Oct 02

Despre inexorabilul sentiment al pierderii puterii

Select1
Cea mai grea lecție de democrație (din foarte multele și grelele încercări la care e supusă) este să știi și să poți accepta înfrângerea (rezultată, desigur, în urma unor alegeri corecte).
Ce bine, ce dulce, ce profitabil e să fii la putere; ce rău, ce trist, ce periculos e să nu mai fii!
Dacă din paradigma asta (simplă, primitivă, grobiană aproape) nu poți ieși nicicum (și atragi în ea cohortele de susținători), și tu și democrația sunteți „pe ducă”.
Am vrut să încep așa sumara mea analiză a alegerilor locale de duminică pentru că, în orice proces electoral, în mod inevitabil, vor exista pierzători, înfrânți, învinși (cum vrem să le zicem) și acest sentiment al pierderii puterii va trebui asumat, suportat, gestionat de fiecare dată de către cineva.
Nu e doar cea mai dură lecție, ci și cel mai fidel indicator al funcționalității democratice dintr-o societate.
N-am crezut că va fi așa după prima conturare a rezultatelor electorale, pentru că, declarativ și superficial, toți (principalii jucători) se pretindeau câștigători: și PNL, și PSD, și USR. În fond, fiecare dintre ei a și câștigat ceva (semnificativ), dar a și pierdut ceva (semnificativ). Am să încerc să rezum aceste bilanțuri și să văd ce dă.
Mai marele câștigător pare PNL (partid la putere), care și-a adjudecat câteva sute de primării în plus și a urcat, la cel mai înalt nivel (33%), pe votul politic. Nu e puțin, dar nu e cât se așteptau, căci ei vor raporta câștigul/pierderea la cât sperau să câștige, din perspectiva rezultatului în sine, a așteptărilor și nevoilor (de guvernare), a „sacrificiului” făcut (prin achiziția de primari PSD) și a alegerilor parlamentare, pe care trebuie să le câștige net (nu cu acest scor). Au pierdut însă categoric în câteva mari orașe (Timișoara, Brașov, Alba Iulia), au pierdut politic Bucureștiul (cu șansa oarecare a recuperării prin Nicușor Dan) și au păstrat/câștigat alte mari orașe (Cluj-Napoca, Oradea, Arad, Ploiești, Iași, Constanța etc.). Nu e rău, dar nici excepțional, dar, per ansamblu, PNL a gestionat rezonabil câștigul și a „metabolizat” destul de bine „nodurile din gât” și câștigurile celorlați competitori.
USRPLUS e într-o situație de paradox absolut, greu de înțeles și interpretat. Pentru că ei, în același timp, au câștigat mult și au pierdut mult. Adică, au de gestionat, în același timp, atât victoria, cât și înfrângerea, niște victorii mari și niște înfrângeri la fel de mari. „Smulgerea” (aproape miraculoasă) a unor primării din mâna PNL (Timișoara, Brașov, Alba Iulia) pot fi contabilizate ca mari victorii (surprize mari). Alegerea a doi primari de sector în București și majoritatea din consilii la Primăria capitalei și la unele sectoare sunt câștiguri nete (dar așteptate). Ei au și 45 de primării la nivel național, însemnând ceva, dacă socotim că au pornit de la zero (în 2016), însemnând mai nimic, comparativ cu celelalte partide mari. Marile pierderi sunt votul politic (național), doar 10%, jumătate din estimări, așteptări și sondaje, și eșecul net din unele orașe importante pentru ei (Cluj-Napoca, Oradea etc.). Motivele acestui eșec fac obiectul altei analize, atâta spun aici că e vorba despre management politic defectuos, politică de leadership local perdantă. Clujul este cel mai bun exemplu.
PSD, cu toate că a obținut un vot politic mare (circa 30% la nivel național), este în confuzia și degringolada de dinaintea alegerilor. Pentru prima dată nu mai este cel mai mare partid (la votul politic), a pierdut conducerea a nouă consilii județene (unele fief-uri tradiționale), a pierdut și câteva mari primării (Constanța, Iași etc.) și, mai ales, nu-și poate accepta condiția de partid secundar, de partid în cădere (cum se află în prezent), de partid minor (cum ar putea deveni) sau de partid în dezintegrare (cum este amenințat). Rămâne în continuare partidul cu cele mai multe primării (mici și mijlocii), dar nu poate accepta, nu se poate împăca (nici ca partid, nici ca lideri) că a pierdut capitala (cu toate că a pierdut-o și-o va pierde și mai rău). Iar de aici, dacă mergem mai departe, ieșind din teritoriul legalității/legalizării, ajungem în zona alienării.
Manifestările de tip isteroid ale unor candidați (Gabriela Firea, dar și Dan Tudorache, în alt registru), angrenând/forțând și întreaga conducere a partidului (Ciolacu, Dâncu, Grindeanu), invocarea și instrumentarea unor (așa-zise) furturi electorale, ușurința de a solicita (din bun-senin, tardiv, nejustificat, insuficient neargumentat) reluarea alegerilor (la București) vădește o criză evidentă, o derivă clară, o continuare, de fapt, fără de voie, a paradigmei iliberale a lui Dragnea.
„Câinele nu pleacă singur de la măcelărie”! „Politicianul nu pleacă de bunăvoie de la putere”! Doar cu bâta!
Pe acest fond nedemocratic, se mai produc niște mutații periculoase. Partidele și liderii aflați în pierdere de poziție și de viteză, de obicei, se radicalizează, iar derivele politicianiste, populiste, extremiste etc. sunt pe aproape.
Ca și cum nu ar fi de ajuns, „suporturile” lor mediatice (ziare, televiziuni, site-uri, rețele, trolli etc.) se vor radicaliza și ele, punând în fruntea activității lor, nu informarea publică (deontologia profesională?), ci lupta pentru putere (de-a dreptul), așa cum au făcut-o în forme mai moderate și până acum.
Deja se observă asta (radicalizarea, manipularea, dezinformarea, instrumentarea) și e doar începutul, în perspectiva alegerilor generale, mai importante și decisive, de data asta.
Iar dependența partidelor de mediile lor suport va crește și mai mult. Și inversul este valabil.
Iar de pandemie, nu mai vorbim!

