Mar 28

„Informația este un bun public”. Jurnalismul ca serviciu public

148315_couverture_Hres_0
Într-una din serile trecute, am avut un mic șoc, o tresărire, o bucurie amestecată cu un trecător „oftat”, o vagă revelație, însoțită de un ușor regret, descoperind existența unei cărți recent apărute. Trăiam senzația că cineva îmi confirmă un lucru prețios (și îmi părea bine), dar și simțeam că m-ar fi lăsat fără ceva (și-mi părea rău). Chestii absolut subiective și trecătoare…
În fond, de ceva timp (câteva luni) încoace, preocupat de soarta și „viitorul jurnalismului” (despre care scriu o lucrare), începuse să se înfiripe și să mă „domine” o idee/ipoteză/soluție, pe care am început s-o spun (mai mult sau mai puțin elaborat/spontan) studenților la cursuri. Vorbeam și încercam să argumentez, să mă conving pe mine și pe alții, că, aflat într-o criză atât de rea, fără perspective certe pentru viitor, fără modele de afaceri viabile, în pierdere de poziție, influență și credibilitate etc., jurnalismul ar trebui declarat și asumat ca „serviciu public”, spuneam eu, asemenea celorlalte servicii publice vitale (sănătatea, educația, siguranța, transportul, electricitate etc.), acel ceva necesar și obligatoriu, de importanță strategică pe care l-aș putea numi „informarea publică”, de același rang cu celelalte servicii enumerate. Sigur că nu sunt/nu eram într-un stadiu foarte avansat de argumentare și de elaborare a ideii și nici nu așteptam, cu adevărat, un feed back. Vorbeam viitorilor jurnaliști gândind cu voce tare, „bântuit” de o idee, ca și cum aș fi vorbit cu mine…
Poate că ar mai trebui să fac câteva precizări legate de „subiect”. Tema susținerii jurnalismului de către stat(e) nu e nouă, ea a apărut, pe ici pe colo, prin diverse simulări, cercetări și prognoze încă de la apariția primelor efecte ale crizei financiare (declanșate în 2008). Forma cea mai frecventă invocată a implicării statului în spijinirea jurnalismului a fost subvenția sau ajutorul de stat, concretizată prin sume acordate direct instituțiilor media (pe diverse criterii), sau acordarea de facilități fiscale ori de altă natură. Trebuie spus că aceste instrumente de ajutor au funcționat în unele țări, ca Franța, de pildă (la nivel de zeci de milioane de euro), chiar și în România (la Cluj) s-a încercat, fără prea mare succes, și s-a revenit în pandemie, media românească primind mai multe de milioane de euro ajutor. Chiar și în SUA s-a cochetat cu această idee a implicării statului, o țară mult mai „liberală” decât România și, în orice caz, decât Franța, unde „modelele socialiste” au avut întotdeauna mai mare căutare. În orice caz, în Statele Unite rolul statului în această criză, dacă nu a fost prezent, a fost substituit de societatea civilă (foarte puternică), care, prin diverse fundații și asociații de tip ONG, au sprijinit și sprijină în continuare presa independentă, ca o condiție a funcționării democrației liberale reprezentative. Mai spun aici două lucruri (înainte de a mă întoarce la povestea principală a mea): în niciun loc unde s-a practicat, indiferent de formula folosită (de stat sau ONG-ist), ajutorul financiar n-a „salvat” media, n-a redresat-o, nu i-a oferit o soluție pe termen mediu măcar, mai degrabă, a făcut-o spontan, punctual, pe termen scurt; în al doilea rând, niciodată, în niciun fel și nicăieri până acum nu s-a mers cu vreo soluție până la schimbarea structurii de proprietate în media, până la asumarea unui rol permanent din partea statului în sistemul media sau, Doamne ferește, să se pomenească măcar, fie și în sens de negare, cuvântul „naționalizare”. Dimpotrivă, aș spune că unii dintre politicieni (de la noi sau de aiurea), inconștienți ca de obicei, au început să le pară bine și să exulte că presa e slabă, că are probleme, că își pierde din încredere și credibilitate, că vor avea un critic mai slab și mai puțin… „O, sancta simplicitas!“
Miercuri seara, întâmplător, am descoperit că în Franța, pe la mijlocul lui februarie în acest an, a apărut cartea „L’information est un bien public: Refonder la propriété des médias” (Informația este un bun public: Reconstrucția proprietății media), scrisă de o autoare celebră, Julia Cagé, și de un avocat parizian Benoît Huet. Acesta a fost micul incident cultural care m-a tulburat, căci am înțeles foarte repede despre ce e vorba și de nivelul elaborat/avansat la care se găsește „ideea” în abordarea autorilor francezi. Altfel spus, pe scurt, mi-ar fi plăcut să fi scris și publicat (și) eu cartea în cauză. Mai vreau să adaug că Julia Cagé (coordonator de doctorate de Harvard și profesor de economie la Science Po Paris) nu e un autor străin de problemele jurnalismului, iar eu am găsit-o și consultat-o în cercetările mele anterioare la momentul în care documentam/fundamentam cursul meu de Crowdsourcing și crowdfundingul (pentru Media Digitală).
