese, un conținut amorf, ținut laolaltă de o „coajă” pusă de alții. Iar USR a jucat rolul ageamiilor în politică, fie că au fost scoși de la putere prea ușor, fără ca ei să vrea, fie că s-au scos singuri de la putere, tot fără să vrea, dar prin calcul greșit. „Marele comandant reales” al nației pare acum genul „c…-n drum și fuge-n tufă”, după ce-a „încurcat borcanele”, a pierdut încrederea și orice garanție a bunei guvernări, a dat puterea pe mâna „inamicului” politic (ceea ce nu face nimeni niciodată). De frică, din comoditate, din lipsă de imaginație și soluții, „a băgat capul între umeri”, a întors spatele, „și-a pus palma-n f..” și a spus „descurcați-vă singuri de aici înainte”!
Ce putem constata după două luni de guvernare a „Marii Coaliții”?
Ce puteam bănui și ce se putea anticipa: lălăială continuă și amânare, confuzie în program și bâjbâială în execuție, arătat cu degetul și băgat vina unul pe altul, ridicat din umeri. Dar mai ales „instalat la putere”, acea operație „dulce” pe care politicianul român ar eterniza-o să poată. Adică, ar vrea să tot înceapă (să-i pună el pe-ai lui în funcții), iar începutul să nu se mai sfârșească niciodată. Se vede treaba că nu contează și nu le pasă de nimic pe cine pun, de ce pun, nu dau socoteală la nimeni, dar spun că guvernează. Nicio problemă concretă și reală nu mi-aduc aminte să fi rezolvat ceva în acest timp: nici legat de pandemie și de criza sanitară, nici de certificatul verde, nici legat de sistemul de sănătate și educație; doar căutări, ezitări, acuze, tânguieli, plânsete. De problema energiei nu mai zic, suntem într-o criză fără orizont, iar despre strategie, nici vorbă. Justiția face pași înapoi, îndreptarea erorilor PSD făcute anterior întârzie, CCR „bagă lemne” pe focul „suveranismului” de tip maghiaro-polonez.
Dimpotrivă, ies mereu la iveală „slăbiciunile” statului, un stat construit pe relații și pile de partid și „peticit” cu oameni de bunăcredință, ca să nu curgă „cârpele” de pe el. Aflăm în aceste zile din cine se compune și cum funcționează Poliția română (de parcă nu am ști), de „putregaiul” (după cum se exprimă însuși ministrul de Interne) care a crescut acolo și e cultivat cu sârg. Sau de „Poliția locală”, acele „sluji” docile ale primarilor, care, plătiți cu bani grei, nici nu știu și nici nu vor să facă nimic pentru cetățeni.
Sunt șanse să se întâmple în viitor ceva fundamental diferit sau de o altă calitate a guvernării? Eu cred că nu! Singurul lucru bun ce s-ar putea întâmpla, în opinia mea, ar fi această alianță să se rupă cât mai repede și să dea startul altei competiții politice, altminteri țara se duce în jos prin „nemișcare”, trasă în jos și mai tare de această „piatră de moară” tot mai grea, care este AUR, ce „oblojește” și capitalizează atât „nefacerile”, cât și „nemulțumirile”.
Mulți, și dintre cei care au dorit ”Marea Alianță” și dintre cei care n-au dorit, știu că nu prea e de așteptat mare lucru de la guvern (programe coerente, proiecte mari, modernizare statutului și a instituțiilor lui etc.). De fapt, ăsta era și marele proiect liberal, să-l pună pe Florin Cîțu „șef” la partid și la guvern și să le „împartă” daruri în teritoriu. Mă tem că atât a mai rămas și din guvernarea actuală, o „bătălie” cruntă pentru influență și pentru resurse, atât între partide, cât și în interiorul acestora. O „jumulire” continuă a bugetului pe bucăți, fără cap și fără noimă, în pofida angajamentelor, a fondurilor europene și a PNRR, la care strâmbă din nas. Cheltuirea banilor nu după plan, ci după interese personale, de gașcă, de partid. Căci cine va lua mai mult, va câștiga alegerile viitoare! Și altă socoteală nu există!
Iar Clujul e și el o mică Românie (cum ar putea fi altfel?), prins în angajamente și promisiuni foarte mari și cu la fel de mari îndoieli că vor putea fi onorate. Dincolo de guvernul central, care la momentul acesta este o „coajă goală”, avem o Românie „teritorială” săracă și frămândă de dezvoltare și puține resurse pentru a o sătura. Doar speranțe și amăgiri.
Când guvernul n-are susținere destulă, nu face nimic important, doar „cheltuie”, pentru că e „prea slab”. Când are susținere prea mare, e fudul și iar doar „cheltuie” și nu face nimic important, pentru că-și „permite”. La noi nu e bine niciodată!

Oct 29

Strategia „strategiei” perdante sau „din greșeală în greșeală…”