Oct 28

Pe cine (mai) reprezintă parlamentarii

Portret 2
Niciun sistem politic nu este perfect (știm asta), democrația s-a dovedit cel mai puțin imperfect dintre toate („cel mai rău dintre regimuri, cu excepţia tuturor celorlalte”, cum zicea W. Churchill), iar democrația reprezentativă dă mari rateuri, mai ales în perioade de criză. Exemplele pot fi luate aproape de oriunde, din istorie și geografie.
E imposibil acum să nu-ți atragă atenția ce se întâmplă în Marea Britanie (cu Brexit-ul) și nu doar de ieri de azi, ci de peste trei ani. E atâta șovăială, târguială și amânare, atâta confuzie, lipsă de transparență și determinare, atâta ipocrizie, disimulare și dramatism, încât a-i zice, dacă n-ar fi vorba despre viața a peste șaizeci de milioane de oameni, că e o piesă de Shakespeare în patria perfidului Albion. Nu reluăm toată povestea, dar unde mai regăsim reprezentate interesele britanicilor într-un Parlament care se ascunde și fuge în continuu (de o decizie finală), și un guvern, care pare a lucra după mofturile și agenda personală ale premierului Boris Jonhson?
Alunecarea e prea evidentă, prea lipsită de noimă și prea periculoasă, chiar pentru poporul de la temelia democrației moderne. Căci, dacă la început vorbeam despre crize de identitate/autoritate (a conservatorilor, a lui David Cameron), despre insularismul englezilor în UE sau despre pericolul imigranților, dacă apoi vorbeam despre daune economice, acorduri, „no deal” sau „blackout”, acum am ajuns să vorbim despre lupta (hârjoana) pentru putere a doi rivali (David Cameron –inițiatorul Brexit-ului și Boris Johnson – executorul acestuia), care încă din adolescență își împărțeau postul de prim-ministru. O „joacă” de-a puterea din care n-a câștigat nimeni, dar din care ar putea pierde sute de milioane, spectatori inocenți, înmărmuriți, neputincioși, la un spectacol politic prelungit de proastă calitate.
Dovada hybrisului, a dezordinii sociale și a neorânduielii politice sunt manifestările personale stranii, derapajele instituționale suspecte și mitingurile de protest gigantice (de milioane de oameni). De pildă, premierul Boris Johnson trimite UE nu o scrisoare (de amânare a Brexit-ului), ci trei, una nesemnată. Un nou referendum, deși este cerut în societate, a devenit doar temă de speculație pentru parlamentari. Așa cum mărturisesc reprezentanții de presă străini, e o atmosferă „de v-ați ascunselea”, foarte greu de înțeles pentru britanici înseși, pentru jurnaliști acreditați la Londra și pentru cei aflați la distanță. Politica la Londra e foarte departe de oameni și de interesele lor. Escaladarea politicianismului (în dauna reprezentativității) poate deveni ucigașă.
Am ales acest exemplu cu gândul că voi vorbi, până la urmă, despre politica noastră românească și despre problemele ei „insolvabile”. Nu e un alibi sau un mod de-a găsi explicații pentru prostiile și nechibzuințele de la noi. Nu e nicio scuză pentru amatorismul politic pe care-l vedem în aceste zile. E doar o parte dintr-un întreg ce reflectă un tip de neînțelegere între conducători și conduși și care sfârșește de obicei prost, cu sacrificii, suferință, pierderi, … războaie.
Pe cine (mai) reprezintă parlamentarii e (cel puțin) la fel de legitimă întrebarea pentru România. Iar dacă o majoritate reușește să răstoarne un guvern prin moțiune de cenzură, aceeași majoritate nu mai e valabilă pentru instalarea unui alt guvern? Pe cine reprezintă ea? Întrebarea rămâne valabilă și e cea mai importantă dintre toate, căci distanța dintre cei care aleg și aleșii chemați să ia decizii în numele lor este imensă și crește în continuare.
Bunăoară, vreme de doi ani și jumătate, un întreg Parlament a votat legi (cele ale justiției) care erau folositoare (aparent și efectiv) unui singur om (Liviu Dragnea, liderul partidului majoritar), salvării acestuia de închisoare. În subsidiar, era favorizată clica politică aliată și toți infractorii reali sau potențiali din țară. Era atât de evident încât, într-o țară normală cu o justiție pe măsură, aceste fapte ar fi trebuit cercetate penal.
Înafară de asta, pe cine (mai) reprezintă PSD-ul? Pe cei săraci, muncitorii, angajații, pensionarii, intelectualii, pe cei „de stânga”? Sau își reprezintă propriile interese personale (ale baronilor locali), interese financiare și de partid? Ar putea spune cineva pe cine a reprezentat vreodată un parlamentar ALDE, care e profilul civic al alegătorului lui?
Cei din opoziție ar părea favorizați, doar fiindcă ei trăiesc (încă) din vorbe. Dar trebuie să se gândească serios în numele cui vorbesc, cine sunt votanții lor, care sunt dorințele și așteptările acestora. PNL pare că vrea să-și asume guvernarea, dar nu știm în numele cui negociază și dacă modelul de inspirație nu este cel pesedist. Valabil și pentru celelalte partide mai mici.
Chestiunea zilei este pe cine reprezintă USR (ca partid nou) sau cum își reprezintă el alegătorii. Cerința minimală este să susțină (la modul real) un guvern care să scoată de la putere PSD, partid care nu mai are susținere populară, așa cum au arătat europarlamentarele. Asta e dorința majoritară a românilor. Contează pentru cineva? Dar iată cum calcule politicianiste, egocentrismul, lipsa de experiență, de curaj și de încredere, lipsa de viziune funcționează ca o frână. USR nu trebuie (neapărat, orbește) să intre la guvernare, să preia ministere etc., trebuie doar să susțină, fără atâtea condiții, un guvern al opoziției. Ei nu trebuie să „valideze” PNL, ci dorința majorității de a îndepărta de la putere un guvern incompetent și nociv pentru interesele tuturor.
Dacă și „partidul cel nou” sfidează reprezentativitatea, unde mai e speranța?

