Jul 15

Ajungea „o botă la un car de oale”

Portret 4
Puterea actuală, cu PSD în frunte, și-a pus pe cap justiția din întreaga lume civilizată. Începând cu magistrații români, trecând la comisiile de specialitate din UE, la comisarul pentru justiție din Comisia Europeană și până la Comisia de la Veneția, neuitându-i pe americani. Nu e de ignorat conținutul raportului MCV și pozițiile dure, ultimative, fără echivoc ale principalilor lideri europeni: prim-vicepreședintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, președintele Parlamentului European Antonio Tajani, președintele Consiliului UE, Donald Tusk etc.. Ultima raliată (chiar ieri) acestui curent cu sens unic împotriva schimbărilor abuzive din sistemul juridic românesc este Asociația magistraților europeni care cere guvernului român să înceteze modificarea legilor justiției prin ordonanțe și să garanteze independența procurorilor și magistraților.
Temerile repetate, îngrijorările continui și semnalele de alarmă nu au apărut chiar de ieri, ele însă s-au intensificat și amplificat în contextul alegerii procurorului șef european, unde, Laura Codruța Kovesi, având opunerea fățișă și înverșunată a guvernului român, are cele, totuși, mai mari șanse.
Mă mir cum nimeni, fie el specialist în comunicare, consultant politic, analist al conflictelor, expert în teoria argumentației, negociator maestru în arta războiului și ce-o mai putea fi etc., n-a zis nimănui din PSD că nu se pot câștiga, pe față, în același timp, două războaie de același fel.
Cu aceleași arme, cu aceeași oameni și cu aceeași strategie!
Câștigi așa doar dacă te bați cu proștii!
Ca s-o scoți la capăt, ori te concentrezi asupra unuia și renunți la celălalt, ori pe cel de-al doilea îl amâni sau îl disimulezi.
Ei nu și nu!
Dragnea și PSD au ținut să schimbe din temelii, în mod convenabil lor, sistemul juridic românesc, iar când s-a ivit ocazia, au încercat s-o distrugă, fără fereală, pe orice cale, pe Laura Codruța Kovesi, când aceasta și-a anunțat candidatura europeană. Cum „argumentele” celor două conflicte deschise de PSD sunt de același fel, merg în aceeași direcție, încercând, ca strategie unică, să se susțină unul pe altul, nivelul de credibilitate a ajuns atât de jos încât nu mai poate fi luat în serios de nimeni. Ei nu doar că abuzează justiția, ci o abuzează deschis și pe Kovesi și pe oricine care spune altceva. Și e clar pentru toată lumea!
Nu era destul o singură bătălie?! Sau cum zice românul: (nu) era destul o botă la un car de oale!?
N-am nicio îndoiala că socoteala așa-zișilor strategi ai puterii a fost că, dacă o înfrâng și deturnează din drum pe LC Kovesi, înseamnă că am învins/convins „monstrul european” și deci au rezolvat și problema de fond a justiției din România. Adică, dintr-un foc, împușcă doi iepuri!
Socoteala pare greșită pe tot frontul! Căci nimeni dintre cei enumerați mai sus nu cedează și nu se lasă convins cu privire la sensul schimbărilor negative din justiția românească (legi de funcționare, control politic, intimidarea magistraților etc.). Își mențin criticile și par dispuși să ajungă la sancțiuni.
Pe de altă parte, Laura Codruța Kovesi, în ciuda acuzațiilor tot mai grave cei se aduc din țară, pare a întruni un consens tot mai larg, atât printre politicienii influenți din UE, cât și în opinia publică europeană (vezi pozițiile celor mai influente publicații din Europa). Poate tocmai de aceea!
Ce-ar putea ieși!?
Dacă lucrurile își urmează cursul, PSDragnea și aliații ar putea să se fi bătut în două războaie și să piardă trei: primul, pentru subjugarea justiției, al doilea, pentru demolarea europeană a Codruței Kovesi, iar cel de-a treilea (neprevăzut), să fie excluderea PSD din Partidul Socialiștilor. Și cu asta ce-au făcut!? Rămâne să-și continue războaiele împotriva românilor?
Dar, la urma urmei, nu câte războaie pierde PSD ne interesează, ci câte pierdem noi și România cu lumea civilizată! Aceasta e marea noastră „bătălie”!
La aroganța, disprețul și sfidarea afișate în tot ce fac, „derbedeii politicii românești” n-ar trebui tratați cu sfaturi, ci dați jos imediat! Însă pot învăța și singuri că, în toate, chiar și în războaiele informaționale (hibride, murdare), mai presus de toate este credibilitatea.
S-o ai sau să n-o ai!
Urmează votul!