fbt

fbt


Mai întâi a fost strategia „punerii cu botul pe labe” a useriștilor, pusă la cale de PNL și președintele Iohannis sau invers, nici nu contează a cui a fost ideea (căci nimeni nu-și va asuma responsabilitatea). Ipochimenii ăștia de partid din USR, care făceau pe „deștepții” și „moralii” și încurcau socotelile (cu banii) la guvernare, trebuiau intimidați și speriați, să-și vadă de ale lor. Așa că le-au dat afară (prin Florin Cîțu), pe nepusă masă, un ministru important (Stelian Ion – Justiție), „negândind” că sunt atât de nebuni chiar să iasă de la guvernare și „cașcaval”, doar pentru „atâta lucru”. Cu atât mai mult cu cât exista un precedent, demiterea ministrului Vlad Voiculescu, pe care au îngurgitat-o/metabolizat-o la momentul respectiv, fără mari probleme. Iar din partea USR (s-o recunoaștem) nu lipsea decât un pic de experiență politică, „o leacă” de maturitate și viziune, un dram de responsabilitate și un grăunte de vanitate pentru (chiar) a ieși de la guvernare și a strica o guvernare/alianță ce nu trebuia întreruptă sub nicio formă în acel moment. Căci nu exista o alta (după cum se vede acum, după o lună). Summa summarum, o strategie penelistă, după cum se vede, complet eșuată, catastrofală, care i-a lăsat surprinși, cu gura căscată, și fierbând de furie (și de sete de răzbunare) pe președintele Iohannis și PNL-ul. Nimeni nu mai făcuse o asemenea „tâmpenie”, iar vorba din bătrâni despre „câinele care nu pleacă de unul singur de la măcelărie” nu s-a adeverit. În concluzie, „strategii” fie au avut informații greșite, fie au instrumentat defectuos (de la un capăt la altul) „strategia”, fie s-au bazat pe „iluzia” că va fi cum doresc ei (nu exclud niciuna dintre variante).
De menționat că, în orice moment al acestui proces de separare și divorț politic, ar fi fost posibilă strategia împăcării, a reconcilierii, a reconsiderării și a negocierii politice dintre PNL și USR, mult mai simplă și mai eficientă.
Prinși complet nepregătiți de demisiile useriste, peneliștii au improvizat „strategia amânării moțiunii de cenzură” depusă de USR, crezând că guvernul nu va cădea ( că „n-are cum”) și sperând că vor găsi ei ceva pentru a impiedica trecerea moțiunii. N-au găsit nimic, dimpotrivă, au căzut în capcana PSD, care i-a sprijinit să temporizeze moțiunea USR pentru a-și introduce propria moțiune de cenzură și a-și atrage beneficiile de imagine ale votării acesteia. Ceea ce s-a și întâmplat o săptămână mai târziu. „Tactica de urgență”, de a încerca să atragă voturi de la alte partide (AUR), s-a soldat din nou cu un eșec urât, de vot și de imagine, și cu câteva dosare penale pentru tentativă de mituire a unor parlamentari.
Din nou, în oricare dintre aceste momente, ar fi fost cale de întoarcere între cele două partide, cu mai puțină țâfnă, vanitate și încăpățânare și cu ceva mai mult pragmatism politic și realism uman.
Pe fondul acestor mișcări (și în substratul lor), exista o altă strategie a PNL și a președintelui țării, aceea de impunere a unui „lider maxim”, în persoana premierului Florin Cîțu, care trebuia să devină și președinte de partid, cu puteri depline și discreționare. Această „strategie” a fost cultivată toată vara, sacrificând guvernarea, campania de vaccinare și de combatere a pandemiei de coronavirus și, în cele din urmă, alianța de guvernare. Cine știe care ar fi fost rezultatul dacă „alesul” ar fi fost altfel, cu un pic de carismă, mai empatic, mai convingător, mai inteligent și nu un „autist politic”, care bagă capul între umeri, nu aude nimic, se contrazice la tot pasul și creează antipatie și neîncredere la orice mișcare. Această strategie, doar pentru că era favorabilă „greilor” din partid și președintelui Iohannis, a fost cea mai consecventă și n-a fost abandonată (formal) încă, chiar dacă s-a dovedit cea mai nocivă și complet neproductivă. Florin Cîțu a fost doar vreme de o săptămână și premier cu drepturi depline și președinte de partid, dar de atunci nu mai e nici una, nici alta, dar încurcă lucrurile și negocierile pe toate părțile.
Nu mai spun că, în orice moment, Florin Cîțu ar fi putut debloca toată criza prin demisia sa din fruntea partidului (și desemnarea unui interimat) sau i s-ar fi putut cere să facă acest lucru (asta nu știm cu ce eficiență). Dar în ce lume am trăi atunci?
Următoarea (mică) strategie a fost de negociere (explicită sau mascată) și impunere a unui guvern minoritar PNL, ceea ce părea, din capul locului și după toate premizele și aparențele, o imposibilitate. Pașii urmați au fost de a nu-și prezenta un candidat propriu la prima mediere prezidențială (și a lăsa pe USR cu bunăștiință să eșueze), apoi de a-și prezenta un alt candidat de premier decât Florin Cîțu (generalul Nicolae Ciucă), pentru a se arăta concilianți, capabili să cedeze și negocieze. Această „strategie” de obținere a sprijinului PSD sau USR pentru guvern minoritar, mai mult o tactică de amânare continuă și de „refuz controlat și scontat”, a eșuat și ea, dacă nu cumva chiar asta s-a dorit, ca o „strategie” subsecventă.
Inutil de a mai spune că în orice moment, premierul desemnat Nicolae Ciucă ar fi putut declanșa negocieri ferme cu USR, disponibil formal și real să refacă alianța și să reintre la guvernare. În aceeași măsură, părea posibil să negocieze și cu PSD o guvernare împreună, la paritate, și să pună capăt crizei. Așa este sau așa pare, dar asta nu făcea parte din „strategie”.
După întâlnirea cu președintele Iohannis de aseară și decizia de a merge în Parlament cu un guvern minoritar (dacă nu se mai întâmplă nimic), suntem în fața ultimei strategii, aceea de a forța, sub amenințarea anticipatelor sau a altor amenințări/întâmplări (necunoscute), votarea nenegociată a acestui guvern minoritar. Ce putem înțelege din asta: că se speră într-o „minune” (cum s-a mai văzut în politica românească) sau o „magie” de ultim moment; că se mizează pe înțelegeri secrete/obcure (negocieri „la bucată” cu diverși parlamentari); că nimeni, de fapt, nu are chef de alegeri anticipate (cheltuieli și incertitudini) și că vor ceda; în fine, că așa speră să fie, fiindcă așa ar fi mai bine… Dacă așa se va întâmpla, se va fi probat cea mai tare și (mai) „infailibilă” strategie, cunoscută de toată lumea, anume „din greșeală în greșeală spre victoria finală”.
Dar atunci, aceasta este și eticheta meritată a politicii românești!
Și eu și mulți alții au spus că existau și alte căi și alte strategii de rezolvare a acestei crizei politice artificiale, inutilă, pe de-o parte, și rezolvabilă, pe de alta. Dar cine sunt ei să știe și să propună „strategii” pentru alții.