Oct 28

Sceptici, fragili, divizați

Select11
Nu s-a încheiat bine „toamna puterii” că a început „iarna vrajbei noastre” (ce tinde a deveni anotimp unic).
Moțiunea de cenzură la adresa guvernării PSD a trecut și lucrul cel mai important de spus acum, înainte de orice, este să vedem ce a lăsat în urmă și ce premise lasă pentru viitor. Din capul locului spun că nu propun o discuție economică, financiară, tehnică, fiindcă nu aceasta e miza aici (e un subiect mai greu accesibil, cere interpretare independentă și deja apar cifre macroeconomice ale guvernării care se bat cap în cap). Dar și dacă ar fi să măsurăm efectele negative ale guvernării ar trebui să ne gândim bine care au fost mai nocive: cele economice, cele politice, cele sociale, democratice sau de altă natură.
Moțiunea de cenzură care consfințește formal destituirea guvernului Viorica Dăncilă e, într-adevăr, finalul unei înfruntări politice de durată, dure și necruțătoare, care lasă în urmă un câmp plin de „morți”, armament distrus, resurse risipite, comandanți compromiși, trupe destrămate, încredere aproape de zero etc. Dar nici astea nu sunt de cel mai mare interes, cât ecourile și efectele pe care acest „război civil politic” le-a generat și consecințele pe termen lung pe care le lasă în societate.
După trei ani de „tranșee democratice, civice, juridice”, societatea românească iese măcinată, plină de controverse, șovăitoare, dezbinată, confuză. Bombardamentul propagandistic neîncetat, hărțuiala mediatică continuă, populismul exhibat pe orice „colț de fotografie publică”, pretențiile de „salvatori ai statului de el însuși” au accentuat polarizarea, ducând-o la cote nemaiîntâlnite. Nimic nu mai părea posibil, consensul era doar obiect de dispută, credibilitatea se ducea spre minim, iar șansele de (re)construcție politică păreau compromise total.
O primă falie se născuse între opozanții regimului (tot mai mulți) și susținătorii guvernului (tot mai puțini), potrivit sondajelor. Șocul europarlamentarelor n-a schimbat situația, ci doar a accentuat confuzia puterii, încrâncenarea, lipsa de idei și de mijloace a ei.
O a doua ruptură importantă era între cei ce credeau că guvernul Dăncilă trebuie demis prin moțiune cu orice preț, în raport cu aceia care credeau că totul e inutil, că nu are sens, că nu există soluții.
O a treia falie s-a creat între cei care încuviințau că moțiunea, odată depusă, ar avea o șansă de a fi votată, în contra celor care, dezamăgiți de încercările anterioare, nu acordau nici cel mai mic credit unei asemenea încercări.
Sigur că rezultatul votului era cel mai puțin capabil să genereze consens: nucleul clientelei politice, al oportuniștilor și susținătorilor necondiționat ai puterii mizau și spera orbește în eșecul moțiunii. Opozanții, învăluiți într-un val gros de scepticism, își făceau curaj singuri că moțiunea ar fi putut să treacă.
În fine, nici în sânul adepților moțiunii nu exista o percepție unitară: unii voiau ca PSD să-și ducă crucea până la capăt (până la dispariția de pe scena politcă), alții spuneau că moțiunea e singura cale de a opri (cu orice preț) o guvernare toxică, periculoasă.
Moțiunea e doar unul din multele motive de dispută în societate, alături de efectele și cifrele guvernării, prestația și calitatea liderilor, intențiile și miza guvernării, lupta anticorupție, pro sau anti europenismul PSD, egocentrismul conducerii, nivelul și calitatea dezbaterii politice, decăderea lidearshep-ului etc.
Aceste distanțe imense de percepție între diferitele părți ale societății (uneori, chiar asupra unor simple realități factuale) e cel mai dificil de gestionat (mai greu decât cifrele), pentru că acestea creează realități paralele, distorsionează orice mesaj public, îngreunează comunicarea, generează așteptări disproportionate și false. Din această perspectivă, „moștenirea” este grea și face riscantă și dificilă orice preluare de putere, chiar cu prezumția de bunăcredință.
Chiar și acesta a fost aspru și lung subiect de dispută, dacă inițiatorii moțiunii de cenzură (PNL, în special), au dorit cu adevărat să elimine PSD și să preia puterea.
Mai spun o dată că, din perspectiva mea, prealuarea puterii nu se discută, pentru oricine pășește în politică, indiferent de moment, de oportunitate sau de riscuri. Se execută urgent, la prima ocazie! Puterea exercitată cu bunăcredință, în folosul cetățenilor, inteligent comunicată ca intenție și temeinic explicată în fapte și rezultate, nu are cum să dăuneze și nu are de ce să producă teamă. Dacă o asemenea dorință și strategie există!
În această mare (de) confuzie, un lucru ar trebui să fie clar, că PSD a prestat o guvernare cu ochii numai și numai la interesele liderului și la mendrele personale ale leadershipului, fiind atenți la efecte politice (populiste) imediate, nu și la consecințe și la dezastrul ce-l lasă după ei. Aceeași beție (dezmățată) a puterii (nepăsătoare față de rest) i-a cuprins (partial) pe țărăniști (și-au ieșit din istorie), i-a „amețit” până la sfidarea realității pe pedeliști (și-au dispărut ca entitate) și i-a „îmbătat” pe pesediști (până în pragul destrămării).
E limpede că un singur mare partid (PNL) postdecembrist a rămas nelovit încă de această „molimă”. Dar acesta este și cel mai mare pericol pentru el. Și aceasta este și cea mai mare amenințare de percepție și de expunere comunicațională. Cel mai repede vor înțelege cetățenii că politica (din nou) nu e pentru oameni, ci tot pentru politicieni.
Dacă trec de validare, riscul e să invoce „moștenirea” grea (ca „ceilalți”) și vor s-o rupă pe căpătuială proprie.
Există șanse să scape, dar mici!

Nov 22

Renunțarea la Dragnea

Select8
A făcut ce-a făcut PSD (cu Liviu Dragnea în frunte și cu ALDE-Tăriceanu, zis și Șobolanu, aliat) de-a reușit, de două ori într-un singur an, să scoată zeci și sute de mii de oameni în stradă. Nu știu să mai fi reușit cineva asta în ultimii 25 de ani și a făcut-o în condiții cu totul speciale: în urma câștigării alegerilor cu aproape 50% și fără să fie la mijloc (încă) vreun conflict de muncă (sindical) generalizat. Protestele au pornit din societatea civilă, de acolo de unde doar nemulțumiri extinse și profunde și deformații structurale (ale sistemului democratic) pot genera mișcări de o asemenea amploarea. Exact acest lucru nu l-au anticipat liderii PSD în preambulul protestelor din ianuarie-februarie și exact acest lucru par să-l ignore în continuare acum, cu manifestările începute duminică seara în toată țara. E adevărat că nimeni nu se aștepta, la începutul anului, la o reacție de o asemenea amploare și vigoare și, de asemenea, nu era un optimism prea accentuat cu privire la ce va fi acum. Faptele însă, spre deosebire de vorbe, grăiesc în felul lor, într-un mod care nu poate fi trecut cu vederea, ocolit.
Nu voi reveni in extenso asupra Ordonanței 13, asupra prevederilor și a tribulațiilor pe care le-a generat. E destul să rețin tendința evidentă în sensul diluării luptei anticorupție (deci de încurajare a corupției) și recurența acestei tematici în toate inițiativele importante ale actualei puteri. Cu alte cuvinte, au făcut ce-au făcut, și tot la controlul asupra justiției au ajuns. Acest lucru (major, evident, de netăgăduit) nu putea să scape opiniei publice, în ciuda tuturor manevrelor de învăluire ale politicienilor și în pofida aportului televiziunilor obediente de a masca aceste intenții. Desființarea abuzului în serviciu ca infracțiune (prin ridicarea pragului), controlul asupra justiției penale (prin acapararea Inspecției judiciare), controlul asupra procurorilor (prin anularea dreptului de numire al președintelui României), învederate cu titlu de evidență, nu puteau scăpa controlului civic și acesta este principalul motiv al protestelor de acum. Desigur că mai sunt și alte motive grave și evidente. Nu vreau să anticipez deznodământul final, nu-mi asum rol de Casandră (probabil cei din fruntea coaliției de guvernare vor amâna deciziile importante, sperând să găsească un prilej mai bun de a înșela vigilența publică). Eu vreau să indic modalitatea sigură prin care România ar scăpa de această criză prelungită și de a intra pe un făgaș normal, de urmare a intereselor țării, nu doar ale partidului sau ale liderilor.
Soluția nu-i secretă, o intuiește fiecare, dar pare imposibilă și cea mai puțin probabilă la această oră. Soluția este debarcarea lui Liviu Dragnea din funtea PSD. Degeaba ne amăgim cu toții, degeaba crede activul PSD că există variante ocolitoare, inutil de crezut că se pot face compromisuri acceptabile, toate sunt paleative. În esență, Liviu Dragnea vrea să-și rezolve o problemă personală cu justiția (un proces penal amânat, intrarea în închisoare și pierderea tuturor privilegiilor), a promis ferm altori lideri că-i va scăpa și pe ei de poverile penale și a creat așteptare în rândul masei PSD de minimalizare/marginalizare a luptei anticorupție (adică liber la furat). Acestea sunt lucrurile esențiale care-l țin pe Dragnea acolo, acesta e angajamentul său (public sau secret) și la care nu va renunța cu niciun preț, fiind adevăratul său program de guvernare.
De ce n-a fost posibilă până acum schimbarea sa:
1. pentru că a obținut un scor foarte/prea mare pentru PSD în alegeri (cel mai mare)
2. pentru că până acum era prea timpurie și nejustificată decapitarea sa
3. pentru că activul partidului a crezut că se pot implementa strategia lui Dragnea și promisiunile lui
4. pentru că „eternul secund” (în umbra mai multor președinți de partid) Liviu Dragnea a învățat perfect lecția „pârjolirii în jur”, (îndepărtând, pe orice cale și cu orice preț, orice posibil rival/succesor în partid). De pildă, l-a trădat pe V. Ponta, l-a decapitat pe S. Grindeanu , a încercat și cu M. Tudose, va face același lucru cu oricine
5. pentru că schimbarea sa nu era nici utilă, până în prezent, și nici ușor de făcut.
De ce ar fi posibilă și necesară debarcarea sa de acum înainte:
1. pentru că prin urmărirea/prioritizarea unei agende secrete/personale a compromis guvernarea PSD, amenințând viitorul partidului
2. pentru că, prin lipsă de soluții, periclitează continuarea guvernării și rezultatul alegerilor viitoare (prezidențiale, europarlamentare, locale, parlamentare)
3. pentru că și-a pierdut credibilitatea, atât la nivel intern, cât și la nivel extern. Strategia lui (tot mai străvezie) este de a câștiga încrederea populației (prin măriri ipotetice și nerealiste de salarii etc.) și a cumpăra bunăvoința americanilor, prin plata unor acțiuni lobby-ste (cum s-a văzut recent)
4. pentru că, inevitabil, s-a format/se va forma o masă critică în PSD împotriva sa, acea parte care s-a săturat să tot tragă ponoase și să tot explice, fără de niciun folos și fără niciun orizont sigur
5. pentru că așa s-a întâmplat cu toți președinții PSD: au fost abandonați brusc, fără preaviz, cu cinism și realism când a fost necesar și când s-a ivit momentul. Amintim de Ion Iliescu, Adrian Năstase, Mircea Geoană, Victor Ponta. Liviu Dragnea nu-i cu nimic mai special decât ceilalți.
Câtăvreme nu se pune problema renunțării lui Dragnea, renunțarea la el, deși puțin probabilă, pare singura viabilă. Toate celelalte sunt doar improvizații și amânări, care adâncesc criza în societate și în PSD.