Nov 23

Ceva ÎN PLUS, ceva ÎN MINUS

Select11
Într-o lume care dă tot mai mult în fierbere și căutare tulbure, îți vine să deplângi lipsa de identitate a țării tale, care se pregătește încă o dată să rămână pe dinafara istoriei din vina ei. Profitând de cicluri ale evoluției omenești (mai mult sau mai puțin firești), de crize economice și politice, de slăbiciuni ale sistemelor și ale oamenilor și simțind aerul schimbării (sau miasme revoluționare unii), toți vor câte ceva ÎN PLUS. Doar noi, țara noastră, conducătorii noștri, nu putem și nu vrem nimic sau ne facem că nu vedem ce se întâmplă în jurul nostru. Ne lăsăm în voia sorții și a umorilor unor conducători vremelnici, lipsiți de vrednicie, ticăloșiți.
Lucrurile acestea sunt tot mai evidente și nu doar pentru vizionari politici, filosofi, strategi sau consultanți etc., ci și pentru oamenii de rând, nu îndeajuns de mirați câteodată pentru ceea ce văd, aud, înțeleg și nu le vine să creadă. Semnele vremii sunt destul de clare și nu avem noi aici nici destule cuvinte, nici destulă pricepere pentru a le spune și desluși pe toate. Dar chiar și așa, privind într-o doară, de aproape către departe (sau invers), nu ne pot scăpa niște evidențe.
Bunăoară, de ce nu e clar că America (cea mai profundă democrație a lumii) a scăpat „hățurile” (pe urma conducătorului său – D. Trump), că nu mai vrea „reguli mondiale” și nici să fie gardianul global al democrației, preferând „scurtătura” abuzului și a lipsei de control și echilibru și dând cel mai prost exemplu posibil. Marea Britanie (cea mai veche democrație modernă) a dat pe nesimțite în „Brexit”, o boală lungă și grea care, deocamdată, nu aduce mai multă putere, ci mai multă confuzie și dezbinare, rămânând neconvingătoare, atât în interior, cât și afară. Sau Germania post-Merkel, pentru care fie UE e o haină prea mică (de nu mai încape în ea), fie lumea e o haină prea mare (de n-o poate îmbrăca). La această scară, Italia mai pare a trăi nostalgii fasciste, în lipsă de putere (economică reală) și de alternativă viabilă. Singurele impulsuri „normale” vin din Franța lui Macron, dar care e privit ca un adolescent căruia i-au ieșit coșurile democrației pe față, așteptând să-i treacă. Ca să n-o lungesc prea tare, mai aproape de noi, Ungaria nu-și ascunde nemulțumirile și frustrările teritoriale (simțind că acum se poate), iar Polonia se vrea o țară mai puternică decât e și mai recunoscută decât a fost vreodată, apăsând pe pedala abuzului de putere și a forțării lucrurilor.
Și conducătorii țării noastre au simțit că „se poate” (și au și spus-o). Ce-au înțeles ei prin asta:
 nu că România, ca țară de mărime media și aflată într-o zonă expusă, trebuie să fie atentă și precaută în politicile ei, în acest nou context internațional tulbure, alunecos, instabil și periculos, de-a dreptul
 nu că trebuie să-și întărească politica de alianțe și să-și consolideze înțelegerile cu prietenii siguri, solizi și serioși pe care-i are (sau ar trebui să-i aibă)
 nu că trebuie să fie și să rămână în acele situații și conexiuni economice care-i aduc dezvoltare, profit și prosperitate
 nu că e nevoie de liniște internă și consens național măcar pentru câteva chestiuni esențiale, cum ar fi securitatea națională, bunăstarea și unitatea națiunii.
Nici vorbă de așa ceva, nici nu le-a trecut prin cap. În schimb, pradă unei cecități (trans)istorice, lăcomiei congenere și absenței oricărei urme de patriotism, conducătorii noștri au înțeles că:
 a sosit vremea izbăvirii personale, a descătușării de jugul restricțiilor și opreliștilor de tot felul puse în calea lor, a celor aflați momentan la putere
 puterea (iliberală) abuzului este la modă și că nu trebuie pierdut momentul, ci exploatat și valorificat la maximum
 instrumentele democratice, numite stat de drept, libertăți democratice, alegeri, Parlament, instituții etc., nu sunt decât niște „scule” de uz personal, folosite după dorință pentru dobândirea puterii și conservarea privilegiilor
 legile sunt apanajul celor de la putere și pot fi folosite, după împrejurări, în scop personal: de pildă, pentru a scăpa de pușcărie, dacă ai săvârșit deja o faptă reprobabilă, sau pentru a nu intra la pușcărie, dacă te pregătești s-o săvârșești
 poți face orice dacă nu e nimeni să te poată opri: nici din interior (invocând democrația reprezentativă – prin alegeri), nici din exterior (invocând suveranitatea statală).
Finalul unei asemenea stări de fapt, la nivel mondial, ar putea fi războiul și nu puțini sunt cei care îl prevăd ca inevitabil pentru un viitor nu foarte îndepărtat. Ce catastrofă națională e previzibilă cu România acestei specii de conducători parcă nu ne vine să ne gândim.
Providența a fost de partea noastră acum o sută de ani și ar trebui să sărbătorim cu recunoștință și înțelepciune centenarul întregirii. Iar dacă nu putem sau nu suntem în stare să vrem și noi ceva ÎN PLUS, atunci să încercăm să prețuim și să păstrăm ce avem.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 20 noimebrie 2018

