Mult mai multe lucruri grave s-au întâmplat în SUA în acești ani (zile) decât se văd la prima vedere. Sigur că cel mai grav (și care are de-a face cu toate celelalte) este pervertirea unui model (de sistem politic, de societate, de democrație), dar mai ales compromiterea unui simbol (al tuturor acestor lucruri), practic, simbolul cel mai puternic, dominant, al ultimului secol sau, cel puțin, a ultimilor șaptezeci de ani. Americanii, ca ultimul mare „imperiu în viață”, au promis două lucruri, pe care lumea nu le-a avut niciodată (dar poate și le dorea), libertate și/cu prosperitate, pentru care puneau asigurări și chezășie cu propriul exemplu și pentru impunerea cărora nu au ezitat să pună la bătaie bani, influență și „mână înarmată, acolo unde au crezut ei că e cazul. Cea mai mare bătălie mondială după încheierea celui De-al Doilea Război Mondial a fost „lupta americanilor pentru democrație”.
Operând cu dezinvoltură cu libertatea (și libertățile) și ajungând inevitabil la „drepturile omului”, SUA și-au asumat și au devenit (fără să întrebe foarte mult și pe alții) ceea ce s-a numit „gardianul mondial”, „polițistul planetei”, dar și promotorul și „implementatorul principal” din privința democrației. Iar aceasta era la pachet cu libertatea de exprimare, cu presa liberă, din care au făcut un titlu de glorie și o „redută” a cultivării, menținerii și apărării idealurileor democratice. „Războiul rece” și „căderea comunismului” sunt exemple de implicare americană reușită, să spunem (și ne privește și pe noi); Afganistanul, Irakul, „primăvara arabă” sunt exemple de eșecuri americane în privința „democratizării”, în general, a lumii musulmane. Nu judecăm noi aici nici temeiul, legitimitatea sau consecințele acestui proces planetar. Constatăm doar că am funcționat, într-o formă sau alta, până cam acum patru ani, adică până la alegerea lui Donald Trump președinte al SUA, atunci când întreaga paradigmă politică a Americii (internă și externă) pare să se fi schimbat, odată cu noul președinte. SUA începea să nu mai creadă în propriile valori (ce făcuseră din ea cea mai puternică democrație a lumii, cea puternică economie, cea mai prosperă mare țară) și să se retragă de pe diverse „fronturi” mondiale cu motivarea (populistă) „to make America great again”. Toată lumea s-a mirat de apariția și, mai ales, de victoria acestui președinte atipic, miliardar, vedetă TV, dar și politician antisistem, certăreț, un pic bufon, ignorând istoria țării sale a ultimului secol și pornit să așeze lucrurile (America, dar și lumea) într-un mod propriu, surprinzător, neobișnuit, scandalos, pe alocuri.
S-au întâmplat foarte multe lucruri noi, inedite, nemaivăzute și auzite pentru America în acești patru ani și foarte multă lume (politicieni, analiști, jurnaliști, cetățeni) s-a întrebat cât de departe e în stare D. Trump să meargă, raportat la promisiuni (îndrăznețe și aberante unele) și la „devierea” pe care o imprimase țării sale și pe care dorea să o continue în mandatul al doilea. El a arătat, din campania electorală și după aceea, până în ultima clipă, când a refuzat (aproape explicit) să cedeze puterea că este dispus, cu orice risc, să meargă până la capăt.
Și aici ajungem punctul de maximă intensitate și reponsabilitate, de reprezentativitate și simbol al situației de azi, acela în care însăși stindardul Americii, democrația și alegerile libere au fost terfelite, demolate din interior și de la cel mai înalt nivel prin nerecunoașterea rezultatului alegerilor de către D. Trump (în ciuda tuturor argumentelor juridice, politice etc.), de încurajare a revoltei, culminând, ca imagine, cu invadarea de către adepții președintelui în exercițiu (cu propriul său alibi) a Capitoliului, adică a sediului Parlamentului și guvernului, adică a instituțiilor democratice fanion ale Americii. Semn fără echivoc al uzurpării puterii, al nesocotirii regulilor elementare, al sfidării chintesenței democrației.
