May 05

Despre știri false, dezinformare și educație media

Bune13
Când sunt publicate informații controversate, ba care chiar se bat cap în cap, fiind logic și limpede că nu pot fi toate adevărate, e evident că ne aflăm în fața unui fenomen de difuzare de știri false (fake news) sau de dezinformare. (Făcute, adeseori, cu intenție, cu premeditare și cu scop precis.) Aceste două fenomene, asemănătoare și înrudite, nu pot fi negate de nimeni și sunt acceptate, implicit, câtăvreme și receptorii/adepții lor sunt împărțiți în două și extrem de polarizați: fiecare dintre părți, crezând orbește în adevărul său, va indica partea cealaltă ca fiind mințită sau pradă dezinformării.
Jurnaliștii și jurnalismul profesional și de calitate erau, cândva, instituția/ instanța care indica cine are dreptate, în principiu, ce este adevărat, fals sau relevant în spațiul public, cu toată relativitatea omenească din lume și cu toate precauțiile și excepțiile de rigoare. Condiția era ca jurnalistul/jurnalismul să fie credibil, să fie acceptat ca atare, să beneficieze de credit din partea cititorului/consumatorului, să-și exercite funcția socială căreia îi era destinat.
Lucrurile s-au complicat și tulburat enorm odată cu explodarea pieței digitale a informațiilor (un fel de bâlci virtual), unde joacă în plus, cu roluri confuze, incerte și neclarificate, pe lângă jurnaliștii, o serie întreagă de alți „jucători” cu statut imprecis (blogeri, vlogeri, youtuberi, influenceri etc.), la care se adaugă, practic, toți membrii rețelelor sociale, la rândul lor consumatori și producători de informație, toți laolaltă, nediferențiat, creând un amestec inflaționist, foarte eterogen, adevărat haos sau babel informațional. Cei mai mulți dintre aceștia (exceptându-i pe jurnaliști) nu au nicio treabă cu informarea publică, nu au nicio responsabilitate în privința difuzării informațiilor în spațiul public și, de obicei, nicio abilitate în identificarea, selectarea și verificarea informațiilor pe care le aruncă în spațiul virtual. Mai mult de atât, nu doar funcțiile acestora sunt confundate și schimbate, ci și interesele, foarte diverse, ce stau în spatele lor, ceea ce complică și mai mult peisajul mediatic și spațiul comunicațional.
Nu-i un secret că aceste fenomene au adus mari prejudicii jurnalismului, absorbit fără de voie în masa indistinctă de „comunicatori” amatori sau dezinformatori, dar și oamenilor, prin proastă informare, falsă informare și dezinfomare. Rețelele sociale (sursa multor informații) sunt foarte „aproape” de ei (la un click distanță), sunt un loc prin care trec „frecvent” (de multe ori pe zi), e complet gratuit și ademenitor și le spun oamenilor nu ceea ce este, ci ceea ce le place lor să fie.
Cum se poate ieși din acest „marasm”?