Jun 25

Lovitură de „stat” sau de „plecat”

Select3
Liviu Dragnea a vorbit, în gura mare, aseară, despre „un atac violent la o altă putere a statului, un atac violent la guvern”, Călin Popescu Tăriceanu a rostit, fără să clipească, expresia „o lovitură de stat” (nu erau înțeleși între ei!). Să închidem pentru o clipă ochii și să încercăm să vedem cine vorbește și la ce se referă? Te-ai fi gândit, serios, că a fost atacată clădirea guvernului de către manifestanți violenți, care au încercat să forțeze demisia primului-ministru. Nici vorbă, nu s-a întâmplat nici aseară, nu s-a întâmplat nici în ianuarie când se aflau în fața guvernului sute de mii de protestatari. În paranteză, și atunci a intrat, instantaneu, în retorica oficială sintagma „lovitură de stat”, abandonată în fața ridicolului unei asemenea caracterizări.
Mai mult și mai grav, te-ai fi gândit că a intervenit armata și a încercat să aresteze guvernul sau că serviciile secrete au pus la cale o răsturnare de guvern fără de știrea nimănui, așa, din bun senin.
Nici pe departe!
Sau că, dimpotrivă, vorbim de niște „lovituri de stat” imaginare, un fel de scenarită de serviciu pentru orice situații care nu convin puterii sau liderilor aflați momentan în vârful ierarhiei politice.
Sunt mai multe lucruri aici extrem de grave și de neîngăduit, pentru ceea ce pretindem că suntem sau pentru ceea ce pretindem că dorim să devenim.
1. Utilizarea unor expresii atât de dure, categorice, precum lovitură de stat, din dicționarul „revoluționar sud-american”, nu-i o noutate, ci un obicei, pe care l-au adoptat toți la nevoie: și Ion Iliescu (să aducă minerii), și Emil Constantinescu (tot într-o împrejurare minerească), și Traian Băsescu (de câte ori i-a convenit), îl folosesc și Dragnea și Tăriceanu acum șamd
2. Din fericire, după evenimentele din 1989, în România, nicio putere nu a fost schimbată altfel decât prin mijloace democratice (alegeri, schimbări de majorități parlamentare). Asta trebuie adus aminte de fiecare dată. Invocă argumentele „loviturii de stat” cei slabi (care și-au epuizat mijloacele legale și resursele politice, diplomatice și de negociere) și cei disperați (ce recurg la mila publică și la ajutorul maselor)
3. Asemenea avertismente (retorice, deșănțate) și alarme false (lipsite de acoperire faptică) vin din partea ocupanților celor mai înalte funcții în statul român, președinții Senatului și a Camerei Deputaților, instalați democratic la putere, unde vor rămâne, îndeobște, „neclintite” până la finalul mandatului. Acest lucru, repetat cu orice ocazie, devine o „trăsătură” pentru liderii politici ai unei țări, pentru țara în sine și pentru „seriozitatea” ei