Indiferent de ce se va întâmpa în viitor, acest lucru nu mai poate fi negat, nici nu poate fi șters din istorie sau din amintire și nici nu va fi uitat degrabă, tocmai pentru valoare de simbol pe care o are. SUA n-a mai vrut, la un moment dat (sub Trump), să fie simbolul democrației, acum nici nu mai poate să fie. Și nu se putea încheia acest „scenariu prost” decât prin concluzia amară a unui jurnalist american, invocată (ironic) de Maria Zaharova, purtătoarea de cuvânt a ministerului de externe de la Moscova: „Statele Unite nu vor mai putea niciodată să pretindă în fața lumii că sunt un model de democrație”. Cred că e destul pentru moment.
Tag Archives: Trump
Ce gândesc alții, ce facem noi
Precum a sesizat presa străină și un pic (sau deloc) cea românească, după turneul europeano-asiatic al lui Donald Trump, „jocurile geopolitice” se refac și numai o (țară) „proastă” ar putea spune că acest lucru nu generează consecințe pentru toți actorii, activi sau pasivi, aflați în „câmpul tactic”. La aceste noi și surprinzătoare desfășurări de forte, cu toții stau cu ochi ațintiți și cu urechea ciulită pentru a găsi cea mai bună strategie. Iată câteva observații de luat în seamă:
– cu Donald Trump președinte, SUA s-au tranformat, dintr-o țară puternică, sigură și activă geopolitic, într-una agresivă, amenințătoare, imprevizibilă și impredictibilă. Nimeni, dintre marile puteri, nu prea înțelege bine cine e prieten și cine dușman: de pildă, China digeră prudent anularea tratatului de liber schimb cu SUA, Turcia a început să mârâie impotriva marelui său aliat NATO, Rusia nu știe dacă a făcut „o afacere” sau „o prostie” cu D. Trump, Papa e prudent, Iranul cugetă, lumea arabă și Israelul sunt în espectativă… E o întrebare (sau nu) dacă gafele diplomatice prezidențiale sunt interpretabile sau trebuie luate ca atare, e lipsă de pricepere sau joc, e întâmplare sau premeditare.
– UE, întărită de victoria lui Emmanuel Macron și de cea previzibila a Angelei Merkel, e tot mai aproape de o strategie proprie și tot mai departe de marele aliat transatlantic. Sinteza acestei poziții a făcut-o A. Merkel în felul acesta: „epoca în care ne puteam baza complet pe alții s-a terminat într-o anumită măsură”. Uniunea Europeană, cu tracțiune franco-germană, pare dispusă la reformarea (administrativă, economică și de securitate) care să dea speranța (măcar) a unei puteri geopolitice coerente.
– abia acum, după aceste clarificări electorale și strategice, chestiunea transformării UE devine acută pentru țările membre, dominate de divergențe și scepticism. Uniunea, e de presupus, se va strânge în jurul intereselor economice și militare, iar cei incompatibili, mai devreme sau mai târziu, vor fi eliminați. La acest moment, polii cei mai important, de divergență, sunt zona euro-neeuro, est-vest, nord-sud, pro sau anti imigranți, liberalism-iliberalism. Un mănunchi de probleme, nici puține și nici ușoare.
Nu trebuie să fii mare strateg să înțelegi că din aceste mari încleștări e posibil să iasă toți bine și în câștig. Vor fi învingători și învinși, vor fi perdanți neți și beneficari bruți, totul depinzând de viziune, orientare, fler, pricepere, înțelepciune. Am scris toate acestea, sincer, cu un ochi spre România și spre ceea ce are/ar avea de făcut pentru a fi de partea bună și pentru a avea niște termeni de comparație reali.
Însă ceea ce se întâmplă în lumea real-politică de la noi nu ne încurajează deloc, pentru că agenda internă pare cu totul alta. Bunăoară:
– într-una din cele mai corupte țări ale UE, prima și principala temă de guvernare a partidului câștigător în alegeri a fost „combaterea anticorupției”. Dominantă în ultimele luni și recurentă, aceasta a bulversat țara, clasa politică, responsabilii europeni, a consumat energia și a absorbit atenția de la alte teme, mult mai importante. Deși s-a soldat, deocamdată, cu un eșec, absoarbe impulsurile principale ale vieții politice.
– aceste bătălii simbolice și instituționale (stat vrs. populație, Binom vrs. Parlament, Președinte vs. Parlament, DNA vrs. politicieni etc.) au fost generate și privesc în mod direct interesele personale ale unor politicieni importanți și patroni de presă, dar au devenit, prin amplificare și repetiție, cele mai importante probleme ale României.