Oct 02

Despre inexorabilul sentiment al pierderii puterii

Select1
Cea mai grea lecție de democrație (din foarte multele și grelele încercări la care e supusă) este să știi și să poți accepta înfrângerea (rezultată, desigur, în urma unor alegeri corecte).
Ce bine, ce dulce, ce profitabil e să fii la putere; ce rău, ce trist, ce periculos e să nu mai fii!
Dacă din paradigma asta (simplă, primitivă, grobiană aproape) nu poți ieși nicicum (și atragi în ea cohortele de susținători), și tu și democrația sunteți „pe ducă”.
Am vrut să încep așa sumara mea analiză a alegerilor locale de duminică pentru că, în orice proces electoral, în mod inevitabil, vor exista pierzători, înfrânți, învinși (cum vrem să le zicem) și acest sentiment al pierderii puterii va trebui asumat, suportat, gestionat de fiecare dată de către cineva.
Nu e doar cea mai dură lecție, ci și cel mai fidel indicator al funcționalității democratice dintr-o societate.
N-am crezut că va fi așa după prima conturare a rezultatelor electorale, pentru că, declarativ și superficial, toți (principalii jucători) se pretindeau câștigători: și PNL, și PSD, și USR. În fond, fiecare dintre ei a și câștigat ceva (semnificativ), dar a și pierdut ceva (semnificativ). Am să încerc să rezum aceste bilanțuri și să văd ce dă.
Mai marele câștigător pare PNL (partid la putere), care și-a adjudecat câteva sute de primării în plus și a urcat, la cel mai înalt nivel (33%), pe votul politic. Nu e puțin, dar nu e cât se așteptau, căci ei vor raporta câștigul/pierderea la cât sperau să câștige, din perspectiva rezultatului în sine, a așteptărilor și nevoilor (de guvernare), a „sacrificiului” făcut (prin achiziția de primari PSD) și a alegerilor parlamentare, pe care trebuie să le câștige net (nu cu acest scor). Au pierdut însă categoric în câteva mari orașe (Timișoara, Brașov, Alba Iulia), au pierdut politic Bucureștiul (cu șansa oarecare a recuperării prin Nicușor Dan) și au păstrat/câștigat alte mari orașe (Cluj-Napoca, Oradea, Arad, Ploiești, Iași, Constanța etc.). Nu e rău, dar nici excepțional, dar, per ansamblu, PNL a gestionat rezonabil câștigul și a „metabolizat” destul de bine „nodurile din gât” și câștigurile celorlați competitori.
USRPLUS e într-o situație de paradox absolut, greu de înțeles și interpretat. Pentru că ei, în același timp, au câștigat mult și au pierdut mult. Adică, au de gestionat, în același timp, atât victoria, cât și înfrângerea, niște victorii mari și niște înfrângeri la fel de mari. „Smulgerea” (aproape miraculoasă) a unor primării din mâna PNL (Timișoara, Brașov, Alba Iulia) pot fi contabilizate ca mari victorii (surprize mari). Alegerea a doi primari de sector în București și majoritatea din consilii la Primăria capitalei și la unele sectoare sunt câștiguri nete (dar așteptate). Ei au și 45 de primării la nivel național, însemnând ceva, dacă socotim că au pornit de la zero (în 2016), însemnând mai nimic, comparativ cu celelalte partide mari. Marile pierderi sunt votul politic (național), doar 10%, jumătate din estimări, așteptări și sondaje, și eșecul net din unele orașe importante pentru ei (Cluj-Napoca, Oradea etc.). Motivele acestui eșec fac obiectul altei analize, atâta spun aici că e vorba despre management politic defectuos, politică de leadership local perdantă. Clujul este cel mai bun exemplu.
PSD, cu toate că a obținut un vot politic mare (circa 30% la nivel național), este în confuzia și degringolada de dinaintea alegerilor. Pentru prima dată nu mai este cel mai mare partid (la votul politic), a pierdut conducerea a nouă consilii județene (unele fief-uri tradiționale), a pierdut și câteva mari primării (Constanța, Iași etc.) și, mai ales, nu-și poate accepta condiția de partid secundar, de partid în cădere (cum se află în prezent), de partid minor (cum ar putea deveni) sau de partid în dezintegrare (cum este amenințat). Rămâne în continuare partidul cu cele mai multe primării (mici și mijlocii), dar nu poate accepta, nu se poate împăca (nici ca partid, nici ca lideri) că a pierdut capitala (cu toate că a pierdut-o și-o va pierde și mai rău). Iar de aici, dacă mergem mai departe, ieșind din teritoriul legalității/legalizării, ajungem în zona alienării.
Manifestările de tip isteroid ale unor candidați (Gabriela Firea, dar și Dan Tudorache, în alt registru), angrenând/forțând și întreaga conducere a partidului (Ciolacu, Dâncu, Grindeanu), invocarea și instrumentarea unor (așa-zise) furturi electorale, ușurința de a solicita (din bun-senin, tardiv, nejustificat, insuficient neargumentat) reluarea alegerilor (la București) vădește o criză evidentă, o derivă clară, o continuare, de fapt, fără de voie, a paradigmei iliberale a lui Dragnea.
„Câinele nu pleacă singur de la măcelărie”! „Politicianul nu pleacă de bunăvoie de la putere”! Doar cu bâta!
Pe acest fond nedemocratic, se mai produc niște mutații periculoase. Partidele și liderii aflați în pierdere de poziție și de viteză, de obicei, se radicalizează, iar derivele politicianiste, populiste, extremiste etc. sunt pe aproape.
Ca și cum nu ar fi de ajuns, „suporturile” lor mediatice (ziare, televiziuni, site-uri, rețele, trolli etc.) se vor radicaliza și ele, punând în fruntea activității lor, nu informarea publică (deontologia profesională?), ci lupta pentru putere (de-a dreptul), așa cum au făcut-o în forme mai moderate și până acum.
Deja se observă asta (radicalizarea, manipularea, dezinformarea, instrumentarea) și e doar începutul, în perspectiva alegerilor generale, mai importante și decisive, de data asta.
Iar dependența partidelor de mediile lor suport va crește și mai mult. Și inversul este valabil.
Iar de pandemie, nu mai vorbim!