4. Nu există doar efecte politice și de imagine negative în urma unei asemenea „ieșiri” prostești, ci și efecte economice (pagube, pierderi, daune), mai mult sau mai puțin cuantificabile. Ce credibilitate îți poate inspira o țară unde „loviturile de stat” apar de câteva ori pe an, cu multă ușurință și lipsă de responsabilitate? Cum ar fi ca azi să strigi în gura mare la televizor „lovitură de stat”, iar mâine să te duci la Bruxelles să negociezi „la sânge” pentru România cu cei de acolo? Sau să te întrebe Merkel ce se întâmplă în țară? Mai bine stai acasă și mai „comanzi” o emisiune!
5. Nu poți să fii, oricât de mult ai vrea, diversionist, oportunist și „șmecher” la interior și om și politician serios, de luat în seamă, la exterior. Nu poți, ți se văd „nădragii rupți în fund”! Dublul discurs ține pentru oportuniștii veroși și pentru pensionari disperați, care te cred pentru că sunt obligați să o facă, nu pentru cineva cu o minimă libertate de gândire și cu un cât de mic discernământ politic.
Am făcut această lungă (și inutilă) introducere pentru a accentua, o dată în plus, că ne apropiem din nou de un moment critic, anunțat cu „surle și trâmbițe”. Așadar, în logica defectă a statului român, am asistat la o „pregătire de artilerie”: pe de-o parte, doi miniștrii sunt acuzați de DNA, „pe nedrept”, pentru fapte de corupție, pe de altă parte, „întâistătătorii” statului român ies și arată cu degetul, fără sfială, „o lovitură de stat”. Va urma „bătălia pentru justiție” și pentru supraviețuire (la putere). Mai mult de atât nu se poate pricepe și nici nu trebuie înțeles. În imaginarul simplificat „de război”, pe de-o parte, se află președintele țării, DNA, SRI (arme grele, nu glumă), pe de alta, Parlamentul, Guvernul, partidele potrivnice. În lupta vor fi angrenate (sau nu) masele populare, în funcție de moment, de interes sau de reușita scenariului. Oricum ar fi, bătălia e în curs, iar finalul este necunoscut.
Să nu ne amăgim, nici unii, nici alții: asistăm la o luptă cruntă pentru putere, într-o țară dezbinată, neașezată, cu instituții slabe, cu o clasă politică profund coruptă și iresponsabilă, cu o guvernare alandala, cu o presă gălăgioasă și aservită (în bună parte) și cu o populație care își manifestă intermitent/ asimetric apetența pentru democrație.
Amănuntele și pretextele acestor „bătălii” vor fi de fiecare dată altele. Câteodată ele au fost bunuri sau bani, altădată, terenuri sau imobile, de cele mai multe ori sunt legi, funcții, interese ascunse. Acum am ajuns la o „baltă”, așa cum numește șeful partidului de guvernământ cele peste 320 ha de Dunăre, lac și terenuri, închiriate pentru sine (sau ai săi) la prețuri de nimic.
E chiar „balta slăbiciunilor” noastre, a mirosurilor urâte și stătute, a lăcomiei și chiverniselii personale, a lașității și iresponsabilității, a lipsei de perspectivă și de viziune.
„Privitor ca la teatru/Tu în lume să te-nchipui”…
Acest articol a apărut și în ziarul Monitorul de Cluj

