„Eterna și fascinanta” politică românească e un izvor nesecat de „perle” demne de-a fi introduse în antologia prostiei. Bunăoară, vestitul „pact de coabitare”, dintre președintele Traian Băsescu și premierul Victor Ponta din 2013, s-a transformat într-o nefăcută, în raport cu care paradoxul e un „mic copil”, logica, în proces de divorț, iar rațiunea este cuplată cu polii inversați. Să ne aducem aminte. Pactul în cauză, semnat după alegerile din 2012, câștigate categoric de USL în dauna grupării politice din jurul președintelui, s-a făcut la cererea lui Traian Băsescu. Motivele înțelegerii dintre cei doi binențeles că era foarte diferite. Băsescu voia garanții că va fi lăsat în pace, dar nu numai, Ponta voia legitimitate din partea Europei, dar nu numai. Pactul a fost denunțat public atunci de către Crin Antonescu, care îl vedea inutil și compromițător, dar care nu a avut curajul să rupă atunci USL. Așa stăteau lucrurile atunci, la începutul guvernării USL. Între timp, Băsescu s-a folosit din plin de „coabitare”, și-a protejat oamenii cheie, reușind să supraviețuiască politic și făcând „zile negre” guvernării, fiind practic principalul opozant al puterii de 70%. Ponta, în schimb, cum era de prevăzut, s-a văzut încurcat și hărțuit în continuu de un Băsescu cu un clar ascendent asupra lui, dar și cu intrumente de control. Acum, la ruperea USL, pactul capătă valențe nebănuite, servind în moduri diferite părtașilor. Pentru Băsescu, pactul merge în același sens, trăgând toate foloasele. Premierul trage ponoasele și ar putea să-i fie fatal. În schimb, ceea ce părea „sula din coasta” lui Antonescu, acum s-ar putea dovedi oportună în blocarea lui Ponta. Prerogativele concedate de Ponta lui Băsescu (în privința numirilor la instituțiile de forță cum a fost Parchetul General, de exemplu) acționează acum ca un bumerang, inclusiv și indirect, în mâna lui Antonescu, cel care a fost împotriva pactului. Lovitura lui Băsescu a fost multidirecțională, căci majoritatea de 70% n-a reușit să ducă la capăt, până la destrămare USL, nici reforma administrativă promisă, nici reforma constituțională, prin care se reconfigura serios instituția prezidențială în sensul scăderii prerogativelor acesteia. Perdantul, în varianta păstrării USL și finalizării reformei, ar fi fost … Antonescu, devenit un președinte decorativ. Ruperea alianței înseamnă practic renunțarea la marile proiecte, deci și la revizuirea Constituției, avantajând noul președinte ales, care ar putea să fie … Antonescu. Pentru Ponta și PSD, cu siguranță, urmează o primăvară și o lungă vară fierbinte, mulți urmând a-și face concediile nu la mare, ci la DNA. O guvernare de stânga fără frână va permite dreptei să se reformateze și să capete legitimitate și nu-i exclus, la o așa volatilitate politică, să vedem până în toamnă o moțiune de cenzură votată. E limpede însă că lăcomia din PSD e atât de mare că nu vor să mai împartă nimic cu nimeni, exercitând a presiune fantastică asupra lui Ponta, care, e la fel de evident, nu mai judecă cu mintea proprie. Cred că e scenariu plauzibil ca, până la sfârșitul anului, PSD dorindu-și totul, să piardă totul.
N-ar fi nici prima și nici cea mai mare prostie, fiind la același nivel cu aceea făcută în 2003 când, sub oblăduirea lui Adrian Năstase, la fel de hapsân și de fudul ca Ponta, au făcut o Constituție care l-a adus și la ținut la putere pe Băsescu, cel mai mare dușman al lor, timp de zece ani, iar pe Năstase l-a condus în pușcărie. Înțelepții spun că istoria se repetă. Rămâne să mai vedem când și cum.