Oct 28

Muzica și zgomotul

Select5
Simona Halep a câștigat turneul feminin de tenis de la Wimbledon, una dintre cele mai importante competiții în domeniu, de fapt, un fel de campionat mondial (neoficial) al sportului alb. Peste un milion de români (1,1) au urmărit, sâmbătă, de la ora 16, finala, pe Eurosport 2. Alți destui concetățeni ai noștri au fost prezenți la fața locului, printre ei nu puțin cunoscutul Ion Țiriac. Evenimentul a fost relatat pe larg, din chiar „miezul lucrurilor” (All England Club), de numeroși corespondenți ai publicațiilor românești și ilustrat cu generozitate de toate televiziunile autohtone. Mai mult, s-au pronunțat despre această reușită excepțională a sportivei românce toată floarea tenisului mondial, jucători și foști jucători (Roger Federer, John McEnroe, Mats Willander, Chris Evert etc.), antrenori (printre ei Daren Cahill), analiști, specialiști, comentatori și, ca de obicei, toți cei care, din pornire sinceră sau din oportunism de orice fel, au ținut să spună ceva despre acest triumf românesc, cu adevărat gigantic și neașteptat. S-au spus, parcă, toate lucrurile posibile, de la aspecte tehnice și tactice, până la cele mediatice și care țin de circumstanțe (de moment, de public, sportive, statistice, motivaționale etc.). Ar mai fi ceva de adăugat la câteva zile după consumarea evenimentului?
Părerea mea este că da, din câteva motive foarte simple și foarte clare.
Oricât de multe lucruri s-ar fi spus despre această reușită sportivă, nu ar fi niciodată suficient sau prea mult. Wimbledonul (ca de altfel toate celelalte Grand Slamuri) e un turneu cumplit de greu, iar esența performanței ajunge mai cu dificultate la omul de rând și, poate, la sportivul de rând. Haloul acesta de detalii, aura ce învăluie o victorie cu un asemenea răsunet global sunt necesare și fac bine, întregesc reușita și o multiplică, reverberează plăcut pentru toți, transmit energie pozitivă, însănătoșesc climatul public, oferă subiecte de discuție consensuale/ neconflictuale, ameliorează imaginea despre sine a românilor (și a oricui) și, preț de minute/ore/zile (măcar), ne dau impresia că suntem cineva, că suntem altfel, că suntem sau că putem fi mai buni. Cum ar veni, cu cât mai mult (vorbim), cu atât mai bine.
În altă ordine de idei, performanța incredibilă a Simonei Halep naște (și trebuie să nască) emulație, constituind cea mai bună paradigmă a succesului sportiv sau de țară. Pentru cei care privesc, pentru cei care practică sau vor practica sportul în viitor. Mai mult, dezvăluirea Simonei că a învățat tenisul pe iarba de la Wimbledon (deoarece în România nu existau terenuri de iarbă pentru antrenament), dincolo de aspectul șocant, poate da idei de afaceri unor investitori/antreprenori în tenis/sport, de pildă.
În al doilea rând, un asemenea eveniment trebuie mediatizat până la exces, până la saturație, să fie reflectat până la cel mai mic detaliu de către toți jurnaliștii (instituțiile mediatice). Susțin punctul de vedere potrivit căruia jurnaliștii sunt cei care vor identifica/arăta/spune lucrurile cele mai semnificative, relevante, interesante despre un fapt, oricare ar fi el, pentru că aceasta este meseria lor, atunci când o fac cu bunăcredință și în folosul real al publicului. Vreau să pun că esența competiției/performanței o vor transmite jurnaliștii serioși, nu morocăneala interesată a lui Ion Țiriac, nu exaltările deșănțate uneori ale lui Ilie Năstase, nu „expertizele” unor specialiști geopolitici sau idiosincraziile unor experți etc. Acestea dau culoare și diversitate, dar jurnalismul sportiv generalist sau jurnalismul sportiv specializat sunt singurele aflate în serviciul publicului și a interesului acestuia. Dincolo de asta, un asemenea context de fapte e terenul cel mai propice, de excelență chiar, al jurnalismului pozitiv. Și așa e acuzată media că excelează printr-un jurnalism preponderent negativ. Cum ar veni, dacă e ceva despre care să se scrie de bine, atunci asemenea fapte sunt cele mai potrivite pentru așa ceva.
În al treilea rînd, s-a văzut/demonstrat cât de ușor poate fi deturnat chiar și un eveniment (mediatic) major, cum a fost victoria la Wimbledon a Simonei Halep. A fost de ajuns (pentru media ușuratică/ușurică din țara noastră) ca un impresar zurliu din fotbal (Anamaria Prodan) să aplice (în văzul presei) un pumn în figura unui dur al fotbalului (antrenorul Dan Alexa – clientul, amantul sau jucăria ei mediatică) pentru ca performanța unică în istorie, inimaginabilă, greu repetabilă a Simonei să fie făcută praf din punct de vedere mediatic, să treacă pe planul doi. În presa noastră, transformată subit în una de „moravuri ușoare”, nimic n-a mai contat atât, nici politica, nici economia, nici dezastrele, nici nimic. Un amantlâc (și acesta „nedovedit”), cu elemente vizuale explicite, a ocupat instantaneu spațiul public principal.
Merita Simona Halep o asemenea „concurență”?
Merita publicul din România o asemenea interferență?
Merita ca presa noastră să facă un asemenea sacrificiu?
Ar fi bine să contabilizeze (chiar public) ce au pierdut și ce au câștigat.
Și apoi s-o luăm „de la capăt”, confundând politica cu zgomotul ei, viața socială și economică cu scandalurile și sportul cu bârfele ce roiesc în jurul său.