Apr 19

Alfabetizarea războiului

poza-site-5
Am citit recent că în România ar fi necesară o alfabetizare digitală, cum ar veni, că suntem în urmă cu mânuirea computerelor și a instrumentelor tehnologiei. Așa o fi! Dar oare n-am mers prea departe cu pretențiile și că până acolo ar mai fi niște pași obligatorii de făcut? Căci mă întreb dacă n-ar fi necesară în țara noastră și o alfabetizare democratică, o inițiere în ceea ce privește comunicarea politică sau, pur și simplu, ca oamenii să fie învățați cum să „consume” informația, dacă tot am ajuns să vorbim despre asta, atâta vreme cât „consumul” și „informația” au ajus două dintre coordonatele esențiale ale vieților noastre. Sau poate că toate astea fac parte dintr-un plan mai mare (valabil nu doar pentru români) de potrivire a oamenilor cu vremurile pe care le trăiesc, pe care le înțeleg prea puțin, poate, „învățătură” pentru care, mai mult ca sigur, au și vor avea de pătimit și suferit.
Nu mai e un secret pentru nimeni (sau da?) că astăzi nu prea puțină, ci prea multă informație strică, că oamenii nu duc lipsă de știri, dar că multitudinea lor și lipsa de autenticitate e fenomenul care îi îndepărtează pe ei de realitate și de propriile interese. A trecut vremea în care, ca să înțelegi un subiect (eveniment, fapt, fenomen, acțiune etc.), trebuie că citești „totul” despre el, acel „tot” nu mai e posibil (din cauza multitudinii și varietății surselor), nu mai e necesar (în mod normal) și că, mai mult, încercând să-l atingi, ar putea să te încurce. Aceasta e noua paradigmă a consumului de informație în era post-adevăr (de chiar înaintea ei) și în plină explozie a fenomenului fake-news, a știrilor dinadins, emoțional și în mod interesat false. Așadar, nu e necesar să afli toate despre ceva, ci atâtea câte trebuie, să știi de unde să le iei și să o faci la momentul potrivit. Dar tocmai acesta e lucrul cel mai dificil, căci vine, în mod natural, în urma unui solid proces de instruire, prin consolidare culturală, discernământ și practici corecte și continue, deprinderi care lipsesc la scară largă. Și, uite așa, ne învârtim în jurul cozii.
Acest dublu comportament deviant (deprinderile defectuoase de consum ale oamenilor și anomaliile asumate ale industriilor de știri) ne face pe noi să pierdem esența, nu doar a unor lucruri extrem de sofisticate (cum ar fi noua ordine mondială, împărțirea polilor de putere, pregătirea unui război etc.), ci și a unora elementare, cum ar fi alegerile, populismul, democrația, protestele stradale etc. Am putut constata, bunăoară, în timpul manifestațiilor din luna februarie (dar și în rest), realități paralele prezentate de televiziuni partizane sau bule de izolare perfecte în mediul on line, care segmentau România în părți complet distincte și ireconciliabile și care păreau a conviețui fără probleme. Ei bine, într-o astfel de realitate (țară sau lume) polarizată, instabilă și versatilă, consider că totul devine posibil și nu mai e mult până când schimbări importante se vor produce, într-un sens sau altul.
Am pornit cu aceste gânduri de la unul dintre principalele evenimente externe al săptămânii trecute, care a fost atacul american cu rachete din Siria, unul care ar putea schimba soarta lumii, cât de curând sau în următorii ani. Dar nu mă aventurez să spun mai multe sau să încerc a dezlega eu acest adevărat ghioc/ghem de teme geopolitice încurcate. Mă rezerv să fac câteva constatări:
1. Pentru o bună parte din media românească, știrile externe nu există, indiferent de natura, intensitatea și gravitatea lor. Motivele pot fi mai multe: lipsa de pricepere a jurnaliștilor, lipsa de interes a publicului acestora, interesul (unora și altora) ca asemenea știri să nu fie difuzate/dezvoltate, din motive, de cele mai multe ori, politic-partizane.
2. Evenimentul (major, orice s-ar spune) a fost „învelit” în mai multe straturi, de știri, știri false și interpretări de tot felul, la aceasta aducându-și contribuția media românească (atât cea amplificatoare, cât și cea reducționistă), media internațională (la care toată lumea are acces), rețelele sociale de toate felurile. Nu că ar fi simplu, dar fiecare înțelege ce vrea, după pricepere, interes și direcția manipulatoare.
3. Oamenii (indiferent de meridian) nu sunt niciodată pregătiți să înțeleagă și accepte răul, drept pentru care au reacții ciudate, neașteptate, nerealiste, nepotrivite. E o mare doză de inconștiență, cred eu, nu doar în ceea ce fac actorii politici principali, ci și în modul în care sunt receptate și înțelese aceste împrejurări. Dacă nu ar fi așa, multe dintre lucrurile periculoase nici n-ar fi posibile.
4. Eu cred că nu va trece foarte mult timp până când, din două una: ori se va schimba modul de comunicare, de valorizare și transmitere a informațiilor și va trebui să ajungem la un nou jurnalism, ori se va schimba fondul și va trebui să comunicăm altceva, indiferent cum. Apoi totul se va lua de la capăt. Altă soluție nu există.
Bineînțeles că subiectul bombardamentului american în Siria merita o tratare în sine, pentru că e important, simptomatic și poate genera urmări pe termen mediu. Dar nu uit că, înainte de a se prăbuși baricadele propriu-zise, se surpă cele simbolice, ale comunicării. Așa a fost mereu. Tragic este că le vedem, le înțelegem și nu putem face nimic.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 11 aprilie 2017