(Fac o paranteză, ce ar putea părea o divagație, dar nu e. Julia Cagé, autoarea celebră care a lansat această „bombă revoluționară” pentru media, e soția nu mai puțin celebrului Thomas Piketty, autor al best-seller- ului internațional „Capitalul în secolul XXI”, economist francez și istoric al economiei, critic iconoclast al (neo)liberalismului, specializat pe probleme legate de avere și de inegalitatea veniturilor. Această propunere îndrăzneață, de a numi informația un bun public și a propune o reformă o structurii de proprietate în media, nu vine din bun senin și pe nepregătite. Volumele Juliei Cagé anterioare anticipează cumva acest ultim pas (fără a scădea deloc valoarea surprizei): „Sauver les médias. Capitalisme, financement participatif et démocratie” (Salvați media. Capitalism, crowdfunding și democrație), 2015; „L’information à tout prix” (Informația cu orice preț), 2017; „Le prix de la démocratie (Prețul democrației), 2018. O propunere bine argumentată istoric și temeinic susținută de date economice.)
Și-acum să vedem cum gândesc cei doi autori francezi reformarea și salvarea sistemului media, în condițiile date, dominate de regulile pieței (profitului) și a lipsei totale de control a jurnaliștilor (adică a celor ce fac) și a cetățenilor (a celor pentru care se face). În starea actuală, decidentul principal, unic și ultim (patronul media) nu are nimic de-a face nici cu jurnalismul (ca profesie și reguli), nici cu informarea publică (conținut jurnalistic profesionist și responsabil), nici cu rolul sau misiunea democratice ale jurnalismului în societate. Propunerea autorilor, care capătă forma unei „legi pentru democratizarea informației”, vrea să schimbe raporturile de forțe, de proprietate, de putere, de decizie și negociere dintre cei trei actori principali: patron media, jurnaliști și cetățeni, în sensul în care controlul decizional și indepedența editorială să fie altfel asumate și distribuite. „Am scris această carte pentru a înarma jurnaliștii, a înarma cetățenii, a înarma legiuitorul, astfel încât, mâine, cu legea în mână, să avem condițiile pentru a proteja independența jurnaliștilor și a păstra mass-media pluraliste”, spune Julia Cagé. Lipsa de reguli și de protecție editorială este evidentă și funcționează peste tot la fel, nu doar în Franța: „Cum pot cetățenii să aibă încredere în mass-media dacă nicio regulă clară nu împiedică un acționar să intervină în funcționarea redacției sau să concedieze un jurnalist pe care nu-l place?”, argumentează autoarea.
Cheia de rezolvare și punctul de pornire este de a schimba regimul informației și al însemnătății acesteia în contextul informării publice: „Credem că informația este un bun public. Deoarece este un bun public, acesta trebuie finanțat din bani publici” (Julia Cagé). Formula concretă aleasă, a guvernanței democratice (mai difuză și flexibilă, de dispersare a autorității/deciziei între entități care nu aparțin sferei guvernamentale, a actorilor autonomi/autohtoni, a societății civile, a mediului de afaceri, a jurnaliștilor și cetățenilor) ar oferi câmp de lucru și de negociere pentru a asigura dezideratul final: independența editorială, conținut de calitate. Din câte se înțelege și din asigurările explicite ale autorilor, este vorba despre o reașezare și redistribuire a proprietății și autorității: „această lege privind democratizarea informațiilor are ca scop îmbunătățirea funcționării acestor mass-media. Nu vrem să naționalizăm mass-media, ci să stabilim garanții pentru independența acestora” (Julia Cagé).
Guvernanța democratică ar fi asigurată, mai întâi, prin prezența a cel puțin jumătate dintre angajați în Consiliile de Administrație ale organizațiilor media, dintre care două treimi să fie jurnaliști. În al doilea rând, directorii editoriali (executivi), propuși de către Consiliile de Administrație, să fie validați cu cel puțin 60% prin votul tuturor jurnaliștilor. Mai rămâne de precizat (din această schiță, sumară prezentare a cărții/legii) care este implicarea publicului (decizională, financiară) și cum se face: „Trebuie să repunem cetățenii în centrul jocului. Luăm sumele care sunt cheltuite acum pentru ajutoare pentru presă, le împărțim la numărul de cetățeni adulți și în fiecare an acordăm fiecărui cetățean un voucher de independență de 10 euro, pe care îl poate aloca media alese de el” (Julia Cagé). Cu alte cuvinte, în noul sistem, cetățeanul alege ce citește/consumă și-l plătește pe cel pe care l-a ales (aplicând voucherul), statul este implicat în susținerea media, dar nu prin intermediul politicienilor (bănuiți, pe drept cuvânt de tratament preferențial, partizanat etc.).
Nici autorii și nimeni nu cred că pot pretinde că a fost inventat sistemul perfect (gata de aplicat), este un punct de pornire și o formulă de inițiere a unei dezbaterii, dar se face în jurul acestui punct nodal, la care trebuie să ne gândim: este sau nu este informația un bun public?
Este informarea publică corectă o necesitate în societatea noastră?
Este jurnalismul o profesie de interes strategic pentru viitorul democratic?

