Mă grăbesc să adaug că afirmația de mai sus nu e un citat, ci un autocitat și nu e o invenție, e purul adevăr. Însă, văzând că nimeni nu-și asumă o asemenea responsabilitate, nici patronul Florian Valter, nici unul dintre cei doi antrenori (Mihai Teja și Ionel Ganea), nici căpitanul de echipă și nici altcineva, m-am decis să o fac eu. Având în vedere că o dată mi-a ieșit, am să demonstrez, în cele ce urmează, că angajamentul nu e lipsit de acoperire.

Punctul de sprijin este unul foarte solid: ca microbist „profesionist” musai trebuie să fii superstițios, altfel nu se poate. Modelul ideal de comportament în această privință îl oferă sportivii înșiși, neexistând  unul serios care să nu fie, cel puțin un pic, superstițios. Aici exemplele din viața reală bat, de departe, orice imaginație, căci pentru sportivul supus atâtor variabile, generate de zodie, de necunoscut, de noroc, de hazard etc., nu există un reper mai stabil decât superstiția. De cele mai multe ori, aceasta e mai importantă decât talentul, pregătirea, ambiția, antrenorul, patronul, salariul, decât orice altceva. Modurile de manifestare și insinuare a superstițiilor sunt foarte diverse, atât pe „orizontală”, cât și pe „verticală”. Există superstiții cantitative și superstiții calitative. Unele privesc viața în întregul ei: cum, când și unde te trezești, cum și când te dai jos din pat, ce și când mănânci, cum ieși din casă și pe ce parte te culci seara. Altele țin numai de viața sportivă: ce chiloți  iei pe tine, dacă îi porți normal sau pe dos în ziua meciului, ce ghete încalți și ce culoare au, cum pășești la stadion și pe teren, câte cruci îți faci și când, mergi sau nu la biserică în ziua meciului etc. Unele sunt în stare brută și foarte vizibile, altele, dimpotrivă, foarte rafinate și extrem de discrete, ascunse de ochii publicului.  Să ne amintim doar de Anghel Iordănescu și de obiceiurile sale sau de Rafael Nadal, cu „ritualul sticlelor cu apă” și cel al ”trecerii liniei de tușă”, întotdeauna cu același picior. Printre milioane de alte exemple posibile, să amintim că există și superstiții colective sau „în masă”, cum este cel al hocheiștilor din NHL, care nu se bărbieresc niciunul pe toată durată play-off-ului, adică câteva luni. Dacă sportivii pot, suporterii de ce n-ar putea?

Personal, am constatat, de ani de zile, că, de fiecare dată când merg eu la meci, „U” Cluj pierde acasă. Nu exemplific că ar fi plictisitor, dar așa e. Am încercat să „păcălesc” superstiția, s-o fac „să uite”, am lăsat să treacă perioade de timp, ba mai lungi, ba mai scurte, orice tertip am încercat, n-a ținut nicicum. Cum mergeam la meci, pac, înfrângerea. Mi-am dat seama clar că nu mai poate fi o întâmplare și a trebuit să mă responsabilizez, dacă țin sau nu la echipă, dacă e bine sau nu să mă mai duc la meciuri. S-a epuizat și faza cu excepția care întărește regula, căci am prins și o victorie, anul trecut, cu 3-1, urmată inevitabil de revenirea la matricea obișnuită. Astfel că returul campionatului trecut l-am văzut, în cea mai mare parte, la televizor și, după cum s-a văzut, a fost cu noroc, căci „U” Cluj  s-a salvat de la retrogradare. Sigur că meritul principal i s-a datorat, după cum am și scris, antrenorului de atunci, Ionel Ganea, dar mi-a plăcut și-mi place să cred că și mie. „Schema” a ținut în campionatul trecut și „miracolul” s-a produs. Văzând însă și tot văzând că echipa pierde în acest campionat și dacă nu merg eu la meci, m-am gândit ce-i de făcut. Hai să încercăm „pe invers”, mi-am zis, și am făcut imprudența să merg sâmbătă la meciul cu Dinamo. Mare greșeală, mare pedeapsă pentru mine, atât ca scor, cât și ca meci și spectacol. N-am văzut de mult o primă repriză atât de proastă, cu atât de multe erori, tehnice, tactice, umane, fotbalistice și de toate felurile. Doar galeria, mai bine zis galeriile, au fost la înălțime. Dar m-am lecuit, din toate punctele de vedere, am luat decizia de rigoare și știu ce trebuie să fac pentru a salva și acum echipa de la retrogradare. Nu e plăcută decizia, n-am luat-o cu inima ușoară, sper din toată inima să „țină” și că, odată și-odată, să scap de acest „blestem”. Poate în campionatul viitor, dacă va fi să fie în Liga 1.