Feb 13

Cronica unui război pierdut

descărcare

Eu am auzit prima dată asta de la un jurnalist palestinian, trecut prin zeci de ani de război și sute de negocieri de pace. Dar nu e ceva nou, dimpotrivă, face parte din recuzita dintotdeauna a comandantului ce vrea să câștige bătălia și din logica diplomatului ce vrea să tragă de partea lui sfârșitul înfruntării. Spunea jurnalistul, în slujba publicului său, să ferească Dumnezeu (mă rog, Allah) de negocierile de pace. Nimic nu-i mai crunt, mai crud și mai periculos, într-un război de durată, decât anunțarea unor tratative menite să pună capăt luptei.  Într-adevăr, e ciudat, e paradoxal, dar nu mai puțin adevărat. Explicația, ce zdruncină simțul comun, dar este perfect conformă logicii războiului, este următoarea: anticiparea unor negocieri înseamnă întotdeauna intensificarea luptelor pentru că fiecare dintre părțile combatante dorește să înceapă aceste tratative de pe poziții cât mai înaintate și mai favorabile. Recrudescența înseamnă de fapt noi avanposturi, care, în termeni diplomatici, semnifică monedă de schimb și de negociere. În termeni civili însă, asta se traduce în atacuri aeriene fără precedent, în bombardamente necruțătoare de artilerie grea, în atacuri, distrugere și prăpăd. Binențeles că negocierile pot să fie false, să nu ducă la nimic, dar ce-a fost distrus, distrus rămâne, ce-a fost câștigat, câștigat rămâne, spre bucuria conducătorilor și oroarea celor ce suportă aceste „jocuri”, de cele mai multe ori, populația civilă a unei țări.