– lupta pentru influențarea și controlul justiției s-a transformat într-un război „pe viață și pe moarte”, fiind ignorate și călcate în picioare prestigiul personal și institutional, principii democratice, interesul national, imaginea țării.
– după cum s-a putut constata, guvernarea nu urmărește, ca obiective clare și asumate, intrarea în spațiul Schengen, empatizarea cu instituțiile europene, compatibilizarea cu sau apropierea de zona euro (semnalele prezenței depline în UE), ocuparea unor poziții de negociere mai puternice și avantajoase, ci satisfacerea unor promisiuni demagogice electorale, interesele partidului, nu ale țării, imaginea acestuia, pe fondul reglării de conturi între instituțiile statului (președenție, Parlament, guvern, Curte Constituțională, SRI, DNA etc.). Acestea slăbesc forța statului și erodează imaginea țării, atât intern, cât și extern.
– temele (propuse) dezbaterii interne, de politicieni și de media, sunt manipulatoare și ocupă agenda publică până la saturație și respingere. Ele se numesc: Binomul și influența sa malefică, dezvăluirile lui Sebastian Ghiță, dezvăluirile lui Dan Andronic, arhiva SIPA. Toate cu o destinație unică: intimidarea justiției. Să fim înțeleși, nu denunțarea Binomului sau a practicilor SIPA deranjează (ele sunt nocive și trebuie eradicate), ci folosirea lor în scop personal și de partid. Cum e posibil, de pildă, ca SRI să permită existența unor „tunele de făcut de bani” de tip S. Ghiță, pe care să le protejeze apoi să le piardă de sub control, pentru ca multiplele baze de date pe care acesta le-a gestionat (prin contracte IT cu statul, exlusive și abuzive) să poată deveni monede de schimb pentru libertatea sa, vulnerabilizând o întreagă țară prin asta?
– România vrea la masa principală a Europei, dar nu este capabilă să iasă dintr-u subiect de presă precum plagiatul sau o carte precum „Fabrica de doctorate”, concentrându-se (la diverse nivele) asupra compromiterii jurnalistei, nu asupra problemei de fond.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj
Presa independentă și de calitate nu-i un cadou
Săptămâna trecută a fost Ziua mondială a libertății de exprimare și, pentru că am avut ocazia, mi-am exprimat, la TVR Cluj, un punct de vedere despre libertatea presei din România (https://youtu.be/QqNoFqbbL8E -de la min. 3.20 la 10.30). Vineri (5 mai), s-au dat premiile pentru jurnalism în Cluj pe anul 2016 și, pentru că am făcut parte din juriul uneia dintre secțiuni, am avut ocazia să reflectez, o dată în plus și în profunzime, la calitatea și destinul presei actuale.
Dar a vorbi despre media, ca întotdeauna, este complicat, sensibil și riscant, iar azi, când vine vorba, toți, la unison, se aruncă să spună că presa e slabă și că, știți, … fake news, care explică totul. Nu explică totul, iar media nu are doar o singură problemă, ci straturi întregi, depuse în timp și spațiu, pornind de la nivel global și ajungând la cel local, luând în calcul modificările structurale și atingând revoluția tehnologică. În condițiile schimbărilor dramatice din câmpul comunicării, unde jurnalismul nu mai deține monopolul informației, presa, în înțelesul ei cel mai clasic, suportă nu una, ci două crize majore: una de identitate și de (re)stabilire/poziționare a locului ei natural în societate și o criză a resurselor de funcționare, căreia putem să-i spunem de sistem, financiară, de model de afaceri etc. La aceste două mari probleme, sigur că s-au adăugat o criză de credibilitate, interferențele cu politicul, cu interesele economice, globale, geopolitice etc. La toate acestea, media a reacționat cu o adaptare forțată la noile condiții, care sigur că diferă de la un loc la altul. În America, se spune, presa mainstream s-a desprins de popor și trăiește într-o bulă proprie, pe care din orgoliu nu vrea s-o părăsească. Brexitul nu-i străin de lăcomia pentru spectacol post-adevăr al tabloidelor britanice. În Ungaria, mai ales, și Polonia (țări membre UE) mass-media pierde teren (legal), iar cea de opoziție scade văzând cu ochii. În Turcia, jurnaliștii sunt arestați direct (fără explicații), iar libertatea de exprimare (democratică) a devenit o glumă, sub ochii neputincioși ai gardienilor democrației (SUA, UE). Iar în Rusia și-n alte părți mai auzim că se și moare. Peste tot în lume, „babelul noii comunicări”, liberalizat prin dezvoltarea rețelelor sociale și încununat, în epoca post-adevăr, de fenomenul fake news, face ravagii (câștigă alegeri, pune președinți, trafichează influență, creează conflicte etc.) și destabilizează una din temeliile democrației, care este libertatea de exprimare, devenită un fel de „slobozenie la orice”.