Jun 25

Partidul nicicare, reprezentând pe nicicine

Select 2
Am criticat, cu multă consecvență și fără menajamente PSD-ul, ca partid aflat la putere, în plin exercițiu de guvernare a țării. M-am simțit îndreptățit, mă simt încă și voi face în continuare acest lucru, pentru că acesta este rolul cel mai întemeiat și mai sănătos al presei într-o societatea democratică. Nu voi relua aici toate motivele pentru care principalul partid de guvernământ trebuie supravegheat și merită criticat, dar voi sublinia unul dintre ele. Eu n-am uitat nicio secundă, de la ultimele alegeri încoace, că PSD, cu scorul său zdrobitor de 46%, cu o prezență la vot de sub 40%, a obținut doar 18% din voturile românilor, la care, dacă mai adăugăm vreo două procente de ALDE, ajungem la ceva peste 20% reprezentare efectivă a puterii, obținută prin vot.
Și restul!?
Cei aproape 80% dintre cetățenii cu drept de vot se împart în două categorii: vreo 17% ar fi votat cu opoziția (PNL,USR, PMP, UDMR), iar ceva peste 60% n-au participat la vot. În concluzie, pe de-o parte, cei care au votat cu opoziția sunt puțini și nemulțumiți de prestația, lipsa de vigoare și de rezultatele acesteia, pe de altă parte (și o dată-n plus), ajungem la principala problemă a României din acest moment: lipsa de reprezentare a cetățenilor. Lăsând deoparte pe cei dezamăgiți de opoziție (dar care totuși au mers la vot), dar scăzând pe românii cu drept de vot aflați peste graniță (care ar putea și ei vota dacă ar vrea) – să zicem vreo 25%, ne rămân circa 35% cetățeni din România care nu sunt reprezentați deloc, nicăieri. Unii vor zice că din vina lor (că nu merg la vot), alții vor spune că din vina sistemului politic (care nu-i ofertează corespunzător sau îi îndepărtează). Oricum ar fi, acesta este cel mai mare neajuns democratic al României de azi și, până nu se va îndrepta, țara nu va cunoaște liniște și echilibru.
Însă, oricât de mult am critica PSD, oricât de ticăloasă, de meschină și de îngustă ar fi politica sa, asta nu explică totul. PSD este o expresie, una dintre ele, a societății românești, oglindită și prin celelalte partide (bune sau rele) și aidoma absenteismului politic, expresie a partidului nicicare, reprezentând pe nicicine. Nu trebuie să dăm vina doar pe PSD înainte de a ne privi, toți ceilalți, în oglindă. Fără doar și poate, PSD acum este un partid abuziv, condus, pe seamă proprie, de un „șmecheraș” egoist, lacom și iresponsabil. Dar această tentație spre abuz, spre ignorarea interesului comun și exacerbarea intereselor proprii, ar fi încercat-o, cred, orice alt partid care ar fi obținut 46% în alegeri, într-o țară cvasiabsentă politic și democratic.
Să nu ne mirăm și să nu dăm toată vina pe alții!
E un ciclu politic foarte greu, după cum vedem, început convulsiv, cu mari proteste și lucruri nemaivăzute în România, de-o parte sau de alta, și care continuă în același registru. Încă nu e epuizat mandatul de patru ani (e abia la început) și nu sunt deloc convins că nu vom vedea alte lucruri nemaivăzute, atât din partea puterii, cât și a societății. Continui să cred că e efectul profund al nereprezentării, care determină reacții surpriză și asimetrice, expresie a dezechilibrului social, politic și economic din societate, ce nu-și poate găsi (încă) altă formă de manifestare.
Așadar, mai e timp, mai e loc și e imperativ necesar a construi platforme de încredere pentru cetățeni, care nu trebuie să se îndepărteze de politicieni, nu e bine să dezavueze partidele, nu rezolvă nimic întorcând spatele politicii. E cel mai crunt, cel mai nedrept și cel mai periculos mod de a respinge sistemul democratic, care înseamnă co-implicare și co-participare, în lipsa căreia drumul către abuz, dictatură, anarhie sau iliberalism este deschis.
O spun demult că în România e absolut necesar să apară (cel puțin două) partide/grupări politice noi, solide, serioase și de încredere. Am și încredințarea asta!
Nu e un moft personal, nu vreau „delicatesuri” politice sau doctrine de „finețe”, e vorba de ceva elementar, de a deschide drumul către platforme noi și proaspete de încredere (primară) în politică și-n reprezentanți legitimi, de a reconstrui fundamentele politicii și democrației, compromise și șubrezite prin practici parțiale și abuzive într-o societate neașezată bine și neconsolidată democratic niciodată.
Sunt cel puțin trei motive care fac imperativ necesară apariția de noi oferte politice:
1. Partidele vechi (PSD, PNL) sunt epuizate din perspectiva încrederii și a tentației la vot, ele au un electorat captiv (mai mare sau mai mic), dependent și lipsit de alternativă, aflat în scădere nu în creștere.
2. Apetența românilor pentru politică și nevoia de noi oferte a confirmat-o USR, care a făcut un salt instantaneu în opțiunea publică, chiar dacă era o grupare nouă, insuficient cunoscută și pregătită pentru asta
3. Dacă mâine ar fi alegeri, rezultatul ar fi sensibil același, ceea ce nu e doar straniu și derizoriu, ci și inadmisibil, de neiertat.
Nu că n-au mai fost partide noi, dar eu am în vedere, generic, o grupare de centru-dreapta și una de centru-stânga, care să ofere alternativă pentru actualele partide mari. Pe partea dreaptă văd că se pregătește, în tăcere, Platforma 100, ce gravitează în jurul fostului premier Dacian Cioloș. La stânga se întrezărea mișcarea Demos, promițătoare și având calitatea ideilor, intrată (cam) sub tăcere. Și poate altele.
Nu știu dacă acestea vor fi, dacă au calitatea, forța, îndreptățirea și suportul să fie (poate că voi reveni asupra lor), dar ar fi de dorit.
Însă nu-i imposibil să scoată capul, și la noi, într-o lume atât de tulburată, partidele extremiste!