Jul 08

Prejudicii și beneficii în politică

6
E greu să scrii despre acțiuni (politice) în desfășurare, cu „eroi” mulți și interese divergente, supuse unor puternice manevre de manipulare și diversiune mediatice. E greu, dar poate fi util pentru a nu pierde firul principal al acestor evenimente de interes public major.
Criza guvernamentală face parte din această categorie și, dincolo de orice deznodământ, e important să identificăm cauzele acesteia și să anticipăm principalele consecințe, căci acestea nu sunt nici puține și nici minore.
La nici șase luni de la alegerile parlamentare, cu un câștigător clar – PSD, România se află în cea de-a treia criză politică majoră: prima a fost a instalării premierului, a doua, a ordonanței 13-14 (sau a protestelor), iar a treia este a decapitării premierului Grindeanu. După niciun standard politic, aceasta nu-i o situație normală. Pe un fond de acceptare socială și un trend favorabil economic, toate cele trei crize au avut ceva comun: un personaj politic generator (Liviu Dragnea), o cauză niciodată explicată/justificată până la capăt și un sentiment de artificialitate, de „făcătură politică”, sieși suficientă (ce nu trebuie explicată și celorlalți). În fiecare din celelalte două crize, actorul principal a pierdut, diminuându-și puterea și influența (de mare câștigător în alegeri). Urmând aceeași tendință (descrescătoare), se poate înțelege că acum sau la următoarea criză, Liviu Dragnea va trebui să părăsească scena politică principală!?
Dacă PSD a fost recunoscut și acceptat ca și câștigător în alegeri, dacă nu existau probleme de aritmetică a guvernării, dacă țara nu avea dificultăți economice și sociale majore, ce l-a determinat pe Liviu Dragnea să genereze aceste crize lipsite de noimă? Răspunsurile sunt importante pentru că explică evoluția politică prezentă și viitoare a acestei majorități investite să conducă țara până la configurarea alteia. Așadar, cauzele acestor crize sunt:
1. Dorința lui Liviu Dragnea de a ocupa funcția de prim-ministru, de neîndeplinit din cauza problemelor sale din justiție, trecute (o condamnare penală) și viitoare (un proces cu deznodământ predictibil negativ)
2. Dorința (în condițiile de mai sus) de a găsi substituenți convenabili, docili (eventual, temporari) pentru funcția dorită de el, pentru a păstra controlul, nu doar în partid, ci și în guvern (varianta Shhaideh, apoi varianta Grindeanu)
3. Dorința acestuia de a scăpa de problemele personale cu justiția (și a-și atinge scopul primar) prin modificarea legislației privind corupția (dezincriminarea abuzului în serviciu, în special).
Pentru atingerea acestor deziderate personale, Liviu Dragnea, din calitatea de lider al PSD, a sacrificat trei lucruri, decisive în politică (ce nu pot rămâne „nerăsplătite”): interesele și imaginea partidului (trecut în plan secund), buna guvernare a țării (prin ignorarea criteriului competenței în desemnarea premierului și a miniștrilor) și programul de guvernare (prin „umflarea” populistă și nerealistă a acestuia). Pe drept cuvânt se spune că în politică nu contează faptele, cât ceea ce cred oamenii despre ele. Acest evantai de „pofte personale” nu doar că a fost prost ascuns de ochii „marelui” public, dar problemele generate au fost defectuos manageriate politic, fie din pripă, fie din nepricepere, fie din îngâmfare și ignoranță, ajungând la a-și decapita propriul premier și a denunța în gura mare propria guvernare. Chestii amatoristice și aiuritoare pentru orice standard politic.
Pentru această din urmă criză (guvernamentală) se pot identifica niște cauze suplimentare, însă la fel de puțin justificabile (în ordinea interesului general):
1. Semne de nesupunere ale premierului Sorin Grindeanu și lipsa de răspuns a acestuia cu privire la ajustarea legislației anticorupție în sens favorabil liderului PSD
2. Succesul diplomatic al președintelui României (vizita în SUA, în Germania etc.), la care Liviu Dragnea nu-și putea asuma niciun merit, și al premierului Grindeanu, bine privit în Europa, de pildă, fapt ce sporea influența acestuia în plan extern, în PSD și în țară.
Escaladând acest versant periculos al politicii, fără plasă de siguranță, s-a ajuns la situații extreme, de totul sau nimic, în care sunt ignorate și încălcate interesele majore ale țării și chiar cele de partid. Suntem într-un joc periculos, unidirecțional, fără alternativă și fără punct de întoarcere, în care riscul n-a fost evaluat și evoluția este impredictibilă și scăpată de sub control.
Votarea moțiunii de cenzură, rămasă ca unic instrument al PSD de-a scăpa de propriul premier, va produce un deznodământ, dar orizontul este sumbru în toate variantele. Căci:
1. Dacă moțiunea trece, văd aproape sigură ruperea PSD, ceea ce va produce slăbirea sigură a acestuia, atât numerică, cât și ca imagine, coerență, unitate. Prin apariția alternativei, partidul devine șantajabil (cu abandonul) la cea mai mică manevră de risc. Pe de altă parte, jocul trece în mâna președintelui Iohannis, aflat chiar într-un moment bun al mandatului său
2. Dacă moțiunea nu trece, va urma decapitarea șefului partidului, cu toată cohorta de probleme și „crize” pe care un asemenea eveniment le generează. Apoi vor fi negocieri, regrupări, refacerea guvernului și a programului de guvernare
3. Nu se pot exclude alegerile anticipate, în niciuna dintre situații.
În toate cazurile, trebuie făcută o justă analiză între cauze și efecte. Între vinovății și merite. Între prejudicii și beneficii. Fără asta, facem politică degeaba cu toții.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj.