Aici societatea, publicul, cetățenii mai ales trebuie să-și spună cuvântul.

Feb 18

Școala copiilor noștri

Poza facebook4
Istoria se repetă, miniștrii pleacă, problemele rămân. Cam așa se poate rezuma (la modul cinic) „reforma” învățământului românesc din ultimii 25 de ani, luată din nou în discuție acum și devenită, oficial, subiect de dezbatere publică. Dar care învățământ și care reformă s-ar putea întreba, pe drept cuvânt, omul obișnuit, deopotrivă, elev, profesor sau părinte? Cum care, este vorba despre „reforma curriculară” a învățământului românesc și care a făcut deja primii pași!
Fără glumă: e clar că avem un sistem de învățământ învechit, inerțial, lipsit de randament; e limpede că această stare de lucruri trebuie schimbată, iar sistemul trebuie regândit din temelii; e constatabil că au fost mai multe încercări (repetate) de a face ceva, toate eșuate, în esență; e mai mult decât evident că aceasta a devenit (prin regresie și acumulare) una dintre principalele probleme ale societății românești postdecembriste, nerezolvată în cheie politică; e imperativ necesar (oricât ar suna de descurajator) ca problema să fie luată (din nou, pentru a câta oară?) de la capăt. Bun, și ce-ar trebui să facem noi acum în calitate, deopotrivă, de consumatori, victime sau beneficiari ai actului de învățământ, așa cum sunt aproape toți cetățenii acestei țări? Să scriem fiecare câte o „reformă” despre cum credem noi că ar trebui să stea lucrurile? Să votăm „corect” odată la patru ani? Să ieșim în stradă în semn de protest că nu se face nimic și că ne sunt „batjocoriți” (din conservatorism) copii sau să blocăm orele până se va mișca ceva? Să ne dăm copii (dacă putem) la școli particulare sau din străinătate? Să sperăm că se va întâmpla un „miracol” (ca altădată) care va rezolva de la sine tot ce nu suntem în stare să facem noi prin acțiune conștientă, responsabilă și asumată? Răspunsul, în fiecare dintre cazuri, intuitiv și previzibil, este unul negativ. Pe de altă parte, cine a zis că e o treabă ușoară să schimbi „o șandrama” cu sute de mii de slujitori și milioane de beneficiari. Cât au fost ei de (ne)pricepuți, de (ne)pragmatici, de onești sau „ticăloși”, toți miniștri care au trecut pe la învățământ/educație și-au propus să facă ceva, să schimbe, să „reformeze”: unii nu au știut ce să facă, alții nu au vrut, unii și-au dat seama că nu pot, alții, că n-au avut timp etc., cert e că toți au eșuat, mai mult sau mai puțin lamentabil/onorabil. Iar dovada e sistemul însuși, în starea prezentă.
Și atunci?
Ministrul actual, Adrian Curaj, vrea să schimbe sistemul, vrea să facă „adevărata reformă” în învățământul românesc. De ce ar reuși el, unde alții n-au făcut-o, care ar putea fi traseul unei posibile reușite? Deocamdată s-a vorbit, s-a explicat și s-a dezbătut despre nevoia de schimbare, să zicem la nivel satisfăcător, apoi s-a alcătuit un grup de lucru ministerial pentru „elaborarea arhitecturii curriculare”, au fost „aruncate” în dezbatere trei variante de plan-cadru pentru învățământul gimnazial, asumate de către minister, fiind rodul (rău, spun unii) Institutului pentru Științele Educației (IȘE). Cum ar veni, a inițiat un proces care ar trebui să se finalizeze printr-un nou concept educațional, un nou sistem de învățământ, o nouă lege, nu-i așa, mai bune și care să aducă plus-valoarea așteptată. N-a cântat „cocoșul de trei ori” că acest grup