Jul 08

Când partidul se bate cu poporul

poza-site-4
Cu puțină băgare de seamă, vom observa acum că lupta politică din România nu se (mai) duce între putere și opoziție, între diferitele partide politice, nici măcar între Parlament și Guvern sau între președinție și Parlament (Guvern). Nu e vorba nici măcar despre „ștergerea” ideologiilor (și nașterea altora), de lupta dintre progresiști și conservatori sau dintre populiști-naționaliști și centriști. Din diverse motive (pe care voi încerca să le explic) și cu diverse consecințe (ce merită înțelese), bătălia politică în România se dă acum între principalul partid aflat la putere (PSD) și popor. Pare absurd, este neverosimil și seamănă cu un scenariu de lumea a treia, dar aici s-a ajuns.
Cauze
La alegerile din decembrie 2016, pe un fond de absenteism major (peste 60%, cel mai ridicat din Europa), PSD a ieșit învingător net (46%), a rezultat o opoziția slabă, iar președintele țării, ca executiv, are puteri reduse. Ca circumstanțe favorizante, se adaugă o presă slabită instituțional, dependentă financiar și partizană, în bună parte. Simțind că se poate, partidul câștigător a schimbat fulgerător agenda guvernării și s-a trecut la rezolvarea unor interese personale, ale liderului său, Liviu Dragnea, personaj cu probleme penale nerezolvate. Iar prima „lovitură” (încercarea de schimbare a legislației anticorupție) n-ar fi favorizat doar pe liderul PSD, ci întreaga clientelă politică, cu baronii în frunte. La acel moment inițial (debutul guvernării), PSD n-a dorit și n-a anticipat un „război” cu propriul popor, crezându-se doar îndreptățit să facă ce vrea și crezând că va putea face totul fără împotrivire.
În mod neașteptat, PSD a primit o ripostă grea din partea societății civile, organizată instantaneu, (îndeosebi) prin rețele sociale, prin radicalizarea oponenților prezenți la vot și prin activarea celor absenți la procesul electoral. În fața acestui adversar surpriză (poporul) și a uriașelor proteste din ianuarie-februarie 2017, PSD a acceptat semieșecul și a schimbat tactica, păstrându-și totuși obiectivele inițiale: albirea cazierului lui Dragnea, modificarea legislației penale, înăbușirea luptei anticorupție.
Înafara acestor cauze personale, politice și juridice, la temelia „războiului” mai stau motive economice (de guvernare). PSD a făcut promisiuni enorme în campanie, imposibil de respectat, a instalat un premier și un guvern controversate, apoi a forțat (prin moțiune de cenzură) schimbarea acestuia. În plus, a schimbat programul de guvernare (în principal filosofia fiscală), generând profunde controverse, iar legea salarizării unice (ce trebuia să fie cireașa de pe tort), provoacă mai multe dispute decât satisfacții. În joc se află acum credibilitatea în scădere a liderului și a partidului, iar lupta, cu cât puterile sunt mai slabe, cu atât este mai dură.
Mai sunt și cauze generale, căci, în funcție de modul în care se raportează la popor, putem împărți partidele în trei categorii: partide care fac mai puțin pentru sine și mai mult pentru popor (categorie utopică); partide care fac mult pentru sine și câte ceva și pentru popor (cele mai multe) și partide care fac totul pentru sine și nimic pentru popor (în democrațiile slabe). Din motivele prezentate mai sus, cred că ne aflăm în situația trei.
Combatanți
În această bătălie, agresorul este PSD, partid care, cu această conducere, nu mai poate da înapoi: trebuie să-și urmeze orbește planurile, nu poate cere pace, și tocmai de aceea este periculos, căci are de câștigat (în caz de victorie) supraviețuirea și totul de pierdut (în caz de înfrângere), dispariția. Solidaritatea manifestată acum în partid se bazează pe frică și amenințări, interese și promisiuni, dintre cele mai multe obscure.
De cealaltă parte se află poporul, eterogen, polarizat, cu o cultură politică precară, absent din sfera publică și împărțit, din perspectivă politică, în trei categorii: electoratul captiv (cei dependenți de putere, prin interese sau nevoi), aflați de partea agresorului, electoratul activ (independent, flotant), care duce o bătălie reprezentativă disproporționată, cu șanse relative de izbândă, și absenteiștii, în proporție majoritară, care sunt victime principale, deși par/cred a fi colaterale. Ei vor fi cei mai afectați de intensificarea corupției, de schimbările fiscale, de legea salarizării, de lipsa investițiilor, de diminuarea creșterii economice, de lipsa investițiilor străine, de izolare, de absența unei strategii și a unei direcții clare și ferme pentru țară etc. În acest război româno-român, armele folosite de agresori sunt, în principal, „avioanele” dezinformării, „tunurile” manipulării, „săgețile” dezbinării, folosite în cel mai cinic mod cu putință.
Din punctul meu de vedere, pentru PSD, a învinge în acest „război” înseamnă a întârzia, a înșela, a ascunde adevărul și, în cel mai bun caz, „a ciupi” viitoarele alegeri. A pierde însă, va echivala cu dezmembrarea și dispariția. Nimeni nu a reușit să facă asta PSD-ului și singurii care vor putea s-o facă vor fi ei înșiși.
Niciodată n-au riscat atât de mult, niciodată n-au fost atât de aproape.

Pentru popor, înfrângerile și victoriile sunt relative, greu de înțeles. A pierde înseamnă a sta pe loc, în ignoranță și sărăcie (ca până acum). Victoria are multe imponderabile, căci se măsoară în mai multă conștiință (de sine), mai multă implicare, mai multă asumare și, în cele din urmă, mai multă bunăstare.
De aceea e drumul atât de lung și de greu.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 4 iulie 2017

