Motto: „Nu se vorbește despre funie în casa spânzuratului”
Aceasta este o vorbă din popor pentru a defini, mai pe ocolite – așa cum face de multe ori înțelepciunea populară -, bunul-simț. Dar bunul-simț nu este un concept juridic, nu are valoare economică, nu e efect secundar al vreunei legi a pieței, nu este o marfă, nici nu poate fi măsurat sau impus prin coerciție etică sau legislativă. El există și o poate face în două feluri: în stare naturală sau în cea ironică.
Așa cred că am înțeles și eu, în sfârșit, de ce a fost nevoie, în România, de 16 ani pentru a apărea o lege (Legea nr. 359 din 21.04. 2006) a falimentului firmelor și a fost nevoie de 25 de ani, bătuți pe muchie, pentru a apărea o altă lege, a falimentului persoanei, votată recent. Cum altfel să înțeleg decât în manieră ironică, semn al discreției și bunului-simț, „exhibarea” atât de târzie a unor legi elementare pentru faliment, personal sau instituțional, într-o țară a falimentelor, a tuturor încercărilor eșuate, a experimentelor fără izbândă, a eșecului cu patent, strălucire și ștaif. Apărută după atâta timp și după atâta zbucium, după rostogolirea atâtor forme ale nereușitei individuale, „legea insolvenței persoanelor fizice” sună mai degrabă a poezie, a „vers” elegiac, cu mai mare valoare lirică și filosofică decât economică. Așa am eu impresia. Tocmai de aceea, înainte de a vedea ce va ocroti de aici înaintea legea protecției persoanei, recent votată, să vedem ce n-a apărat nicio lege timp de un sfert de veac.
Viața, istoria și banii se ocupă, de obicei, de cei care înving, nu-și irosesc timpul cu perdanții. De ei au grijă literatura și artele pentru a nu-i lăsa să scape prin ochiurile largi ale eternității. În schimb, politica, ea, arta prin excelență a gloriei și a jubilației puterii, împarte asimetric lumea în două: a celor puțini și învingători și a celor mulți și înfrânți. A celor care fac legea și a celor care se chinuie s-o respecte. În România, dacă despre ultimii 25 de ani vorbim, nu s-a dat (și nu se va da vreodată) vreo lege pentru următoarele „categorii”:
1. „Legea destinelor frânte”. Revoluția românească a scos „din soarta” lor, mediocră și cenușie poate, dar liniară și predictibilă, o serie însemnată de oameni, care n-au mai fost capabili niciodată să-și revină: din cauza vârstei, a educației, a haosului, a felului lor de fi și a înțelege lumea etc. Ei n-au mai fost recuperați niciodată, pentru că nu s-a gândit, cu adevărat, nimeni la ei.
2. „Legea celor fără de serviciu”. Din perspectiva resurselor umane, tranziția a schimbat, prin reducție, instituțiile statului, suprastructură sistemului fiind afectată grav de acest fenomen. Tranziția economică a însemnat prăbușirea vechii „șandramale”, centriste, etatiste, urmată de un vid conceptual și instituțional. Iar vidul era nelocuit sau locuit temporar de trecători speriați, dezorientați. Vechea legea comunistă care interzicea șomajul nu mai exista, o „lege a locurilor de muncă” ar fi fost anticapitalistă și anticoncurențială. Așadar, nu se putea face nimic.
3. „Legea supraviețuirii”. Supraviețuirea a fost ani și ani la rând singurul țel real a celor mai multe familii de români, lăsată, evident, la voia întâmplării. Toate calculele economice și matematice, ce pun laolaltă veniturile și cheltuielile, erau absurde: oamenii ar fi trebuit să moară de foame, să locuiască singuri în păduri și să poarte cârpe în loc de veșminte. N-a fost așa, pentru că, în acest gol de gândire politică, au acționat „legile junglei”, pe scurt, furt, corupție, egoism sălbatic, lipsă de reguli, prăbușire morală.
4. „Legea antreprenoriatului”. În Cluj doar, în circa zece ani, a fost distrusă o bancă privată și a fost atacată „la cap” a doua, deoarece deveniseră periculoase ca „centre independente de putere”, în sine și ca emanație economico-financiară. Acesta a fost modelul, cu putere de simbol. Despre legi de încurajare a antreprenoriatului nu poate fi vorba, căci legi au existat mai multe ca anti-antreprenoriat. Sursele de finanțare au fost întotdeauna discreționare, iar cea mai mare aparte a lor, provenind de la stat, au fost risipite din prostie, neștiință, iresponsabilitate. Etc.
Legea de acum (a insolvenței persoanelor fizice) susține că va proteja oamenii de bună-credință (nedefinind clar termenul), ajunși în imposibilitatea temporară de a-și plăti datoriile, de abuzul executorilor de tot felul, inclusiv statul. Se știe că legea a fost blocată și întârziată atât de mult de către bănci, asta ca să se știe cine sunt principalii executori, dar și beneficiari ai lipsei legii. Singurul lucru notabil este că există, că a apărut, altfel pare o lege slabă, cu zone tulburi, destul de birocratică și nu va oferi câmp de repliere financiară pentru foarte mulți. Cei interesați (datornici), evident contracost (dar nu se știe cât), pot să ceară redresarea financiară într-o perioadă de cinci ani, timp în care se vor supune voit supravegherii și restricției în ceea ce privește cheltuielile. Detaliile, evident, contează, dar și concluziile.
Niciodată cei care pierd n-avut avut o lege a lor. Întotdeauna legea au făcut-o învingătorii. În viață, în istorie, în afaceri.
Acest articol a fost publicat și pe site-ul catcostaclujul.ro.