de lucru (format din 11 persoane, incontestabile și necontestate, până una-alta) s-a scindat, amiabil, din motive de viziuni diferite. Cei șase „separați” cer retragerea propunerilor ministerului și înaintează un proiect propriu, pentru învățământul gimnazial, devenit public, analizabil și discutabil și el. Mai mult de atât, chiar în interiorul grupului celor „rămași”, dar care nu s-a raliat grupului separatist, există un dezacord vădit în raport cu propunerea IȘE, fiind articulat un alt concept propriu. Cu alte cuvinte, deja putem vorbi despre trei propuneri pentru curricula gimnazială (fundamentală, în opinia mea), neexistând un (minim) consens, între specialiști, pentru niciuna dintre variantele în lucru. Nu intrăm în detalii (care mai mult ne încurcă) și, s-o spunem, suntem la începutul, nu la sfârșitul unui proces de „elaborare a schimbării”. Întrebarea e cum ar putea să izbândească acest proces, dificil în sine, și deja împiedicat. Eu cred că:
1. Schimbarea nu se poate face fără a lua în considerare trinomul de interese părinte/elev/profesor, cu prioritate pe elev
2. Schimbarea nu se va putea face înafara reabilitării condiției de profesor/dascăl (morală, socială, profesională, financiară)
3. Schimbarea nu se va putea face fără un proces natural (neagresiv), amiabil, eșalonat de selecție a celor chemați la catedră
4. Schimbarea trebuie să fie opera (conceptuală) a unor specialiști, învestiți cu încredere și sprijiniți, în pofida tuturor altor interese concurente (întotdeauna prezente)
5. Schimbarea nu va fi posibilă înafara voinței politice, opera unui guvern/minister cu interese politice și electorale cât mai puține, cu sprijinul activ al societății civile
6. Schimbarea nu va fi posibilă fără (un pic de) răbdare. În țările care au investit în educație (Polonia, Finlanda), rezultatele au apărut după zece ani și sunt țările (am mai spus asta) care și-au depășit condiția de țări sărace.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 16 februarie 2016

Mar 21

Un fenomen nou: intelectualul neafiliat

O spun din capul locului: cred că a existat dintotdeauna o pătură de intelectuali independenți, acei care nu s-au aliniat politic, nu s-au lăsat prinși în mrejelor ideologiilor, nu au făcut gesturi de oportunism, ci au încercat să-și păstreze cumpătul în momente critice, măsura în aprecierea valorilor și rațiunea în judecata publică. Problema lor a fost numărul și ponderea și, mai ales, vizibilitatea și influența în spațiul public. Cei mai mulți dintre ei sunt discreți, dacă nu chiar tăcuți, de multe ori, aliniați cuminți în „spirala tăcerii”, fără voce, singuri uneori, nemulțumiți și poate ușor speriați. Dar, cu siguranță, nu despre ei e vorba aici.

Vorbim despre o categorie de intelectuali prezenți în viața publică în ultimii 20 de ani, implicați în problemele țării, activi în societatea civilă, iar unii chiar în câmpul de vârf al acțiunii politice. În orice caz, sunt intelectualii importanți, proeminenți, influenți și care ocupă, practic, întregul spațiu public destinat acestei categorii. Iar aceștia au fost, mai tot timpul, partizani politic, apăsat părtinitori, subiectivi în pozițiile exprimate, iar câteodată, oportuniști și lacomi, amatori de funcții, privilegii și bani. Dar, probabil, au fost și cei mai interesanți ca imagine și prestație, iar contextul istoric, al unei tranziții inedite, a fost un element favorizant.