Jul 08

Prejudicii și beneficii în politică

6
E greu să scrii despre acțiuni (politice) în desfășurare, cu „eroi” mulți și interese divergente, supuse unor puternice manevre de manipulare și diversiune mediatice. E greu, dar poate fi util pentru a nu pierde firul principal al acestor evenimente de interes public major.
Criza guvernamentală face parte din această categorie și, dincolo de orice deznodământ, e important să identificăm cauzele acesteia și să anticipăm principalele consecințe, căci acestea nu sunt nici puține și nici minore.
La nici șase luni de la alegerile parlamentare, cu un câștigător clar – PSD, România se află în cea de-a treia criză politică majoră: prima a fost a instalării premierului, a doua, a ordonanței 13-14 (sau a protestelor), iar a treia este a decapitării premierului Grindeanu. După niciun standard politic, aceasta nu-i o situație normală. Pe un fond de acceptare socială și un trend favorabil economic, toate cele trei crize au avut ceva comun: un personaj politic generator (Liviu Dragnea), o cauză niciodată explicată/justificată până la capăt și un sentiment de artificialitate, de „făcătură politică”, sieși suficientă (ce nu trebuie explicată și celorlalți). În fiecare din celelalte două crize, actorul principal a pierdut, diminuându-și puterea și influența (de mare câștigător în alegeri). Urmând aceeași tendință (descrescătoare), se poate înțelege că acum sau la următoarea criză, Liviu Dragnea va trebui să părăsească scena politică principală!?
Dacă PSD a fost recunoscut și acceptat ca și câștigător în alegeri, dacă nu existau probleme de aritmetică a guvernării, dacă țara nu avea dificultăți economice și sociale majore, ce l-a determinat pe Liviu Dragnea să genereze aceste crize lipsite de noimă? Răspunsurile sunt importante pentru că explică evoluția politică prezentă și viitoare a acestei majorități investite să conducă țara până la configurarea alteia. Așadar, cauzele acestor crize sunt:
1. Dorința lui Liviu Dragnea de a ocupa funcția de prim-ministru, de neîndeplinit din cauza problemelor sale din justiție, trecute (o condamnare penală) și viitoare (un proces cu deznodământ predictibil negativ)
2. Dorința (în condițiile de mai sus) de a găsi substituenți convenabili, docili (eventual, temporari) pentru funcția dorită de el, pentru a păstra controlul, nu doar în partid, ci și în guvern (varianta Shhaideh, apoi varianta Grindeanu)
3. Dorința acestuia de a scăpa de problemele personale cu justiția (și a-și atinge scopul primar) prin modificarea legislației privind corupția (dezincriminarea abuzului în serviciu, în special).
Pentru atingerea acestor deziderate personale, Liviu Dragnea, din calitatea de lider al PSD, a sacrificat trei lucruri, decisive în politică (ce nu pot rămâne „nerăsplătite”): interesele și imaginea partidului (trecut în plan secund), buna guvernare a țării (prin ignorarea criteriului competenței în desemnarea premierului și a miniștrilor) și programul de guvernare (prin „umflarea” populistă și nerealistă a acestuia). Pe drept cuvânt se spune că în politică nu contează faptele, cât ceea ce cred oamenii despre ele. Acest evantai de „pofte personale” nu doar că a fost prost ascuns de ochii „marelui” public, dar problemele generate au fost defectuos manageriate politic, fie din pripă, fie din nepricepere, fie din îngâmfare și ignoranță, ajungând la a-și decapita propriul premier și a denunța în gura mare propria guvernare. Chestii amatoristice și aiuritoare pentru orice standard politic.
Pentru această din urmă criză (guvernamentală) se pot identifica niște cauze suplimentare, însă la fel de puțin justificabile (în ordinea interesului general):
1. Semne de nesupunere ale premierului Sorin Grindeanu și lipsa de răspuns a acestuia cu privire la ajustarea legislației anticorupție în sens favorabil liderului PSD
2. Succesul diplomatic al președintelui României (vizita în SUA, în Germania etc.), la care Liviu Dragnea nu-și putea asuma niciun merit, și al premierului Grindeanu, bine privit în Europa, de pildă, fapt ce sporea influența acestuia în plan extern, în PSD și în țară.
Escaladând acest versant periculos al politicii, fără plasă de siguranță, s-a ajuns la situații extreme, de totul sau nimic, în care sunt ignorate și încălcate interesele majore ale țării și chiar cele de partid. Suntem într-un joc periculos, unidirecțional, fără alternativă și fără punct de întoarcere, în care riscul n-a fost evaluat și evoluția este impredictibilă și scăpată de sub control.
Votarea moțiunii de cenzură, rămasă ca unic instrument al PSD de-a scăpa de propriul premier, va produce un deznodământ, dar orizontul este sumbru în toate variantele. Căci:
1. Dacă moțiunea trece, văd aproape sigură ruperea PSD, ceea ce va produce slăbirea sigură a acestuia, atât numerică, cât și ca imagine, coerență, unitate. Prin apariția alternativei, partidul devine șantajabil (cu abandonul) la cea mai mică manevră de risc. Pe de altă parte, jocul trece în mâna președintelui Iohannis, aflat chiar într-un moment bun al mandatului său
2. Dacă moțiunea nu trece, va urma decapitarea șefului partidului, cu toată cohorta de probleme și „crize” pe care un asemenea eveniment le generează. Apoi vor fi negocieri, regrupări, refacerea guvernului și a programului de guvernare
3. Nu se pot exclude alegerile anticipate, în niciuna dintre situații.
În toate cazurile, trebuie făcută o justă analiză între cauze și efecte. Între vinovății și merite. Între prejudicii și beneficii. Fără asta, facem politică degeaba cu toții.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj.

Feb 16

Tricolorul e în stradă

poza-site
După treisprezece zile de protest și consacrarea unei opoziții participative (în stradă), după „căderea în cap” a liderului Liviu Dragnea, după intrarea pe topogan a PSD (atât intern, cât și extern), se pot trage câteva concluzii, care nu sunt finale (adevărat), dar nici lipsite de importanță:
1. România e vie. Nu mai este nici țara absentă din 11 decembrie (ziua votului), nici țara neutră (așteptândă) din perioada guvernării Cioloș, nici țara scârbită de după eșecului „reformei Colectiv”. E o țară activă, care, în ton cu lumea, pe fondul crizei reprezentativității, suplinește deficitul democratic prin participare directă, solidaritate, proteste deschise, în stradă, de lungă durată și cu revendicări de profunzime. Iar cu asta face istorie și intră în istorie
2. Clasa politică în formula și cu prestația actuale e tot mai străină de interesele și dorințele oamenilor. Ieșiți recent dintr-un proces electoral cu o legitimare slabă (de doar 40% prezență la vot), suntem martorii unui dublu eșec: al puterii, care, cu 45%, s-a simțit îndreptățită să facă ce vrea și să abandoneze programul cu care a câștigat alegerile; al opoziției, slăbită de lipsa rezultatului la vot, dezorganizată, neconvingătoare, nediferențiată. E tot mai limpede (și o arată absentesimul la vot și participările masive la proteste) că oamenii nu se mai simt reprezentați de aceste partide, nu mai au încredere și nu mai sunt dispuși să închidă ochii. Din două una: fie partidele actuale să se „reformeze”(slabă nădejde), fie să apară alte noi (se cere timp). Mai există posibilitatea coagulării și emanației unor mișcări civice (politice) din interiorul mișcărilor de protest. O primă idee: platforma #rezist. Partidele nu se schimbă de bunăvoie niciodată. Contextul (intern) e favorabil, dar și periculos (extern)
3. Nu e destul de clar (pentru nimeni, cred) care a fost planul de bază al lui Liviu Dragnea (și al unui nucleu de penali din coaliția de guvernare): să-și scape pielea (ca beneficiu personal) și să distrugă sistemul anticorupție (pentru partid), în nume propriu, cu orice risc, chiar și acela de a scoate România din UE și NATO; sau planul de a scoate România din parteneriate și alianțe (UE și NATO) a existat de la început, iar celelalte beneficii (personale și de partid) urmau să vină ca niște consecințe firești. Precipitarea, greșelile și lipsa de anticipație ne-ar indica varianta 1. Lipsa de sensibilitate și de reacție la semnalele externe ne duc cu gândul la varianta 2. Probabil nici ei nu știu bine cum a fost întâi, însă pentru oricare dintre căi au fost niște limite: stângăcia, imprudența, străveziul strategiei (ușor de înțeles), lipsa de carismă a protagoniștilor
4. Cu aceste poziții de offside (ale guvernului și ale PSD-ului), România a intrat în grupul țărilor problemă în UE, alăturându-se (ca tipologie) Ungariei și Poloniei (naționalism, autoritarism, tentații centrifuge etc.). Țara noastră făcea notă discordantă, până de curând, prin lipsa unor grupări politice naționaliste (extremiste, xenofobe), fapt ce-i conferea un statut aparte și o aură de stabilitate, încredere și echilibru. Această imagine s-a făcut praf prin preluarea acestui rol de către un partid social-democrat (o contradicție ideologică), grupare care a devenit subid naționalistă, conservatoare, extremistă. Pentru PSD, există riscul real al dezmembrării (ideologice), al pierderii identității și al jocului cu miză unică: demagogia. Pe fond, aceste derapaje se contabilizează în pierderi de imagine, de parteneri și financiare
5. Cu adevărat, contextul (geo)politic zonal și internațional nu este cel mai favorabil „revoluțiilor” și schimbărilor structurale, existând un factor de risc strategic pentru România. Dar acest lucru cade mai degrabă în sarcina și responsabilitatea guvernanților (ce ocupă funcțiile principale în stat) și nu a mulțimii protestatarilor, așa cum încearcă să sugereze media partizane. Acuze că manifestanții din stradă ar fi influențați/susținuți de străini (prin multinaționale), manipulați de forțe oculte sau cumpărați (de Soros) sunt slabe și neconvingătoare, având darul de a incita și mai mult valul protestatar
6. La acest moment, niciuna dintre părțile implicate în conflictul intern nu pare dispusă să cedeze. Pe de-o parte, se află guvernul și Parlamentul (legitimat de vot), pe de altă, se află președintele, puterea judecătorească și amplele mișcări de stradă. Coaliția PSD-ALDE, în mod real, n-a făcut pasul înapoi (ci doar o repliere), mizând pe oboseala protestarilor și lipsa de mijloace a oponenților instituționali. Strada s-a pus sub semnul lui #rezist și arată fermitate, consistență și perseverență. Demisia guvernului ar însemna o victorie, dar puterea încă rezistă
7. Patriotismul nu (mai) e monopol de partid, iar „tricolorul viu”, afișat duminică seara în fața sediului guvernului din Piața Victoriei, are putere de simbol. E un gest de solidaritate frățească, de unitate și o dovadă de forță organizatorică, atunci când în joc se află, iată, o cauză comună importantă. Mă feresc s-o mărginesc într-o simplă idee, principiu, aspirație și să-i spun, mai degrabă, împărtășire, bazată pe sentimentul demnității.
Niciodată, după aceste proteste, partidele nu vor mai fi la fel. Niciodată, de aici înainte, oamenii nu vor mai fi la fel.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 14 februarie 2017.