Pe un teatru de război politic ne aflăm și noi în aceste zile, pe fondul unor anunțate și, deocamdată, ratate tratative de pace între PNL și PSD. Comparația merge până la un loc, apoi se frânge jalnic într-un cor de fruierături. E război pentru că cele două partide partenere nu vor să-și piardă ascendentul unul asupra celuilalt în perspectiva apropiatelor alegeri europarlamentare și a altora. Fiecare combatant face câte o  mutare dură cu speranța că dă o lovitură puternică adversarului și mai câștigă un avanpost, dar și cu iluzia că va menține coaliția în viață. E o atitudine schizoidă, care a început mai demult, dar care a atins acum forme caricaturale. Mutările de miniștri, declarațiile belicoase și aparent definitive, refuzul acceptării compromisului sunt formele extreme ale acelei recrudescențe conjuncturale, câtăvreme pacea cea căutată este doar o monedă cu preț electoral. În războaiele clasice, există învingători și învinși, primii își savurează gustul triumfului, ceilalți, ocara eșecului, iar popoarele își oblogesc rănile, încercând să uite cât mai repede ororile trăite. În războaiele politice interne de acest fel, logica acestui tip de diplomație merge până la un loc. Asta pentru că acest război se duce cu floreta PR, cu sudalma și ocara și nu cu pușca sau cu tunul, din fericire. La fel, aici nu moare nimeni, dar zarva s-ar putea să-i enerveze pe toți. Apoi că miza este una personală (câștigul politic), nu una generală, cel puțin la nivel aparent. Acesta este motivul pentru care noi, martorii din afară, nu prea înțelegem aceste lupte, deoarece nu ne prea privesc. În sfârșit, aici există un al treilea combatant care așteaptă deznodământul.

Pentru oamenii din partide, cuvintele de ordine sunt acum „noi”, „ai noștri”, PSD, PNL, PDL etc.  peste orice considerente. Pentru mulți dintre oamenii de rând, interesele capătă, în mod neștiut, nume de Ponta, Iohannis, Băsescu, Antonescu etc. Pentru alți mulți oameni de rând, interesele lor și cu interesele țării nu se întâlnesc  nicăieri niciodată, pentru că nu se gândește nimeni la ele. Iar asta face actuală discuția, peste și printre „bombardamente” și negocieri, dacă mai este oportună pentru țară această coaliție USL, dacă nu a devenit toxică și și-a epuizat cu totul potențialul de a produce ceva pozitiv, cu voia sau fără voia ei. Am îndoieli că acesta va fi deznodământul. Cu toate acestea, eu cred că se poate vorbi deja despre un război pierdut, fără învingători și numai cu învinși, ceea ce, desigur, dă o nouă notă de originalitate țării noastre.

În democrațiile perfecte, adică acele care nu există, alegerile sunt o sărbătoare. În democrațiile reale, cum este a noastră, alegerile sunt prilejul unui inventar de războaie inutile și pierdute, de liste ale rușinii, ce conțin nemernicii, slăbiciuni, defecte, individuale și colective. Sunt momentele în care lăcomia, egoismul și setea de putere nu cunosc margini și acopere orice alte urme. Nimic nu mai rămâne întreg din tăvălugul acestor furtuni ce scot la iveală toate mizeriile unei societăți.

În logica cronicii de astăzi, eu îmi doresc „războaie” cu învingători și învinși. Îmi doresc alegeri cu învingători și învinși.