Istoric vorbind, după 1989, intelectualitatea românească, în partea ei vizibilă, vocală și manifestă, a trecut prin câteva momente de cumpănă și cotitură. Prima poziționare importantă a fost una anticomunistă, opoziționistă, ce a plasat intelectualitatea, alături de o parte a presei,  în condițiile unei opoziții de partid foarte slabe, ca vârf de lance și sursă de credibilitate în opinia publică. Era vremea înființării GDS (Grupului pentru Dialog Social) și a presei de atitudine, de prestigiu și influență. Ei se considerau și erau, de fapt, partea progresistă și reformistă a societății, dar ajunsă inevitabil în partea dreaptă a spectrului politic, în contra puterii PSD (PDSR)-istă care era asimilată stângii neocomuniste/postcomuniste. E de semnalat consensul ce a existat atunci și care a făcut elita politică PSD-istă să se plângă de lipsa totală de adeziune a intelectualilor. Victoria în alegerile din 1996 a Convenției Democratice din România (CDR) a consolidat această poziție și a deschis ușa puterii unora din reprezentanții acestei categorii. Pe de altă parte, eșecul parțial al guvernării CDR, sentimentul de neputință și inutilitate, culminând cu retragerea din vârful politicii a unui reprezentant important (Emil Constantinescu), a descumpănit  și derutat o bună parte dintre intelectualii români, puși în situația jenantă de a alege, în turul doi al alegerilor prezidențiale din 2000, între Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor. Guvernarea Năstase (2000-2004), foarte severă și austeră pentru presa și intelectualitatea de opoziție, a înrăit lucrurile, radicalizând atitudinile și pozițiile.

Fisura din rândul intelectualilor din România s-a produs după alegerile din 2004 și, mai ales, după ieșirea PDL de la guvernare (2006) și susținerea guvernării PNL de către PSD-ul lui Mircea Geoană.  Dosarul „marii schisme” e mai gros, dar o filă importantă o reprezintă Raportul prezidențial de condamnare a comunismului (2006), ordonat și asumat de Traian Băsescu,  în spatele căruia s-a cristalizat o grupare nouă sub numele de „intelectualii lui Băsescu”. Unii au caracterizat această nouă poziționare drept luciditate, alții i-au spus pragmatism sau chiar oportunism, iar alții au catalogat-o drept „nevoie de jupân” sau „găsirea stăpânului”. Cert e că, în spațiul public, această facțiune a devenit majoritară, vocea cea mai puternică, și a rămas așa până în ziua de astăzi. Oricum, ne aflăm în fața unei paradigme noi, provocatoare și interesante ca obiect de studiu. Era pentru prima dată când intelectualii se grupau după alte reguli, „anticomunismul” căpăta alte fațete, iar argumentele nu mai erau obiect de monopol. Intelectualitatea potrivnică lui Traian Băsescu a intrat în minoritate și, vreme de câțiva ani buni, într-o asumată „spirală a tăcerii”, înghițind în sec și cedând, în mod evident, prim-planul. Alegerile parlamentare din 2008 și cele prezidențiale din 2009 au păstrat acest trend, accentuând polarizarea și intoleranța, atât din rândul intelectualilor, cât și din rândurile mai largi ale populației, generând, în fapt, unul dintre cele mai dăunătoare fenomene ale acestor ani.

Așa-zisa „lovitură de stat” și referendumul din 2012, de suspendare a președintelui, multiplele controverse din jurul său și, mai ales, alegerile din același an, au distrus „mitul invincibilității” lui Băsescu și au produs primele fisuri chiar în grupul său de susținători intelectuali. Totodată, a prins „curaj” și consistență minoritatea antibăsistă, a cărui etichetă pro-pesedistă, justificată sau nu, se lăsa încă greu dezlipită. De curând, având ca un reper mitingul pro-Pleșu, a mai căzut, zic eu, o perdea, căpătând contur tot mai clar un nou tip de intelectual: cel care a dezavuat „domnia” lui Traian Băsescu, dar, în egală măsură,  detestă „programul” politic al Antenei 3 și anexele sale. Pare greu de crezut, pare greu de acceptat, imposibil de „digerat” pentru unii. Dar aceste voci sunt tot mai puternice  și mai credibile și ar putea fi tot mai numeroase.

Știu, ar fi mai convingător să dau nume. Dar, o demonstrație de nume și nu de principii, s-ar fi transformat sigur în altceva.