Dec 15

Parlamentare 2016: despre sărăcie și alte „minuni” ratate

poza-site-2
Aproape peste tot în lume, cei care au organizat scrutinuri (în diverse scopuri) aflându-se la putere, le-au pierdut: s-a întâmplat în SUA, în Marea Britanie, în Italia, în Ungaria, se va întâmpla în Franța (cu siguranță) și cine știe ce va fi în Germania. Deocamdată, s-a întâmplat și la noi. E și o modă, dar mai ales e un curent aprig de neîncredere, în sistem, în partide, în politicieni, care mătură tot, fără alegere și aproape fără discernământ, întâi de toate, pe cei aflați la putere de moment. De bine nu e,dar e de văzut unde și când se va opri.
În acest concert global al contestării generale și al negativismului (semne evidente de criză profundă), România pune niște note specifice, care nu trebuie trecute cu vederea. Prima ține de asumare, de implicare și de prezență la urne când e ceva de spus. Peste tot, în democrațiile consolidate (Germania, Anglia, Franța, Spania, Italia etc.), prezența la vot trece constant de 60%, ba chiar de 70%, fapt ce dă amploare și legimitate oricărui rezultat și creează obligații de neocolit politicienilor. La noi, cu un absenteism la vot de peste 60% (printre cele mai mari din Europa), nimic nu e clar: nici cine contestă, nici ce resping, nici cine validează, nici cine infirmă, câtăvreme, negativiștii, în cea mai mare parte, preferă să stea acasă și „să protesteze” din fotoliu și de pe pârtia de schi. E o situație anapoda care afectează fundamental conviețuirea, face imposibil un plan comun și zădărnicește orice „proiect de țară”. A doua notă specific românească ține de naționalismul care a prins cheag în toată Europa și este exploatat la maximum de extremiști și demagogi. La noi, din nou, ca la nimeni, acest curent a fost capturat de către așa-zisa stângă politică centristă (PSD), cu toate că s-au înscris în alegeri trei partide dedicate ideologic (PRM, PRU, ANR), niciunul intrat în Parlament. Pare un merit (că n-avem segrerări politice explicit extremiste), dar e de fapt o confuzie totală (atât la partide, cât și în rândul oamenilor). E ușor azi să fii naționalist, dar ce faci cu el după ce ai câștigat alegerile, asta-i întrebarea.
Sunt trei probleme stringente de analizat după anunțarea rezultatelor votului pentru Parlamentul României, dominate de scorul uriaș al PSD (cca. 46%) și de înfrângerea severă a PNL (cca. 20%), celelalte rezultate (USR – 8,5%, UDMR și ALDE – 6%, PMP – 5%) fiind întrucâtva previzibile: cum se explică în profunzime acest scor, ce intenții are PSD și ce va face președintele Iohannis. Numirea premierului este chestiunea comună a președintelui și a PSD și de acest fapt va depinde atât soarta lui Iohannis, cât și a partidului câștigător și a României, pentru următorul interval de timp. N-o să insist acum, dar, după cum arată lucrurile, nu există soluție optimă.
În privința rezultatelor înregistrate la aceste alegeri, aș menționa în plus următoarele:
• „meritul” principal pentru înfrângerea rușinoasă aparține PNL, care a fost avertizat (fără efect) într-o mie de feluri: că nu-i bună compoziția, că n-au omogenitate, că autoconcurența e distrugătoare, că n-au schimbat nimic, că bicefalismul e contraproductiv, că Alina Gorghiu n-are nimic (nici substanță, nici carismă, nici discurs, nici instinct, nici inteligență politică, nici viziune), că n-au avut campanie electorală potrivită (nici lege electorală corectă, nici strategie, nici idei, nici execuție) de atragere sau de respingere (a celorlalți) etc. Șubrezi structural și organizatoric, au sperat în trei minuni „exterioare”, care nu s-au produs: Iohannis (imposibil cu repetiție), Cioloș (înecat în „mocirlă”) și Facebook (insuficient). Astfel, au pierdut circa un milion de voturi de la locale, în favoarea adversarilor sau a altor partide.
• PSD obține un rezultat istoric fără de niciun merit evident, clar, explicabil: n-au nici program, n-au nici viziune, n-au nici conducători, n-au avut nici campanie electorală. Au mizat pe sărăcie și pe creșterea salariilor (cea mai simplă temă electorală posibilă) și a fost de ajuns pentru a mobiliza bazinul de care avea nevoie, iar pe „dezamăgiți” și alegătorii mai sofisticați i-a dorit și a reușit să-i țină de(o)parte. A doua temă de campanie (patriotismul, ura față de străinil), având în centru caricatura lui Soros, vroia să strângă naționalismul rezidual (asumat de partidele extremiste), dar a devenit beneficiarul principal. În rest, n-a făcut nimic, evitând pe cât posibil gafele
• În termenii absoluți, alegerile arată astfel: obținând 46% din 40% (prezență la vot), PSD are un vot real de 18,4%, adică are adeziunea a trei milioane și ceva de români (PNL, a mai puțin de 1,5 milioane, iar celelalte, între 450 și 600 mii de alegători reali). Întrebarea e cum conduci o țară de 20 de milioane când ai trei milioane de susținători și 15 milioane (cel puțin) de potențiali potrivnici.
• Aceste rezultate, cu o asemenea legitimitate, arată, în opinia mea, că în România este nevoie de alte partide: PNL are imaginea unui partid aproape destrămat, pe PSD îl paște destructurarea după acest succes mortal, alte două sunt de tip cu remorcă (Tăriceanu și Băsescu), fără viitor. Iar USR poate fi posibila paradigmă (depinde ce vor face în următorul interval de timp) pentru alte partide și grupări. Altfel, alegerile vor fi tot mai puțin atractive, mai lipsite de conținut, iar conducerea țării va fi acordată întâmplător. Cu o direcție, pe măsură.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 13 decembrie 2016