Sep 07

Cu Halep, la psihiatru?

Select 2
La câteva ore bune de la dezamăgirea, umilința și furia finalei de la Cincinnati, pierdută de Simona Halep, am ajuns, cu greu, la următorul (auto)consens: doar cei care înțeleg victoriile Simonei, pot explica înfrângerile ei, decisive, repetate și rușinoase. E imposibil să nu fie o explicație general-convingătoare, e imposibil ca între cele două „fenomene” să nu există nicio legătură!
Mărturisesc că am urmărit cu mare atenție și explicațiile Simonei, inclusiv acum, după Cincinnati. Niciodată nu m-au convins și nu pot să nu spun asta. E un amestec străveziu de PR sportiv (universal valabil), marketing de imagine (cum fac toți sportivii) și un pic de psihologie (de anul I de facultate). De fapt, ea nu explică nimic cu adevărat, repetă cam aceleași lucruri, nu aduce nimic nou, necunoscut, nebănuit, vreun secret personal care să explice ceva. Dimpotrivă, ea face eforturi evidente să normalizeze aceste situații penibile, să le facă acceptabile și firești, socotind că dacă ei i se pot părea așa, ar trebui să pară tuturor la fel. Iar argumentele sunt vagi, ambigui, generale, naive, în opinia mea. Bunăoară, încrederea, o valoare atât de des invocată în tenis, pentru Simona Halep e precum un „puf”, o adiere: „E ca în viața de zi cu zi, la fel. Sunt suișuri și coborâșuri în fiecare zi (zâmbește). Dar nu pot să spun că mi-am pierdut încrederea după azi”, zice ea. Explicațiile ei nu trec de această pojghiță subțire a impresiei, a alibiului și improvizației, a senzației de sinceritate inocentă pe care trebuie s-o iei de bună în lipsa alteia mai convingătoare. „Ecce homo” și gata.
Am căutat, de asemenea, să văd ce spun și alții despre acest comportament sportiv-uman (straniu, în opinia mea). S-au format aproape niște șabloane: femeile, îndeobște, o înțeleg perfect și-i împărtățesc trăirile, necondiționat, marșând pe sensibilitatea, emotivitatea și vulnerabilitatea feminină; bărbații, în general, iau în zeflemea aceste fluctuații comportamentale, se enervează pe lipsa de raționalitate, dacă nu cad direct în aranjamente și teoria conspirației. În abordări mai nuanțate, venite din partea unor jurnaliști cu experiență (scriitori), înfrângerile Simonei sunt puse fie pe seama unui „psihic de sticlă” (prăbușire mentală subită), fie pe complexe de inferioritate naționale ancestrale (ce ne împiedică „să-i batem” pe alții), fie pe seama unor racile educaționale înrădăcinate în timp (ce creează bariere mentale insurmontabile). Mai întâi că unele dintre aceste explicații universale se bat cap în cap (deci nu pot fi toate valabile), apoi, există numeroase contraexemple, de sportivi români campioni (mondiali, de pildă), care au străpuns aceste „praguri mentale invizibile”.
Ca să nu mai vorbim că au fost (în ultimul timp) patru meciuri decisive „pentru locul 1 WTA”, foarte diferite între ele și cu explicații care nu sunt interșanjabile. În trei dintre ele, am avut „moment psihologic” (de inversiune), în care Simona, din favorită până atunci (mental, la scor și în joc), se transformă subit în victimă sigură. Duminică seara, scenariul a fost diferit, jucătoarea noastră s-a prăbușit (iremediabil) înainte (parcă) de începerea meciului, cu o jucătoare (Garbine Muguruza) de-a dreptul uimită. A mai șocat un aspect, mult prea evident, să nu fie sesizat (chiar și) de nespecialiști: toți privitorii (comentatorul Digi – cu aer de specialist, Cristian Tudor Popescu – cu țipete disperate la microfon, milioane de telespectatori – plini de năduf, și (peste toți) Daren Cahill – cu pricepere și prezență de spirit), îi spuneau Simonei aceleași lucru simple: ia atitudine, reacționează, nu mai da mingile pe centru și scurte, lovește mai tare, nu te trage în spate terenului etc., fiind clar că Simona își creează toate condițiile pentru înfrângere. Ea, nu și nu!
În ceea ce mă privește, am spus-o public, de mai multe ori, că eu nu înțeleg nici una, nici alta. Nu pricep de unde reușește să scoată Simona acel joc bun, plin de ambiție, determinare și încredere, reușind să bată adversare mai dotate, mai în formă și mai bine clasate, și nu înțeleg cum reușește să le piardă subit pe toate, devenind moale, previzibilă și resemnată. E de neconceput cum reușește să câștige puncte decisive și să ducă meciuri cruciale pe muchie de cuțit (ca un campion autentic) și cum apoi toate aceste virtuți și atitudini unice și inegalabile dispar ca un fum (ca la un ageamiu). Într-o competiție cadru (WTA), în care ai turneu (aproape) săptămânal, vreme de ani de zile, căderile de formă sunt firești (e adevărat), dar miza devine o rutină, pentru a o putea lua drept alibi când vrei. Și apoi, așa cum vedem și în alte sporturi (fotbal), de la un moment încolo, motivația principală nu mai e pur sportivă, ci este indusă de context, de anturaj și de bani.
Dar cum zicea cineva, de ce să ne batem capul cu asta, dacă nu ne convine, nu ne uităm, nu ne enervăm! Nu-i chiar așa:
1. Simona Halep este principalul simbol (sportiv) al României la acest moment, sportivul român cel mai vizibil și cel mai bine clasat. Nu-i nimănui indiferent acest lucru. Nici ei n-ar trebuie să-i fie!
2. Chiar dacă n-am dat niciun ban pentru performanțele ei, nici nu împărțim banii cu ea; în schimb, împărțășim emoții, o încurajăm, o susținem peste tot în lume, suntem părtași victoriilor ei! Nu e o formă de respect reciproc?
Cel puțin pentru aceste două motive, mie îmi pasă, nu înțeleg și aș vrea să găsesc explicații convingătoare!
Acest articol a fost publicat de către cotidianul Monitorul de Cluj din 22 august 2017