Dec 15

Parlamentare 2016: despre sărăcie și alte „minuni” ratate

poza-site-2
Aproape peste tot în lume, cei care au organizat scrutinuri (în diverse scopuri) aflându-se la putere, le-au pierdut: s-a întâmplat în SUA, în Marea Britanie, în Italia, în Ungaria, se va întâmpla în Franța (cu siguranță) și cine știe ce va fi în Germania. Deocamdată, s-a întâmplat și la noi. E și o modă, dar mai ales e un curent aprig de neîncredere, în sistem, în partide, în politicieni, care mătură tot, fără alegere și aproape fără discernământ, întâi de toate, pe cei aflați la putere de moment. De bine nu e,dar e de văzut unde și când se va opri.
În acest concert global al contestării generale și al negativismului (semne evidente de criză profundă), România pune niște note specifice, care nu trebuie trecute cu vederea. Prima ține de asumare, de implicare și de prezență la urne când e ceva de spus. Peste tot, în democrațiile consolidate (Germania, Anglia, Franța, Spania, Italia etc.), prezența la vot trece constant de 60%, ba chiar de 70%, fapt ce dă amploare și legimitate oricărui rezultat și creează obligații de neocolit politicienilor. La noi, cu un absenteism la vot de peste 60% (printre cele mai mari din Europa), nimic nu e clar: nici cine contestă, nici ce resping, nici cine validează, nici cine infirmă, câtăvreme, negativiștii, în cea mai mare parte, preferă să stea acasă și „să protesteze” din fotoliu și de pe pârtia de schi. E o situație anapoda care afectează fundamental conviețuirea, face imposibil un plan comun și zădărnicește orice „proiect de țară”. A doua notă specific românească ține de naționalismul care a prins cheag în toată Europa și este exploatat la maximum de extremiști și demagogi. La noi, din nou, ca la nimeni, acest curent a fost capturat de către așa-zisa stângă politică centristă (PSD), cu toate că s-au înscris în alegeri trei partide dedicate ideologic (PRM, PRU, ANR), niciunul intrat în Parlament. Pare un merit (că n-avem segrerări politice explicit extremiste), dar e de fapt o confuzie totală (atât la partide, cât și în rândul oamenilor). E ușor azi să fii naționalist, dar ce faci cu el după ce ai câștigat alegerile, asta-i întrebarea.
Sunt trei probleme stringente de analizat după anunțarea rezultatelor votului pentru Parlamentul României, dominate de scorul uriaș al PSD (cca. 46%) și de înfrângerea severă a PNL (cca. 20%), celelalte rezultate (USR – 8,5%, UDMR și ALDE – 6%, PMP – 5%) fiind întrucâtva previzibile: cum se explică în profunzime acest scor, ce intenții are PSD și ce va face președintele Iohannis. Numirea premierului este chestiunea comună a președintelui și a PSD și de acest fapt va depinde atât soarta lui Iohannis, cât și a partidului câștigător și a României, pentru următorul interval de timp. N-o să insist acum, dar, după cum arată lucrurile, nu există soluție optimă.
În privința rezultatelor înregistrate la aceste alegeri, aș menționa în plus următoarele:
• „meritul” principal pentru înfrângerea rușinoasă aparține PNL, care a fost avertizat (fără efect) într-o mie de feluri: că nu-i bună compoziția, că n-au omogenitate, că autoconcurența e distrugătoare, că n-au schimbat nimic, că bicefalismul e contraproductiv, că Alina Gorghiu n-are nimic (nici substanță, nici carismă, nici discurs, nici instinct, nici inteligență politică, nici viziune), că n-au avut campanie electorală potrivită (nici lege electorală corectă, nici strategie, nici idei, nici execuție) de atragere sau de respingere (a celorlalți) etc. Șubrezi structural și organizatoric, au sperat în trei minuni „exterioare”, care nu s-au produs: Iohannis (imposibil cu repetiție), Cioloș (înecat în „mocirlă”) și Facebook (insuficient). Astfel, au pierdut circa un milion de voturi de la locale, în favoarea adversarilor sau a altor partide.
• PSD obține un rezultat istoric fără de niciun merit evident, clar, explicabil: n-au nici program, n-au nici viziune, n-au nici conducători, n-au avut nici campanie electorală. Au mizat pe sărăcie și pe creșterea salariilor (cea mai simplă temă electorală posibilă) și a fost de ajuns pentru a mobiliza bazinul de care avea nevoie, iar pe „dezamăgiți” și alegătorii mai sofisticați i-a dorit și a reușit să-i țină de(o)parte. A doua temă de campanie (patriotismul, ura față de străinil), având în centru caricatura lui Soros, vroia să strângă naționalismul rezidual (asumat de partidele extremiste), dar a devenit beneficiarul principal. În rest, n-a făcut nimic, evitând pe cât posibil gafele
• În termenii absoluți, alegerile arată astfel: obținând 46% din 40% (prezență la vot), PSD are un vot real de 18,4%, adică are adeziunea a trei milioane și ceva de români (PNL, a mai puțin de 1,5 milioane, iar celelalte, între 450 și 600 mii de alegători reali). Întrebarea e cum conduci o țară de 20 de milioane când ai trei milioane de susținători și 15 milioane (cel puțin) de potențiali potrivnici.
• Aceste rezultate, cu o asemenea legitimitate, arată, în opinia mea, că în România este nevoie de alte partide: PNL are imaginea unui partid aproape destrămat, pe PSD îl paște destructurarea după acest succes mortal, alte două sunt de tip cu remorcă (Tăriceanu și Băsescu), fără viitor. Iar USR poate fi posibila paradigmă (depinde ce vor face în următorul interval de timp) pentru alte partide și grupări. Altfel, alegerile vor fi tot mai puțin atractive, mai lipsite de conținut, iar conducerea țării va fi acordată întâmplător. Cu o direcție, pe măsură.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 13 decembrie 2016

Jun 09

România e o altă țară

DSC_0176
Suntem obligați, cel puțin în aceste zile, să privim țara noastră prin prisma alegerilor locale și a rezultatelor, fie ele și parțiale (cum sunt în aceste momente). Astfel, dacă luăm prezența la vot (detașat, cea mai mică din țară), rezultatele (victoria categorică și în premieră a PSD) și apariția insulară a unui nou partid (USB), Bucureștiul, capitala țării, pare „o altă țară”.
Dimpotrivă, dacă aruncăm ochii în Transilvania, respectiv în cele mai prospere orașe (Cluj, Oradea, Timișoara, Brașov etc.), vom constata, pe fondul aceluiași absenteism, victorii zdrobitoare (de circa 70 %) ale PNL (explicite sau mascate), marele și categoricul perdant de la București.
Așadar, putem spune liniștiți că și Clujul e „o altă țară”.
Nu sunt singurele paradoxuri și nici cele mai mari. Căci o sumedenie de primari „penali”, cu acuzații grave de corupție, dar neavând o sentință definitivă în procesele lor, s-au înscris în cursa pentru diverse primării și chiar le-au câștigat, ba pe unele, categoric. E cazul Liei Olguța Vasilescu de la Craiova, al lui Robert Negoiță de la Sectorul 3, George Scripcaru de la Brașov, Dorin Florea de la Târgu-Mureș și mulți alții. Însă, în acest registru, cireașa de pe tort e dată de alte două „victorii categorice” de natură să șocheze, cele ale primăriilor din Baia Mare și Râmnicu-Vâlcea. În primul caz, Cătălin Cherecheș, vechiul primar și candidat independent al orașului din nordul țării, aflat chiar acum în pușcărie (arest preventiv pentru acte de corupție), a câștigat detașat alegerile; în schimb, Mircea Gutău, de la Râmnicu-Vâlcea, tocmai executase două condamnări pentru același tip de fapte. Înțelegem de aici, printre altele, că pe românii diverselor orașe nu-i deranjează că sunt furați de primari (câtăvreme îi votează), dar tot ei declară, pe de altă parte, că principala problemă a țării este corupția.
Asta nu-i „o altă țară”?
Mai mult de atât, cercetările sociologice arată o mare încredere a românilor în DNA (Direcția Națională Anticorupție), dar tot ei par a nu avea deloc încredere în rezultatele muncii acesteia, adică cercetarea și arestarea primarilor corupți.
Asta nu e din altă realitate?
Însă seria „mirărilor”și a „neînțelesurilor” este departe a fi încheiată. Cea mai mare prezență la vot (Giurgiu – 63,24%) este aproape dublă în raport cu cea mai mică (Municipiul București – 33,31%) și depășește cu peste 20 de procente participarea la vot din marile orașe din centrul și nord-vestul țării. La asta se adaugă diferența mare (de peste 10%) a participării dintre sat și oraș (în favoarea satului) și prezență la vot vădit superioară în județele considerate sărace din sudul țării și din Moldova.
Te poți întreba, pe drept cuvânt, ce găsesc la vot „țăranii” și „săracii” țării și ce nu caută „domnii” și „bogații” de la oraș.
Asta nu e suprarealitate?
Ce-i scoate pe „săraci” din casă: bunul simț sau frica, nesiguranța și sărăcia? Ce-i ține departe de urna de vot pe cei „bogați”: lipsa conștiinței civice sau lehamitea, neîncrederea, nepăsarea și îmbuibarea? Per total, alegerile au fost câștigate de partidul de stânga (PSD) într-o țară care trebuie să se dezvolte și să investească, pe un vot, confirmat, al persoanelor în vârstă și mai sărace și pe un fond al absentesimului accentuat chiar în orașele universitare, dezvoltate, dinamice, cu salariu mediu și PIB pe cap de locuitor ridicate.
Asta nu e taman pe dos?!
A fost dat jos, sub presiunea străzii, un guvern (Ponta) ca semnal de schimbare a clasei politice după tragedia „Colectiv”, percepută atunci ca o „chintesență a răului” de proveniență politică. După șase-șapte luni de la aceste evenimente, nimeni nu mai știe și nu mai vorbește despre schimbarea clasei politice și nu pare a înțelege ce ar însemna asta. Căci aproape toți primarii în funcție au fost realeși, iar, la vârf, partidele nu și-au schimbat nici liderii, nici strategiile de lucru, nici obiceiurile.
Iar despre apariția unor partide noi și candidați noi ce se poate spune? Nimic!
Excepția de la București nu face decât să întărească regula, iar, pe de altă parte, Nicușor Dan, îndeosebi, și Uniunea Salvați Bucureștiul (USB) nu sunt deloc „noi” pentru bucureșteni. Nicăieri în țară n-a apărut o „față nouă” în politică (să fie aleasă) și niciun partid nou n-a prins „cheag” pentru a fi luat ca pildă măcar.
Își doresc românii cu adevărat alți conducători, oameni noi și o nouă clasă politică?
Prin absenteism, prin comportament nediferențiat, prin atitudine și prin opțiuni s-a arătat limpede că nu.
Rezultatele alegerilor locale de acum arată o victorie clară a sistemului politic existent, care a reușit să găsească pârghiile prin care își păstrează privilegiile și își conservă pozițiile dominante. Cei care s-au dus la vot, s-au exprimat, dar opțiunile lor n-au produs nicio schimbare. Dar mai mult de jumătate nu s-au dus și nu știm ce vor ei, unii ar spune că nu vor nimic, alții, că vor altceva și altcumva. E un alt subiect.
Știu, toate aceste lucruri au explicații (generale, contextuale, punctuale), dar nu vreau să le găsesc și să le dau pentru că nu merită. Argumentul cel mai puternic este prezența la vot, iar dacă și când nu ai pe cine vota, atunci găsești „să te votezi pe tine”.
În opinia mea, aceste alegeri (dincolo de jubilația victoriei unora și amărăciunea înfrângerii altora, amândouă firești) nu lămuresc nimic fundamental din ecuația politică a României, poate accentuează incertitudinea și nesiguranța.
Căci România electorală nu doar că e „o altă țară”, ci e o altă Românie”.
Acest articol a fost publicat în cotidianul Monitorul de Cluj din 7 iunie 2016