Pe această schiță a unei hărți media cum am putea găsi presa din România (și cea din Cluj)?
Media românească, la modul cel mai general, este săracă, dependentă, partizană, influențabilă, vulnerabilă, ridicând serioase probleme de credibilitate și calitate. Adăugând aici entuziasmul autohton cu care a fost îmbrățișat fenomenul știrilor false, putem spune că nu ne deosebim esențial de peisajul general. Deosebirile apar cu privire la recunoașterea stării de fapt, recăpătarea conștiinței de sine și în căutarea și identificarea soluțiilor de „ieșire din tunel”. În lume, când s-a constatat că giganții on line (Google, Facebook etc.) atrag masiv (toți) banii din publicitate și că modelul de afaceri media bazat pe publicitate este perimat, s-a trecut la găsirea altor soluții, a altor modele de business. Acesta este fenomenul în curs, iar constatarea/concluzia este că doar publicul poate salva (financiar și moral) presa, dacă se reînnoadă firul încrederii, cel puțin după cum arată experiențele occidentale în aceste sens. Asta presupune că jurnalismul, eliberat de toate interferențele nocive, prestează (doar) pentru publicul său, servindu-l în toate nevoile sale firești (de interese active și relaxare), iar publicul se obligă în mod direct să plătească serviciul (prin abonamente directe, plata la bucată, proiecte de crowdfunding etc.), potrivit noilor modele de afaceri. Plățile sunt mici și cu cât succesul este mai mare, cu atât produsele media sunt mai accesibile. Condiția esențială este calitatea, interesul și încrederea reciprocă între jurnalist și publicul său. Aceasta este și calea ce trebuie urmată de jurnalismul din România în lupta pentru supraviețuire: calitate, independență, integritate. Doar că niciuna dintre părți nu pare, la acest moment, perfect conștientă și pregătită pentru asta. Media mainstream se mulțumește, deocamdată, cu „resturi” (publicitare, politice, ale grupurilor de interese locale și naționale). De cealaltă parte, publicul român așteaptă să-i vină totul gratis, nu este dispus (conștient) să ajute cu nimic.
Doar că, așa cum s-a dovedit, precum democrația nu-i un dar, ci un beneficiu posibil pentru care trebuie să lupți, nici presa independentă și de calitate nu-i un cadou, pe care să-l primești fără să faci nimic, fără să contribui cu ceva. Publicul nu trebuie să lase presa la cheremul puterii pentru a putea avea pretenții de la ea, ci trebuie s-o ajute (financiar). Micile proiecte existente arată că se poate.
La noi, mai există jurnalism de calitate (inerțial) prin strădania, contribuția individuală și „eroismul” unor jurnaliști (sau grupuri), dar nu ca efort instituțional, sistemic, asumat de întreaga comunitate profesională, solidară și coerentă.
Ceea ce nu este normal și nu poate dura la nesfârșit!