Feb 17

Simona merge mai departe

descărcare

M-a surprins, într-un fel, atenția aparent exagerată acordată performanțelor Simonei Halep de săptămâna trecută. Atât mediul on line, cât și cele clasice s-au întrecut în a pune pe prima pagină, în deschideri și pe crawl-uri, chipul, scorurile și performanțele tenismencei române. E meritat acest boom mediatic, e o găselniță de moment a presei, merită să vorbim în continuare despre asta? Faptele, susținute de statistici, sunt următoarele: sportiva română, câștigătoare a 6 turnee WTA anul trecut, ocupanta locului 10 în același clasament, a câștigat la Doha (Qatar) un turneu important (al treilea ca valoarea în bani și puncte), dobândind 900 de puncte în clasament, totodată, locul 9 WTA, și un premiu de 441 mii de dolari, cel  mai mare obținut de o tenismană din România. E mult, e puțin?

Trebuie spus că au fost evenimente sportive mult mai importante, cuceriri de medalii europene și mondiale (scrimă, canotaj etc.), la care presa sportivă și cea generalistă au fost ca și gheața olimpică de reci,  au menționat sec sau au ignorat cu totul aceste performanțe extraordinare. Nu uităm nici acum că ne aflăm în plină Olimpiadă Albă, eveniment sportiv major al planetei, la care presa românească abia catadicsește să privească pe furiș.

O paranteză: sigur, presa nu e obligată să facă propagandă sporturilor, dar emulația și performanța se nasc și din faima, notorietatea și gloria asigurate de mass-media. Așa se închide cercul vicios: dacă presa autohtonă nu va scrie nimic despre sporturile de iarnă sau altele, nu va putea consemna niciodată o performanță românească în aceste sporturi. Argumentul financiar nu e determinant aici, pentru că și unii și alții lucrează cu bani puțini.