Dec 30

Previziuni 2016

DSC_0176
În frecventele discuții cu elevii, vorbind despre rolul și misiunea presei în societate, insist mult asupra caracterului de serviciu public indispensabil al mass-media (alături, de pildă, de furnizarea energiei, telefoniei, transportului, politicii etc.). Media nu sunt doar un „rău necesar”, ci și un „bun indispensabil” într-o societate devenită (tot mai mult) una a comunicării. Fără îndoială, într-o formă sau alta, jurnaliștii furnizează informație factuală (despre fapte, întâmplări, evenimente) care ne ajută să cunoaștem realitatea în care trăim (aceasta devenind, în lumea civilizată, necesitate și utilitate); ei furnizează idei, opinii, analize, concluzii (cu privire la fapte, întâmplări, evenimente) care ne ajută să înțelegem (mai bine) lumea înconjurătoare (aceasta devenind, în lumea civilizată, aproape o datorie); jurnaliștii mai furnizează și conținut recreativ (de divertisment, relaxare, plăcere etc.) care ne ajută să acceptăm lumea așa cum este și să găsim energia și motivația de a merge mai departe (aceasta devenind, în lumea civilizată, și necesitate și obligație).
Pe de altă parte, e o întrebare și o provocare dacă din pachetul doi (de idei, opinii, concluzii) ar fi necesar/ bine să facă parte și previziunile (predicțiile, prezicerile, prognozele, pronosticurile), fiindcă tot suntem la sfârșit/început de an și este sezonul în care se practică această specie. Personal, sunt rezervat în a credita diversele predicții și precaut în a le face, pentru motivul că riscurile/amenințările sunt mai mari decât beneficiile. Prevestirile (adică informații nu despre ce a fost sau este, ci despre ce va fi) și credibilitatea lor sunt „subminate”, îndeobște, nu atât de lipsa de „har” a autorilor, cât de „tentațiile” acestora. Bunăoară, e foarte probabil să întâlnim previziuni interesate (grozave pentru „noi și-ai noștri”, catastrofale pentru „ei și-ai lor”), previziuni (mult prea) interesante (șocante, super-optimiste sau mega-pesimiste) sau previziuni superficiale (făcute pentru că trebuie și pentru că și ceilalți le fac) etc. În opinia mea, există câteva condiții foarte clare pentru ca „instituția previziunii” să funcționeze: autorul trebuie să fie foarte bine informat (în general și specific), să aibă capacitate de analiză și sinteză, să beneficieze de credibilitate, să dovedească responsabilitate și să aibă fler (intuiție). Altminteri, predicția e joc de idei (în cel mai bun caz), încercare de manipulare/intoxicare (în cel mai rău caz) sau joc pentru joc (practicat când n-ai ce face). Cu mare prudență și la îndemnul cititorilor, m-am învrednicit și eu la câteva previziuni pentru anul 2016 (fără a concura prezicătorii „profesioniști”, numerologii, futurologii etc.).
1. Sfârșitul anului 2015 a consacrat trezirea unui „monstru” istoric (Turcia) și apariția unui nou jucător pe harta geopolitică. Nici nu putea fi altfel: când ești o țară de aproape 80 milioane de locuitori (cea mai „tânără” din Europa), cu o istorie glorioasă (a Imperiului otoman), cu cea mai mare armată a lumii în spate (NATO) și prietenă cu cea mai mare alianță inter-țări (UE), cu un adversar arțăgos în preajmă (Imperiul țarului Putin), în cea mai fierbinte zonă a planetei (Orientul Mijlociu), simțind peste graniță „mirosul prafului de pușcă”, e imposibil să nu încerci să profiți, ca imagine, influență și putere. Conflictul „cu tradiție” ruso-turc poate fi calul de bătaie al geo-înfruntărilor anului 2016. Au și cu cine, au și de ce, au și cu ce și pare un conflict convenabil tuturor părților, (ne)prezente și (dez)interesate. Finalul (mai îndepărtat) poate fi unul tragic.
2. Guvernul Cioloș își va duce până la capăt mandatul, dar fără revelațiile așteptate. Mișcările strategice în jurul primarilor deja au început și va fi tot mai greu guvernului să reziste asalturilor bugetare ale unui Parlament a cărui rațiune este pur electorală. Va fi chiar interesant de urmărit „mersul pe sârmă” al guvernului pentru a nu supăra baronii și a-și duce la îndeplinire (măcar) o parte din țintele promise.
3. Alegerile locale vor consacra „abolirea” reformei clasei politice (promise), toată suflarea se va strânge în jurul primarilor în funcție pentru a le întreține calitatea de motoare electorale principale în teritoriu. Pe de altă parte, cum poate reuși reforma administrativă (promisă de vicepremierul Dâncu) în anul alegerilor când o bună parte din voturi vin tocmai de stabilitatea funcțiilor publice și a oamenilor care se așază în ele?
4. Alegerile generale din toamna viitoare nu vor da un câștigător net. Cu motor sau fără (mai degrabă), când pierde, PSD obține ceva peste 30%, când câștigă, ia ceva sub 40%. Nici acum câștigătorul nu va depinde de ei, ci de cum va face PNL jocurile în partid și în public. Bicefalismul (asigurat de o „fată vorbăreață”, Alina Gorghiu, și un „sforar bătrân”, Vasile Blaga) merge maxim pentru a face opoziție, nu pentru a tracta o „mașinărie” politică de 40%. Ca să câștige, trebuie să schimbe. Dacă n-o fac, vor pierde. Toate celelalte partide oscilează în jurul pragului electoral și greu se întrevăd forțe noi, proaspete, hotărâtoare.
5. Cele mai grele previziuni sunt cele pentru „acasă”, adică pentru Cluj, unde, atât pentru Primărie, cât și pentru Consiliul Județean, este un fel de „varză”. Unii spun că știu cine va câștiga (cel puțin Primăria), dar calitatea oamenilor politici și a prestației lor ca atare este una modestă. Pronostic rezervat.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 29 decembrie 2015