Într-un grup Facebook de educație media, voi fi tentat/obligat să spun că cea mai bună și mai sigură soluție este educația media, cu toate formele ei: jurnalistică, digitală, virtuală, computațională, la care adăugăm componente de educație civică, democratică, politică, economică etc. Și așa este, nimeni nu poate contesta rolul educației în acest scop, doar că această cale este cea mai lungă și anevoioasă, cea mai grea și cu rezultate temporizate, pe termen mediu și lung. Sigur că există o formă de educație media care se face de către jurnaliști, activiști media sau prin ONG și mai puțin la nivel formal, instituțional. Aceasta ar însemna că ar trebui să se facă și la nivel național, instituțional, cu implicarea explicită a deciziei politice..
În legătura cu asta și la același nivel de importanță, ar fi reabilitarea și recredibilizarea jurnalismului pentru a (re)deveni „instituția” responsabilă în selectarea relevantă a informației, garantarea ei și în deservirea devotată a interesului public, ca funcție supremă în statul democratic. Dar asta este o „lucrare în comun”, atât a jurnaliștilor (care trebuie să schimbe ceva), cât și a publicului (care trebuie să sprijine jurnalismul independent și de calitate). Asupra acestui aspect am insistat și cu alt prilej și voi reveni mereu.
Sub presiunea momentului, a inflației de știri false, ca soluție de urgență, a apărut ceea ce se cheamă fact-checking-ul sau verificarea informației după publicare (post-publicare). Trebuie precizate din capul locului și utilitatea și limitele și neajunsurile acestui procedeu. Întâi de toate că este o cale prin care este sancționat jurnalismul defectuos, superficial, neprofesionist sau partizan, instituția de fact-checking indicând falsitatea unor informații și devierile unor jurnaliști. Neajunsul mic este că foarte puține informații pot fi verificate în acest fel (nici măcar 5%), adică un randament foarte scăzut cantitativ și o eficiență redusă, în general. Neajunsul mare este că fact-checking-ul nu se atinge (nici nu-și propune) de informația navigantă/întîmplătoare, ajunsă în spațiul public pe alte căi, de la ceilalți, „jucători amatori” sau „dezinformatori profesioniști”. E și drept, pentru că sunt denigrați jurnaliștii neprofesioniști, și nedrept, pentru că sunt discreditați tot jurnaliștii, băgați în aceeași oală cu toți „dezinformatorii”.
Din această situația parcă beneficiul este mai mare, pentru că fact-checking-ul dă un avertisment jurnaliștilor slabi sau convertiți, reface informația adevărată, arată niște căi de verificare a informației și educă/ajută publicul să deslușească singur știrile adevărate de cele false. Acesta ar cel mai util și spectaculos rezultat, nu de a indica doar dacă o informație este neadevărată, ci de a-l ajuta pe om să înțeleagă singur dacă, cum și de ce o știre este falsă. Luciditatea, discernământul, independența în gândire, spiritul critic sunt lucruri parcă prea mari pentru a le invoca în acest cadru aparent retrâns, dar sunt elemente de educație media antrenabile și operabile chiar și în aceste condiții. Voi reveni.
Indic câteva surse de fact-checking și de combatere a dezinformării, cu îndemnul de a le folosi cu nădejde și cu promisiunea de a reveni cu exemple concrete și explicații.
Recomand deci: https://www.factual.ro/, https://newsletter.misreport.ro/, https://www.antifake.ro/,