Jun 09

România e o altă țară

DSC_0176
Suntem obligați, cel puțin în aceste zile, să privim țara noastră prin prisma alegerilor locale și a rezultatelor, fie ele și parțiale (cum sunt în aceste momente). Astfel, dacă luăm prezența la vot (detașat, cea mai mică din țară), rezultatele (victoria categorică și în premieră a PSD) și apariția insulară a unui nou partid (USB), Bucureștiul, capitala țării, pare „o altă țară”.
Dimpotrivă, dacă aruncăm ochii în Transilvania, respectiv în cele mai prospere orașe (Cluj, Oradea, Timișoara, Brașov etc.), vom constata, pe fondul aceluiași absenteism, victorii zdrobitoare (de circa 70 %) ale PNL (explicite sau mascate), marele și categoricul perdant de la București.
Așadar, putem spune liniștiți că și Clujul e „o altă țară”.
Nu sunt singurele paradoxuri și nici cele mai mari. Căci o sumedenie de primari „penali”, cu acuzații grave de corupție, dar neavând o sentință definitivă în procesele lor, s-au înscris în cursa pentru diverse primării și chiar le-au câștigat, ba pe unele, categoric. E cazul Liei Olguța Vasilescu de la Craiova, al lui Robert Negoiță de la Sectorul 3, George Scripcaru de la Brașov, Dorin Florea de la Târgu-Mureș și mulți alții. Însă, în acest registru, cireașa de pe tort e dată de alte două „victorii categorice” de natură să șocheze, cele ale primăriilor din Baia Mare și Râmnicu-Vâlcea. În primul caz, Cătălin Cherecheș, vechiul primar și candidat independent al orașului din nordul țării, aflat chiar acum în pușcărie (arest preventiv pentru acte de corupție), a câștigat detașat alegerile; în schimb, Mircea Gutău, de la Râmnicu-Vâlcea, tocmai executase două condamnări pentru același tip de fapte. Înțelegem de aici, printre altele, că pe românii diverselor orașe nu-i deranjează că sunt furați de primari (câtăvreme îi votează), dar tot ei declară, pe de altă parte, că principala problemă a țării este corupția.
Asta nu-i „o altă țară”?
Mai mult de atât, cercetările sociologice arată o mare încredere a românilor în DNA (Direcția Națională Anticorupție), dar tot ei par a nu avea deloc încredere în rezultatele muncii acesteia, adică cercetarea și arestarea primarilor corupți.
Asta nu e din altă realitate?
Însă seria „mirărilor”și a „neînțelesurilor” este departe a fi încheiată. Cea mai mare prezență la vot (Giurgiu – 63,24%) este aproape dublă în raport cu cea mai mică (Municipiul București – 33,31%) și depășește cu peste 20 de procente participarea la vot din marile orașe din centrul și nord-vestul țării. La asta se adaugă diferența mare (de peste 10%) a participării dintre sat și oraș (în favoarea satului) și prezență la vot vădit superioară în județele considerate sărace din sudul țării și din Moldova.
Te poți întreba, pe drept cuvânt, ce găsesc la vot „țăranii” și „săracii” țării și ce nu caută „domnii” și „bogații” de la oraș.
Asta nu e suprarealitate?
Ce-i scoate pe „săraci” din casă: bunul simț sau frica, nesiguranța și sărăcia? Ce-i ține departe de urna de vot pe cei „bogați”: lipsa conștiinței civice sau lehamitea, neîncrederea, nepăsarea și îmbuibarea? Per total, alegerile au fost câștigate de partidul de stânga (PSD) într-o țară care trebuie să se dezvolte și să investească, pe un vot, confirmat, al persoanelor în vârstă și mai sărace și pe un fond al absentesimului accentuat chiar în orașele universitare, dezvoltate, dinamice, cu salariu mediu și PIB pe cap de locuitor ridicate.
Asta nu e taman pe dos?!
A fost dat jos, sub presiunea străzii, un guvern (Ponta) ca semnal de schimbare a clasei politice după tragedia „Colectiv”, percepută atunci ca o „chintesență a răului” de proveniență politică. După șase-șapte luni de la aceste evenimente, nimeni nu mai știe și nu mai vorbește despre schimbarea clasei politice și nu pare a înțelege ce ar însemna asta. Căci aproape toți primarii în funcție au fost realeși, iar, la vârf, partidele nu și-au schimbat nici liderii, nici strategiile de lucru, nici obiceiurile.
Iar despre apariția unor partide noi și candidați noi ce se poate spune? Nimic!
Excepția de la București nu face decât să întărească regula, iar, pe de altă parte, Nicușor Dan, îndeosebi, și Uniunea Salvați Bucureștiul (USB) nu sunt deloc „noi” pentru bucureșteni. Nicăieri în țară n-a apărut o „față nouă” în politică (să fie aleasă) și niciun partid nou n-a prins „cheag” pentru a fi luat ca pildă măcar.
Își doresc românii cu adevărat alți conducători, oameni noi și o nouă clasă politică?
Prin absenteism, prin comportament nediferențiat, prin atitudine și prin opțiuni s-a arătat limpede că nu.
Rezultatele alegerilor locale de acum arată o victorie clară a sistemului politic existent, care a reușit să găsească pârghiile prin care își păstrează privilegiile și își conservă pozițiile dominante. Cei care s-au dus la vot, s-au exprimat, dar opțiunile lor n-au produs nicio schimbare. Dar mai mult de jumătate nu s-au dus și nu știm ce vor ei, unii ar spune că nu vor nimic, alții, că vor altceva și altcumva. E un alt subiect.
Știu, toate aceste lucruri au explicații (generale, contextuale, punctuale), dar nu vreau să le găsesc și să le dau pentru că nu merită. Argumentul cel mai puternic este prezența la vot, iar dacă și când nu ai pe cine vota, atunci găsești „să te votezi pe tine”.
În opinia mea, aceste alegeri (dincolo de jubilația victoriei unora și amărăciunea înfrângerii altora, amândouă firești) nu lămuresc nimic fundamental din ecuația politică a României, poate accentuează incertitudinea și nesiguranța.
Căci România electorală nu doar că e „o altă țară”, ci e o altă Românie”.
Acest articol a fost publicat în cotidianul Monitorul de Cluj din 7 iunie 2016