Jun 07

„Baronul” Uioreanu

Se vorbește de mult despre teama baronilor de DNA și de plimbările lor la parchet. Întrerupte de mici pauze de alegeri sau de răgazuri pentru a-și trage procurorii sufletul, ambele s-au dovedit corect anticipate. Se întâmplă. Dar cine s-a gândit la Horea Uioreanu, în acest context, până acum o săptămână-două? Nimeni și, asemenea cazului Apostu, au trecut ani de zile fără să transpire ceva în presă. Dar nu acesta e subiectul, ci faptul că Horea Uioreanu, întâi de toate, nu era asimilat unui baron. Nu știu bine de ce, poate datorită vârstei, baronii trebuind să fie ceva mai „bătrâni”, poate aspectului său fizic atipic, baronii trebuind să fie ceva mai „frumoși”, poate din cauza profilului său, baronii trebuind să fie ceva mai „deștepți”. Poate din altă cauză, dar eu altă explicație n-am.

Cu toate acestea, sunt câteva lucruri care m-au surprins legat de acest caz. Dar până acolo, mai am câteva mirări legate de liberalii clujenii. Prima este cum au reușit ei, într-un oraș atât de liberal cum este Clujul, să stea în doi oameni în față: Uioreanu și Nicoară, Nicoară și Uioreanu, de ani de zile, aceeași placă deja uzată, fără a lăsa să crească nimic de valoare în jur. Au fost oameni de valoare în grădina liberală, dar nu mai sunt, ar fi fost și mai mulți și mai valoroși dacă … mai vedea lumea fețe noi și auzea exprimări proaspete. După ce au pierdut niște alegeri, în sfârșit, a venit vremea să și câștige atunci când USL a câștigat în toată  țara. Și ce să vezi, pe când trebuia să înceapă adevărata construcție de partid mare, tocmai atunci a dat dihonia  în ei, ca în toate partidele românești aflate la putere. Este o vorbă în politică, că nu în opoziție se cunoaște politicianul, ci la putere, atunci se alege praful de el. Cei doi s-au „baronizat” fără să fi crescut pe rețeta clasică, poate și pentru că n-au beneficiat de condiții foarte prielnice de putere, cumva pe „șest”, pe furiș, cam fără „presă”. În fine.

Acum Uioreanu face deliciul întregii prese din România, devenind o vedetă cum n-a fost niciodată, iar Marius Nicoară îi plânge de milă și, probabil, îi va duce de mâncare în arest atunci când i se va permite. Ceea ce ar putea surprinde la cazul penal Uioreanu este cum a putut să fie prins atât de ușor, atât de lesne, atât de deplin, fără scăpare și fără pic de îndoială. Însă surpriza e doar aparentă, căci explicația e destul de simplă și de comună. Președintele ales al Consiliului Județean Cluj a făcut aceeași greșeală și a căzut în aceeași capcană în care au căzut și alții, aproape toți cei ajunși într-o poziție de putere. A pățit la fel Emil Boc, Traian Băsescu a făcut la fel, excelează Victor Ponta, a trecut prin asta aproape orice ministru, primar șamd. Greșeală este, ca un fel de întunecare a minții, de a uita cum ai ajuns sus, de a ignora pe cei care te-au propulsat, de a schimba radical reperele și a te baza pe altceva, un susținător (eventual, din umbră), un protector, un sistem, o rețea, partidul, gașca, grupul, patronii, bogații, securiștii, masonii, americanii etc., oricine altcineva, dar nu oamenii obișnuiți, alegătorii. Aceia devin referenții principali pentru faptele lor, judecătorii și binefăcătorii absoluți, protectorii lor în orice situație, cei care te scutesc de răspundere. Așa crede și Ponta că nu poporul, ci partidul, nu alegătorii, ci baronii, nu voturile, ci „sforile” îl vor face președinte.