Aparent, e anormal să ridici în slăvi o sportivă clasată pe locul 10 mondial, într-un sport în care susținerea publicului național nu contează, în care contribuția ta la performanțe, ca mass-media și ca public, este nulă și într-un sport eminamente individual, ca prestație sportivă în arenă și ca susținere (back up) financiară. Cu atât mai mult cu cât ții „îngropate” reușite și medalii mult mai strălucitoare. Fără a considera că se exclud una pe alta, apreciez că Simona Halep și-a meritat momentul de atenție și de glorie pe care mass-media i l-a oferit în aceste zile. Iată care sunt argumentele.

Pentru cei nefamiliarizați foarte tare cu traseele, turneele și clasamentele WTA (Women’s Tennis Association), cu dedesubturile și finețurile competiției feminine de tenis, Simona Halep pare a fi apărut de nicăieri, aproape instantaneu, neanunțat, surprinzător. Ce mare lucru să fii în primii 30 sau în primii 20 sau în primii 10, vor spune unii. E bine de știut că tenisul este un sport scump și în care nu te ajută nimeni, înafara familiei sau a sponsorilor. Legenda spune că doar primele 50 de jucătoare din clasament sunt pe bilanț financiar pozitiv. Pe de altă parte, Simona răsare dintr-un grup de sportive românce, ce formează aproape o generație, din care fac parte Sorana Cârstea, Monica Niculescu, Alexandra Dulgheru, Raluca Olaru, Irina Begu și altele. Deși se miza mai tare pe Cârstea, s-a întâmplat să fie Halep. Apoi,  Simona are rezultate excepționale la juniori, la nivel de Mare Slam. Tenisul mai este un sport epuizant și suprasolicitant, prin joc, dar mai ales prin calendar, unde se schimbă săptămânal orașul, hotelul, terenul și, adesea, continentul și fusul orar. La o media de 20 de turnee (aproape obligatorii), rezultă circa 25-26 de săptămâni de competiție efectivă (jumătate din an), de călătorii, adaptare la climă, la suprafețe de joc, la diferențele de orar, la meniuri alimentare, la civilizații și atitudini diferite.

Nu trebuie uitat cât de greu este progresul în clasament, deoarece în partea de jos punctele, în lipsa marii performanțe, sunt puține și se adună greu, în comparație cu turneele mari, cu mii de punte, dar la care reușitele se nasc greu și au valoare excepțională. Spre norocul fetelor, ierarhia feminină a tenisului este ceva mai fluidă, mai permisivă decât a bărbaților și permite mai lejer accesul noilor veniți. Nu în ultimul rând, trebuie să ai echilibrul și norocul de a nu te accidenta, păcat de care nu scapă aproape nimeni. Doar despre Roger Federer se spune că e jucătorul de tenis care, timp de peste zece ani la nivel de mare performanță, nu s-a accidentat niciodată pe terenul de tenis. Dar el e doar excepția care întărește regula.

Ținând cont doar de aceste considerente, succesul Simonei Halep se vede dintr-o altă lumină, ce-i dă dreptul să se simtă vedetă și să merite supramediatizarea de care a avut parte. De aici încolo totul e merit individual și prestație sportivă excepțională. Ce s-a putut vedea doar săptămâna trecută, o pune în rândul marilor jucătoare de tenis ale lumii: putere mentală, constanță la un nivel de joc ridicat, agresivitate, autoritate în joc, control tehnic al loviturilor și al momentelor importante ale partidei, modestie specifică marilor campioni. Toate acestea probate, numai la Doha, cu trei adversare foarte diferite: de la tenacitatea și forța Sarei Errani, trecând prin suplețea și inteligența în joc dovedite de Agnieszka Radwanska și până la forța brută a „panzer-ului” Angelique Kerber. Cu alte cuvinte, merită să vorbim despre asta.

Desigur că mai sunt niște „munți” înalți de trecut, precum Maria Șarapova, Victoria Azarenka sau Serena Williams. Fosta mare campionă Martina Navratilova, comentatoare pentru ESPN, o vede pe Simona mai sus, până la locul 1 mondial. Să nu ne îmbătăm cu apă rece și să nu uităm s-o susținem în momentele grele ce vor veni. Căci în acest an Simona Halep are de apărat multe puncte (câștigate în turnee anul trecut) și va fi greu să găsească putere pentru altele în plus. Așa cum știe toată lumea, doar un turneu de Mare Slam poate fi izbăvitor. Care poate să vină sau poate să nu vină.