Aug 07

Falsa guvernare

poza-site
Toate în lumea asta sunt molipsitoare (și cele rele și cele bune), se „iau” (și de vrei și de nu vrei). Despre cele bune (de obicei) nu sunt prea multe de spus, căci sunt puține și trec, de cele mai multe ori, neobservate. Dimpotrivă, când vine vorba despre celelalte, observăm un adevărat cult al răului, o modă a proastelor obiceiuri, o bătaie pentru modele îndoielnice și de joasă speță. Regula aceasta nescrisă (zic eu), a relei contaminări, specifică societăților imature, șovăielnice, măcinate de diverse patologii (de creștere, de transformare, de tranziție), e valabilă atât pentru indivizi, care se molipsesc comportamental, cât și pentru grupuri profesionale sau categorii sociale. Psihologii și sociologii au „materie primă” din belșug și, poate nu întâmplător, acestea sunt specializările dintre cele mai solicitate în zilele noastre, inclusiv la nivel de studiu.
„Fenomenul fake”, adică al falsului convenabil, al minciunii interesante preferabile adevărului „plictisitor”, al invenției provocatoare dezirabile conformității banale, în fine, al emoțiilor artificiale (amplificate) superioare trăirilor veritabile plate, nu este o „descoperire” a politicii (cum s-ar putea crede). El s-a generat, înmulțit și generalizat (firesc) pe calea dispersării și valorizării informației, iar jurnalismul (din păcate) i-a fost cel mai important și fidel susținător. Nu-i de mirare, pe de altă parte, că el a pătruns în politică, unde a fost „îmbrățișat” cu căldură în campaniile electorale (vezi Brexit, prezidențiale SUA, parlamentare România etc.) și s-a „strecurat” și în implementarea politicilor publice. Ba îmi iau riscul să zic că în România „fenomenul fake” a ajuns la cel mai înalt nivel, până la a deveni politică de stat și vector principal de guvernare. Adică „fake government”, respectiv, guvernare bazată pe preferabilitate și dezirabilitate, o politică a impresiei imediate (aflate în raport relativ cu adevărul și transparența) și a șocului emotional, care produce efecte de imagine pe termen scurt și în folosul celui care o practică. Rezultă o politică „stranie”, sincopată, inconsecventă, schimbătoare, impresionistă. Sau o politică înșelătoare cu dublă agenda, care urmărește cu totul și cu totul alte scopuri decât cele declarate.
Ce se poate spune despre aceste lucruri din România ultimelor luni?
Constatăm doar că de la campania electorală din decembrie încoace nimic din ceea ce se spune nu se adeverește și nimic din ceea ce se promite nu se pune în practică. Partidul desemnat câștigător în alegeri a intrat în degringoladă (ideologică și organizatorică), iar liderii aureolați ai alegerilor se află într-un proces avansat de autodistrugere de imagine și de pierdere a substanței manageriale. Evoluția acestui proces regresiv se regăseste într-o suită de falsuri provocate și susținute pe scena publică de actualul partid de guvernământ.
Fake electoral: o campanie deșănțat populistă și naționalistă. Niciodată în campaniile electorale, PSD nu a avut un discurs atât de agresiv nationalist și atât de demagogic. Pericolele externe invocate (Soros, ungurii, multinaționalele, UE, străinii) intră în categoria fake-urilor ușor demonstrabile, iar promisiunile (salarii mărite, scăderi de impozite, eliminări de taxe etc.), exagerate și renealiste, se dovedesc de nepus în practică.
Falsul ordonanței 13 (legislativ). Prima măsură importantă a noului guvern a fost un fake legislativ, celebra ordonanță 13, menită, chipurile, să fluidizeze administrația, în fond, o dezincriminare pe față a unor fapte (frecvente) de corupție, gest politic dedicat (protejării) unei persoane (Liviu Dragnea) și unui grup politic aflat la putere. Alte acte normative au urmat aceeași logică.
Fake-ul fiscal. Nu doar salariile urmau să fie mărite, dar și impozitele trebuiau să scadă, asta împotriva logicii elementare și de funcționare a unui stat și a logicii fiscale. Întâi a fost impozitul pe gospodărie (insuficient explicat, aproape deloc înțeles), la care s-a renunțat fără prea multe explicații; apoi a fost taxa de solidaritate sau impozitarea diferențiată (nedetaliată și neînțeleasă), la care, de asemenea, s-a renunțat. Și alte măsuri enunțate, creând gălăgie și emoție, și apoi uitate. De pildă pilonul 2 de pensii, creșterea/scăderea pensiilor.
Falsul guvernamental. Schimbarea premierului Sorin Grindeanu, cu întreg circul moțiunii de cenzură și al falselor analize și bilanțuri, nu aveau nicio acoperire în nevoia politică reală, era un simulacru ce trebuia să ascundă interese proprii ale liderului de partid. Un fake cu implicații (pierderi) uriașe (economice, politice, naționale și internaționale), instrumentat și dus la îndeplinire fără scupule. Rezultate zero, ciclu guvernamental reluat de la zero.
Fake-ul investițional. E de domeniul elementarului că o țară nu poate crește (veniturile) din senin, fără politici dedicate, stimulative, investiționale. Așadar, se invocă și se mizează (teoretic) pe creșteri, dar investițiile au scăzut net, iar deficitele cresc în aceeași măsură, prin risipă de resurse.
Mai sunt și alte asemenea false politici și, sigur, vor mai fi.
Dacă ar fi vorba despre niște „fake news” (informații false), oamenii s-ar mira și ar spune că dacă nu-i adevărat, măcar e spectaculos și emoționant.
Dar aici e vorba despre viața lor.
Ce vor spune descoperind adevărul?
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj