Jul 15

Inamicul public numărul 1

Portret 5
De la europarlamentare încoace, Dacian Cioloș a început să devină, tot mai apăsat (în ultima vreme), inamicul public numărul unu pentru lumea politică românească. O fi așa, n-o fi așa, o fi bine, n-o fi bine, e de bine, e de rău …! Nu știm precis! Dar e important de găsit un răspuns într-un climat politic în care nu se întâmplă foarte multe lucruri semnificative pentru țară și în care actorii politici se (re)grupează din te miri ce.
Punem deoparte (dar o să revenim) faptul că fostul premier a fost „calul de bătaie” în alegerile din 2016 și principala țintă a PSD, atribut pe care, în bună parte, nu l-a pierdut nici în prezent. În ultimele săptămâni (îndeosebi), după ce a fost ales să conducă grupul Renew Europe din Parlamentul European, actualul lider al PLUS a devenit obiectiv principal de atac pentru forțe politice la care te-ai fi așteptat mai puțin. Să le luăm pe rând și în ordine (des)crescătoare.
Traian Băsescu („bătrânul edec”?), ieșit pe ușa din dos de pe orbitele principale ale politicii, combate pe unde poate și pe cine apucă, o „epavă politică” din care a mai rămas doar umbra cuvintelor. Fostul președinte de țară (agățat de ultimul vagon al europarlamentarelor), în loc să țină conferințe pe bani sau să-și plimbe nepoții prin parc, „se înfige”, ca pe vremuri, în toate ca și cum ar mai conta… Dăunăzi, l-a atacat pe Emmanuel Macron (vrând-nevrând, cel mai puternic politician european la acest moment) și pe Dacian Cioloș, aliatul acestuia din România, „un executant al mandatelor date de Macron”. Macron nu e bun, zice, Băsescu, iar Cioloș e un servant, cam asta e ideea. Dincolo de tonul bășcălios și de invidie, e vorba de contraproductivitate politică. Băsescu pare să fi uitat că inamicul său principal a fost PSD, cu care face acum front comun în ochii propriului electorat (cât o mai fi fiind). Nu mai punem la socoteală că Traian Băsescu însuși l-a propus comisar european din partea României pe Cioloș.
Victor Ponta e printre cei mai virulenți detractori ai liderului PLUS, pe care îl acuză că a negociat pentru Franța, „țara lui”, atunci când s-au împărțit funcțiile la vârful Uniunii Europene și unde țările est-europene au rămas pe dinafară. Aici „buba” e mai mare, iar Ponta n-o poate explica. În primul rând că Dacian Cioloș s-a opus (cu succes) accederii în grupul Renew Europe a celor doi europarlamentari Pro România (când aceștia nu-și găseau „familie politică”), dar acest gest nu poate fi interpretat ca nepatriotic sau de trădare, ci ca unul de oportunism politic. Aici e vorba despre partide, nu despre țară. În al doilea rând, est-europenii s-au tăiat singuri de la funcții în UE, nu i-a eliminat Cioloș. E limpede că, prin opoziția încrâncenată la desemnarea lui Frans Timmermans ca șef al Comisiei Europene, grupul estic (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia) s-a autoexclus de la orice funcții importante în UE. Dincolo de asta, prin negociere cu Macron (pentru retragerea candidatului francez de la șefia Parchetului European), se poate deschide cale liberă Laurei Codruța Kovesi, care ar fi cel mai important est-european într-o funcție a UE. Greu de înghițit!
Iar dacă până aici am mai înțeles câte ceva, din atacurile halucinante ale lui Rareș Bogdan la adresa lui Dacian Cioloș făcute la Antena 3 nu mai e de priceput mare lucru. Putem accepta că un succes fulminant în alegeri, precum a fost al USR PLUS, provoacă neliniște și invidie tuturor, atât partidelor mari (PSD, PNL), cât și partidelor mici (PRO România, PMP, ALDE), dar de aici până la a-ți submina propriile interese politice e cale prea lungă. Nu trebuie uitat că PNL (chiar cu o prestație mediocră în opoziție și în campanie) a câștigat europarlamentarele cu un mesaj accentuat anti-PSD. Nu trebuie uitat că Rareș Bogdan (ca tânără speranță a politicii liberale) a avut succes din contul de jurnalist anti-PSD, vreme îndelungată la postul Realitatea TV. Nu trebuie uitat că la înfrângerea PSD o contribuție importantă a avut Cioloș și alianța USR PLUS. Cum arată acum în ochii propriului electorat (anti-PSD) să te duci la Antena 3, să-ți ridici fustele în cap și să-l ataci pe fostul aliat anti-pesedist?!
Pe scurt: PNL a obținut voturi anti-guvernare, Ponta a obținut voturi anti-Dragnea din PSD, iar Cioloș (USR PLUS) a atras, mai ales, voturi noi. Din lipsă de experiență, din euforie și îngâmfare, Rareș Bogdan (probabil fără acordul PNL) pare a face una dintre cele mai mari greșeli în politică și anume schimbare de electorat. Atacându-l pe Cioloș (în contexte favorabile PSD), vrând să limiteze dimensiunile noului val (al simpatiei pentru USR PLUS), el empatizează cu electoratul PSD (fără a-i obține și votul) și antagonizează proprii alegători anti-PSD (care s-ar putea refugia chiar la Cioloș).
Cum spuneam, apetitul pentru critici la adresa lui Cioloș al PSD n-a fost întrecut decât de cel la adresa lui Klaus Iohannis. Care și el pare a fi nehotărât cine să fie inamicul principal pentru viitor, dintre PSD și Cioloș (USR PLUS). Cu toate greșelile enorme pe care PSD le-a făcut și le face, e prematur, spun eu, să-i subestimezi și să-i consideri eliminați din cursa politică pe termen scurt și mediu.
Când toți se aliază împotriva ta înseamnă că ai devenit (prea) important, ceea ce, orice ai face, se capitalizează. În funcție de intelegența/prostia politiciă a ta sau a celorlalți, poți să dispari sau poți deveni actorul principal al scenei politice.

Oct 14

Învingătorul ia totul … de la zero

DSC_0174
Liviu Dragnea a câștigat „primarele” din PSD și ceva îmi spune că nu se va opri aici și că va dori să meargă până la capăt să preia guvernul încă înaintea alegerilor din toamna viitoare. Dar să nu ne grăbim și să le luăm pe rând. Nu fac titlu de glorie din asta, dar, în această pagină, am anticipat acest deznodământ în ceea ce-l privește pe noul președinte al PSD, într-un moment în care jocurile nu erau deloc făcute în această privința. Deși acum totul pare a fi cât se poate de simplu, n-a fost așa și merită să ne aducem aminte cum a început acest drum al măririi lui Dragnea. E important nu doar pentru istorie, ci și pentru a contura mai bine profilul celui care va prelua destinul unuia dintre partidele care a influențat constant și, uneori, decisiv, soarta țării în ultimii douăzeci și cinci de ani.
Deși nu foarte înaintat în vârstă, Liviu Dragnea e vechi în politică și e vechi chiar în PSD, deși provine din baza de recrutare „ideologică” a lui Traian Băsescu, cel care spunea, la un moment dat, că va schimba fața politicii românești cu oameni tineri și diferiți. Nici Băsescu n-a făcut ce-a zis, nici Dragnea nu era cel chemat, căci plecase din PD în PSD înaintea zămislirii „viselor” băsesciene. Combinator local, cu rezultate electorale superlative într-un județ sărac (Teleorman), „mustăciosul” a devenit vedetă pesedistă, fiind înzestrat însă cu tenacitate și, mai ales, cu răbdare, o calitate rară a politicianului român. A dat prima lovitură când a fost ales președinte al Consiliului Județean, apoi președinte al organizațiilor Consiliilor județene. De acolo drumul spre marea politică a fost deschis și era o chestiune de timp până când urma să devină ministru. Fără grabă, a atins acest nivel în portofoliul Administrației și Internelor și a ajuns chiar vicepremier, iar, la un moment dat, preț de mai puțin de o lună (ian. – febr. 2009), a fost ministru de Interne plin, funcție din care a demisionat fără a clipi, fără urmări și fără consecințe grave de imagine. Toată lumea se grăbea cu funcțiile, mai puțin Dragnea, care părea că nu vrea (cu tot dinadinsul) sau că nu-l interesa (ceea ce era exclus). Mereu zâmbitor, tot timpul afabil, însoțitor ideal al lui Victor Ponta (în ultimii ani), Liviu din Teleorman părea secundul perfect. E adevărat, a dus greul mai multor alegeri în PSD (înlocuindu-l cu succes pe Hrebengiuc) și a câștigat încrederea partidului. Dar cel mai mare succes a fost capitalizarea bunăvoinței și încrederii „baronilor” locali, din rândul cărora, vrând-nevrând, făcea parte. Și a venit momentul cheie (așteptat), atunci când Victor Ponta oscila să candideze la președinția României. Soarta actualului premier s-a tranșat vara trecută, iar Liviu Dragnea nu e străin de decizia lui Ponta, dintr-un motiv evident: el era beneficiarul direct al oricărui deznodământ. Dacă Victor Ponta ieșea președinte al României, Dragnea urma să fie, pe cale directă, prim-ministru (ceea ce era țelul său); dacă Ponta pierdea alegerile, urma să fie detronat din funcția de președinte de partid și, y compris, din cea de premier. Nu s-a întâmplat imediat, dar acesta va fi finalul, chiar dacă temporizat din cauza unor situații neprevăzute, vezi procesul și condamnarea în instanță a lui Dragnea și problemele cu justiția ale lui Ponta însuși. Faptul că și-a îndeplinit prima parte a planului (adjudecarea conducerii PSD) e un trofeu pentru el (așa se face politica pe-aici) și deschide calea către cel de-al doilea, poziția de premier. Acesta e Liviu Dragnea ca aspirant al politicii și a manevrat cu destulă abilitate și cu răbdare jocurile pentru a-și atinge scopurile și a câștiga puterea, scopul fiecărui politician, la urma-urmei.
Însă pe noi, cetățenii României, nu asta ne interesează, cum a câștigat Dragnea puterea în PSD, ci altceva. În primul rând, suntem preocupați cu toții (de stânga și de dreapta) ce va face partidul care își asumă stânga politică. Credem că e un interes național să avem o stângă sănătoasă, modernă, implicată, europeană și care să „domolească”, vremelnic, politicile agresive, de dezvoltare, ale dreptei și să cheltuie cu măsură agoniseala acesteia. Visuri! N-avem nici dreapta care să „producă” (dezvoltare) și nici stânga care să „împartă” (bogăția) și n-am avut niciodată în acești ani. Dreapta se află acum în chinurile facerii, nu se știe cu ce rezultat, iar PSD e nevoit s-o ia de la capăt, odată cu recunoașterea eșecului și ejectarea lui Victor Ponta. Partidul e jos, are nevoie de un suflu proaspăt, de un start nou, de oameni nou-veniți și mai ales de viziune. Politica se face și cu hărnicie (cu rezultate mediocre, de multe ori), dar mai ales cu idei, cu forță și cu capacitatea de a insufla încredere maselor. Unii oameni sunt făcuți să „gândească”, alții s-au născut doar ca să „facă”. Liviu Dragnea face parte din a doua categorie, din păcate pentru țară, pentru partid și pentru el. Că nu mai ține cu „baroniada” (cu DNA la ușă), cu aranjamentele și combinațiile trecute pare a intui și noul lider PSD (sau i-a șoptit cineva) și se străduie să arate că înțelege (măcar vag) noul său rol. Dar zău, nu pare omul potrivit. Are calitățile care l-au ridicat în partid, dar e vechi și uzat ca imagine, e prizonierul combinațiilor trecute, are multe pete. Dar mai ales nu are profilul, ținuta și potențialul unui autentic politician nou, de stânga, vizionar.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 13 octombrie 2015

Jun 30

Transporturile: impotență, blestem sau conspirație

DSC_0165
Nu trebuie să fii șofer (de fițe) să vezi că ne lipsesc drumurile și nu trebuie să fii analist politic să vezi că n-am avut niciodată un „șef” al Transporturilor în România postdecembristă. Ar rezulta, în acest silogism chinuit, că în țara noastră n-a fost nimeni în stare să facă drumuri și probabil nici nu va fi până le vor face alții. Ultimele evenimente ne ilustrează cu asupra de măsură acest lucru. Și iată, fără drumuri n-a venit Audi în România acum câțiva ani (s-a oprit în Ungaria), fără drumuri, cică, a plecat Nokia din Jucu și fără drumuri, se spune, vrea să plece Renault din România. „Ducă-se pe pustii”, vor fi zicând unii în gândul lor, problema este însă ce facem noi pentru noi aici în țară cu drumurile noastre rămase de izbeliște. Căci „dacă drum nu e, nimic nu e!”, cum ar zice „cel mai iubit dintre călători”.
Un bilanț sumar ne arată că în peste douăzeci de ani de guvernare am avut peste douăzeci de miniștri ai Transportului, ceea ce dă o medie de circa un an per ministru. Realist vorbind, ce poate face un ministru timp de un an? Să-și caute secretară (care să-i fie eventual și amantă), să-și facă „echipă” proprie, să plaseze niște oameni de la partid pentru a mulțumi câțiva „sponsori” electorali și să învețe câteva „șmecherii” de făcut bani odată ajuns la „butoane”. Dar și dacă ignorăm acest scenariu plauzibil, de altfel, la modul serios, un ministru, cu toată bunăvoința, nu poate face mare lucru într-un an, cel mult să-și însușească probleme specifice instituției și să facă câteva planuri. Pe când să le aplice, era deja schimbat. De cei mai mulți dintre acești foști miniștri ai Transporturilor nu-și aduce nimeni aminte, nici de un lucru rău, necum de vreunul bun. Sunt și câteva „vedete”, cum ar fi Miron Mitrea, șoferul sindicalist ajuns în vârful PSD și în pușcărie în cele din urmă pentru fapte de corupție. Și mai mare vedetă a fost Traian Băsescu, ministrul care nu vedea necesitatea autostrăzilor, ajuns apoi președinte al României și rămas consecvent în politica anti-autostrăzi. La așa un aflux de miniștri schimbați pe bandă rulantă, ne putem pune întrebarea dacă a fost o întâmplare sau nu, dacă nu cumva erau puși pentru a fi trântiți și găsiți țapi ispășitori pentru uriașele rămâneri în urmă în industria drumurilor. Ce motive ar putut avea conducătorii României de a frâna dezvoltarea țării prin nemodernizarea șoselelor, prin lipsa autostrăzilor etc. Putem identifica mai multe explicații și ipoteze:
1. Bunăoară, o teorie conspiraționistă și retrogradă, potrivit căreia un grup conducător ar fi dorit izolarea țării și menținerea ei într-o zonă de control prin înapoiere și nedezvoltare. Scopurile ar fi putut fi mai multe, dar sigure erau conservarea puterii, păstrarea privilegiilor și controlul asupra resurselor. O ipoteză care în parte a funcționat și poate fi probată.
2. Lipsa resurselor financiare sau mai precis nealocarea resurselor necesare dezvoltării acestui sector. Scenariul era destul de transparent: într-o primă fază, banii nu se alocau pentru că nu erau destui, apoi când au apărut banii, drumurile n-au mai fost prioritate, deoarece se cereau prea mulți și probabil se furau mai ușor dacă erau alocați altor sectoare.
3. Lipsă de responsabilitate a politicienilor, începând cu președinții, continuând cu premierii și sfârșind cu „acarii Păun”, miniștri de resort. Celor mai mulți probabil nu le-a păsat, chiar dacă au înțeles importanța problemei, iar alții vor fi zicând că n-a sosit momentul potrivit.
4. Prostie, ignoranță, supușenie, lașitate și lipsă de viziune a celor care aveau responsabilitate directă și ar fi trebuit să fie inițiatorii și realizatorii din punct de vedere tehnic și logistic. Aceștia s-au complăcut în locuri călduțe și bine plătite, au acceptat funcții pentru care nu aveau pregătire și au primit decizii dinainte luate fără a deschide gura. Scopul lor era de a ocupa și a nu pierde poziții nemeritate și care erau obținute numai și numai pe cale politică.
Guvernarea Victor-Viorel Ponta a transformat situația de la Transporturi într-un fel de caricatură: cu cât se făcea mai puțin, cu atât se promitea mai mult, miile de kilometri de autostradă se desenau doar pe hârtie. Patru miniștri în trei ani: primul (Relu Fenechiu) a stat șapte luni, apoi a mers la pușcărie, al doilea (Ramona Mănescu) a fost salvată de ieșirea de la guvernare a PNL; al treilea (Dan Șova) a stat doar trei luni, demisionat din motive de corupție și ținut ascuns pe culoarele justiției și pe sub „fustele penale” ale lui Victor Ponta. Chintesența însă a ambiguității instituționale a Ministerului Transporturilor o reprezintă Ioan Rus care, cred, a știut dinainte de a fi ministru că nu va face nimic notabil în mandatul tău, limitat (ne întrebăm de ce l-a acceptat, dar asta este o problemă și mai complicată). Semnul public cel mai clar a fost apariția acelui Master Plan General de Transport, de implementarea căreia urma să se ocupe o … jurnalistă din Cluj. Am spus-o cu martori că Dana Berinde dacă va apuca să-și ia primul salariu (frumușel, de altfel).
Acum la Transporturi este propus (apoteotic) un literat, dacă am înțeles bine. Oricum, cât poate sta în funcția de ministru unul pe care îl cheamă Mihai-Viorel Fifor? Ce credeți că a contat mai mult, că îl cheamă Viorel sau că îl cheamă Fifor? Pentru englezi, aceasta ar fi o foarte bună miză de jucat la pariuri. Pentru români pare o situație normală.
Acest material a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 23 iunie 2015