Pentru Uioreanu a fost și mai simplu. Din câte văd și înțeleg, „Hashu” lucra la sigur, credea că are protecția asigurată, nu se prea temea, se considera „băiat” din sistem și începuse să-i pasă tot mai puțin de politică și de partide, în schimb, îi păsa tot mai mult de bani, pe care îi lua pe toate căile. Victimă sigură și om de sacrificiu în orice moment. În prima clipă, am crezut că vestita „agendă” a mitei, aparținând omului său de încredere,  era o glumă proastă sau o intoxicare. De fapt, era, până la urmă, un fișier excel, care face socotelile singur, o evidență contabilă în toată regula a banilor luați, ce vădește că „băieții” nu prea luau în calcul vreun pericol sau devenise totul atât de firesc, încât dispăruse, prin uz, sentimentul de vinovăție, de pericol sau de ilegalitate. Pur și simplu, așa se face, doar fraierii nu știu și nu fac așa. Iar protectorii, în acest caz, par a fi, prin filiație, oamenii „inteligenți” ai vechiului sistem, s-a văzut cât de siguri. De-acum nu mai contează, Uioreanu este doar un fost „baron”, pierdut din lăcomie și prostie, victima perfectă, scoasă la momentul oportun. Dar dacă s-ar fi pus rămășag cu ce va fi „prins” Uioreanu, dacă va fi fost să fie prins, aș fi mizat din prima pe lucrările de la aeroport, de zeci de milioane de euro, iar acest lucru era la îndemâna oricărui clujean să gîndească.

Și mai am o mirare, că, până nu sunt prinși, baronii sunt toxici ca imagine, fac mult rău partidelor și politicii, dar, odată ce sunt dovediți ca și corupți, în mod miraculos, sunt desprinși de politică și de partide și devin simpli cetățeni care au greșit.  E și-un lucru bun și-un lucru rău în asta, dar nu știu care prevalează.

Feb 13

Cronica unui război pierdut

descărcare

Eu am auzit prima dată asta de la un jurnalist palestinian, trecut prin zeci de ani de război și sute de negocieri de pace. Dar nu e ceva nou, dimpotrivă, face parte din recuzita dintotdeauna a comandantului ce vrea să câștige bătălia și din logica diplomatului ce vrea să tragă de partea lui sfârșitul înfruntării. Spunea jurnalistul, în slujba publicului său, să ferească Dumnezeu (mă rog, Allah) de negocierile de pace. Nimic nu-i mai crunt, mai crud și mai periculos, într-un război de durată, decât anunțarea unor tratative menite să pună capăt luptei.  Într-adevăr, e ciudat, e paradoxal, dar nu mai puțin adevărat. Explicația, ce zdruncină simțul comun, dar este perfect conformă logicii războiului, este următoarea: anticiparea unor negocieri înseamnă întotdeauna intensificarea luptelor pentru că fiecare dintre părțile combatante dorește să înceapă aceste tratative de pe poziții cât mai înaintate și mai favorabile. Recrudescența înseamnă de fapt noi avanposturi, care, în termeni diplomatici, semnifică monedă de schimb și de negociere. În termeni civili însă, asta se traduce în atacuri aeriene fără precedent, în bombardamente necruțătoare de artilerie grea, în atacuri, distrugere și prăpăd. Binențeles că negocierile pot să fie false, să nu ducă la nimic, dar ce-a fost distrus, distrus rămâne, ce-a fost câștigat, câștigat rămâne, spre bucuria conducătorilor și oroarea celor ce suportă aceste „jocuri”, de cele mai multe ori, populația civilă a unei țări.

Pe un teatru de război politic ne aflăm și noi în aceste zile, pe fondul unor anunțate și, deocamdată, ratate tratative de pace între PNL și PSD. Comparația merge până la un loc, apoi se frânge jalnic într-un cor de fruierături. E război pentru că cele două partide partenere nu vor să-și piardă ascendentul unul asupra celuilalt în perspectiva apropiatelor alegeri europarlamentare și a altora. Fiecare combatant face câte o  mutare dură cu speranța că dă o lovitură puternică adversarului și mai câștigă un avanpost, dar și cu iluzia că va menține coaliția în viață. E o atitudine schizoidă, care a început mai demult, dar care a atins acum forme caricaturale. Mutările de miniștri, declarațiile belicoase și aparent definitive, refuzul acceptării compromisului sunt formele extreme ale acelei recrudescențe conjuncturale, câtăvreme pacea cea căutată este doar o monedă cu preț electoral. În războaiele clasice, există învingători și învinși, primii își savurează gustul triumfului, ceilalți, ocara eșecului, iar popoarele își oblogesc rănile, încercând să uite cât mai repede ororile trăite. În războaiele politice interne de acest fel, logica acestui tip de diplomație merge până la un loc. Asta pentru că acest război se duce cu floreta PR, cu sudalma și ocara și nu cu pușca sau cu tunul, din fericire. La fel, aici nu moare nimeni, dar zarva s-ar putea să-i enerveze pe toți. Apoi că miza este una personală (câștigul politic), nu una generală, cel puțin la nivel aparent. Acesta este motivul pentru care noi, martorii din afară, nu prea înțelegem aceste lupte, deoarece nu ne prea privesc. În sfârșit, aici există un al treilea combatant care așteaptă deznodământul.

Pentru oamenii din partide, cuvintele de ordine sunt acum „noi”, „ai noștri”, PSD, PNL, PDL etc.  peste orice considerente. Pentru mulți dintre oamenii de rând, interesele capătă, în mod neștiut, nume de Ponta, Iohannis, Băsescu, Antonescu etc. Pentru alți mulți oameni de rând, interesele lor și cu interesele țării nu se întâlnesc  nicăieri niciodată, pentru că nu se gândește nimeni la ele. Iar asta face actuală discuția, peste și printre „bombardamente” și negocieri, dacă mai este oportună pentru țară această coaliție USL, dacă nu a devenit toxică și și-a epuizat cu totul potențialul de a produce ceva pozitiv, cu voia sau fără voia ei. Am îndoieli că acesta va fi deznodământul. Cu toate acestea, eu cred că se poate vorbi deja despre un război pierdut, fără învingători și numai cu învinși, ceea ce, desigur, dă o nouă notă de originalitate țării noastre.

În democrațiile perfecte, adică acele care nu există, alegerile sunt o sărbătoare. În democrațiile reale, cum este a noastră, alegerile sunt prilejul unui inventar de războaie inutile și pierdute, de liste ale rușinii, ce conțin nemernicii, slăbiciuni, defecte, individuale și colective. Sunt momentele în care lăcomia, egoismul și setea de putere nu cunosc margini și acopere orice alte urme. Nimic nu mai rămâne întreg din tăvălugul acestor furtuni ce scot la iveală toate mizeriile unei societăți.

În logica cronicii de astăzi, eu îmi doresc „războaie” cu învingători și învinși. Îmi doresc alegeri cu învingători și învinși.