Cum e să scapi cu răni ușoare din război și să te împuști grav cu propria armă în picior pe când te-ntorci acasă (din neglijență, din prostie, din inconștiență, din euforie, din fudulie), doar pentru că nu crezi că a fost „unul adevărat”!?
Duc mai departe această paralelă cu „războiul” bătălia cu/împotriva COVID-19 pentru că e pilduitoare și ne poate face să înțelegem ceva mai bine ce se întâmplă, dincolo de adevărul politic (complet pervertit și partinic), de adevărul mediatic (partial și manipulator) și adevărul personal (copleșit adesea de limite, prejudecăți și interese).
(Încercați, dacă puteți, să faceți media acestor trei „adevăruri” să vedeți ce iese.)
Așadar, ce știu bieții soldați despre cauza și originile „războiului” la care iau parte? Știu exact ce li se spune, ce le ordonă comandanții, care, la rândul lor, transmit ce au fost însărcinați să spună de către șefii lor, politicienii.
Ce știu, din tranșee, îngroziți și derutați, soldații despre mersul „războiului”, despre starea frontului, despre învingători și învinși? Știu exact ce li se spune și află ce informații ajung în tranșeul personal al fiecăruia!
Ce cred soldații despre „războiul” la care iau parte, vrând-nevrând? Cred (în) ceva potrivit propriilor reprezentări, spaime, fantasme, experiențe, speranțe!
Cât de departe sau cât de aproape se află ei de adevăr?!
Nu întrebați cine sunt soldații și care e „războiul”, căci soldații suntem noi toți (cetățeni, civili, populație, oameni obișnuiți), iar „războaie” sunt chiar două: unul punctual, la zi, împotriva coronavirus-ului (conjunctural, poate grav, poate foarte periculos) și un „război informațional”, de fond, de interese, de influență, politic și care se duce în continuu, pe toate fronturile.
Căutați mai departe cine sunt „comandanții”, cine sunt „decidenții” și care sunt mijloacele de informare pentru a avea tabloul complet.
Dar aici se încheie asemănările dintre „războiul clasic” și „războiul modern” și încep diferențierile dramatice.
Căci în „războiul informațional”, mizele nu sunt clare (dimpotrivă, sunt ascunse) și, pe deasupra, există mai multe mize.
Nici combatanții nu sunt ușor identificabili/numărabili, pentru că se ascund și pentru că regula este mai degrabă „cu mască”, decât „pe față”.
Armele (mijloacele) folosite nu sunt cele obișnuite și nu se supun niciunei reguli sau convenții, fiecare e cu legea lui. Se folosesc „arme neconveționale”, „secrete” și, pe cât se poate, se aplică „loviturile sub centură”.
Comunicarea nu e una „închisă”, controlată, strategică (cum mai cred/vor/pretind unii), dimpotrivă, e una (prea) deschisă, scăpată de sub control, haotică, inflaționistă, manipulatoare, multiplă. Comunicarea oficială e mai slabă decât cea neoficială.
Și rezultatele „bătăliilor” sunt îndoielnice, căci victoriile nu se asumă și înfrângerile nu se recunosc, dimpotrivă, se aruncă vina pe alții și se sustrag meritele altora.
Nu există început și sfârșit (de război), pentru că încălcarea „tratatelor” nu este recunoscută, dimpotrivă, este ascunsă, iar alte tratate nu au cum să ia naștere.
Dacă nu există sfârșit de război, atunci nu există nici pace, nici înțelegere sau convenție de respectat de către părți.
Căci precum războiul nu a început niciodată, el nu se va sfârși niciodată.
Nu vreau să continui acest carusel insuportabil și infernal, desi cred că este real și este exact ceea ce trăim acum, sub diferite forme și transfigurări, închipuindu-ne altceva și iluzionându-ne asupra realității. (Și n-are cum sfârși decât într-un singur fel.)
Tocmai de aceea e atât de greu să te orientezi ca simplu om (soldat ingenuu), să ții calea dreaptă, să nu pierzi orizontul propriei supraviețuiri decente. Tocmai de aceea sunt atât de multe și de grave deviații, de la cine te aștepți și de la cine nu te-ai aștepta. În „războiul multifațetat”, poți scăpa de „arma adversarului” și să te „împuști” cu propria armă, care poate fi îndoiala, neîncrederea, vanitatea, interesul de moment, lipsa de perspectivă și simț critic, reprezentarea falsă a realității, identificarea greșită a prietenilor și a dușmanilor etc.
Dramatic e că (pare că) nu există soluții generale, ci numai rețele personale, de uz intern și de producție proprie.
Aici am ajuns.
Încrederea (credibilitatea) e sămânță stearpă, dacă pe „ogorul” politic și mediatic se împrăștie întruna și pe toate căile îndoială.