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 9 mai 2017
Despre modele și crizele lor
Ideea de a scrie despre modele mi-a venit după finala turneului de tenis de la Miami dintre Roger Federer și Rafael Nadal, câștigată din nou (după Australian open) de eternul campion elvețian. Sunt câteva motive importante, irepresibile (unele sportive, altele umane), care mi-au dat ghes și mi-au oferit prilejul de a reflecta în profunzime și la scară mărită la un asemenea subiect. Primul motiv este că Roger Federer ar putea să fi realizat, la vârsta și performanțele obținute, cel mai mare come back din istoria sportului, cu o morală evidentă: esențială este vârsta lăuntrică, nu cea biologică. Al doilea motiv este că Federer l-a bătut chiar pe Nadal, adversarul său de-o viață, obsesia și coșmarul lui, luptătorul anume „făcut” pentru a-i exploata slăbiciunile jocului (nefiind nici el perfect, în ciuda renumelui). Morala e la fel de simplă și de solidă: progresul poate fi continuu, iar (auto)depășirea, oricând posibilă. Al treilea motiv (și cel mai important) este însăși ideea de model pe care o inspiră și o impune Federer, de la un capăt la altul și trecând prin toate cele ce-l înconjoară. Vorbim aici despre un echilibru și o justă măsură în sport și în viață, în victorii și înfrângeri, în vorbe și în fapte, în gesturi și în declarații, la bucurie și la necaz, în interiorul arenei sportive și înafara ei etc. Morala se impune și aici de la sine: un asemenea fenomen uman apare rar, iar atunci când se ivește, trebuie apreciat/urmat/valorificat în toate coordonatele existenței lui.
Mi-a întărit senzația că elvețianul face tot ceea ce trebuie natural, din interior, fără să se forțeze un recent mini-interviu acordat unui jurnalist român la Miami. Roger Federer răspunde cu modestie și deferență întrebărilor acestuia, retrăiește viu, cu sinceritate și detalii, amintiri, (aparent minore) din România, vechi de 14 ani, greu vizibile de la înălțimea unui asemenea star internațional. Căci, se știe, asul tenisului este, probabil, cel mai (re)cunoscut/celebru/notoriu sportiv și om de pe planetă. Cei mai mulți își pierd capul (de) la o asemenea altitudine și o iau razna, într-un fel sau altul.
Un al patrulea motiv s-a ivit întrebându-mă, absolut retoric, cum ar arăta un Roger Federer în politică, în general, și în cea europeană, la nivel UE, în special. Dincolo de jocul autopropus (dificil, stânjenitor, absurd, poate), n-am găsit nicio reprezentare, niciun echivalent și mi se pare că toate modelele zilei de azi se îndepărtează dramatic de un asemenea prototip, merg în direcție complet opusă.
Care sunt mai marii lumii și care sunt modelele împărtășite ale zilei? Răspunsurile nu sunt greu de dat, mai dificil sunt de explicat cauzele pentru care acestea capătă prevalență. Reușita absolută în politică și paradigma dominantă a acestor vremuri o reprezintă Donald Trump, președintele ales în cea mai avansată democrație din lume, din cel mai puternic stat de pe glob. Miliardarul american are putere de simbol și de oglindă a entropiei, nevrozei și tulburării vremurilor de azi. Echilibrul și măsura lipsesc aproape cu totul din gesturile sale, dar se află în consonanță cu trăirile semenilor ce se regăsesc într-un asemenea comportament excesiv, abuziv, imprevizibil, impredictibil, periculos. Rivalul sau prietenul său (nici măcar asta nu este clar într-o lume atât de confuză) este Vladimir Putin, președintele ales din cea mai înapoiată democrație (o semidictatură, de fapt), din cel mai întins stat de pe glob. La atributele de mai sus, în cazul acestuia se adaugă un exces al lipsei de transparență și de subversivitate. Amândoi invocă binele și pacea, dar propagă populismul și individualismul și trimit lumea către scindare și conflict, iar în loc de-a stârni indignare și dezaprobare, provoacă admirație și emulație în toată lumea civilizată: în Marea Britanie, în Franța, în Ungaria etc.
Nu insist, căci sunt necesare câteva cuvinte și despre modelele de la noi. Chiar așa, pe cine am putea lua ca exemplu din politica românească și care sunt tipurile dominante de aici? Primul nume care-ți vine în minte, obligatoriu, este Liviu Dragnea, ca șef de partid câștigător covârșitor la ultimele alegeri, ce oferă pilda unui lider lipsit de har (politic), combinator minor și oportunist prost calculat. El a folosit (prin consiliere) uneltele individualismului și populismului, dar odată desprins de la „aparate”, a stricat jocurile prin amatorism, lipsă de viziune și indecizie. Un model asemănător de succes este Victor Ponta, aflat în altă etapă a in/evoluției, în acceași gamă populist-minoră, și alții. De partea opusă, a liderilor declarat responsabili, dar invalidați la vot, se află Dacian Cioloș, un fel de antimodel pentru vremurile tulburi și emoționale, pline de frică și instabilitate, pe care le trăim.
În final, îmi permit ca licență, o (extrem de) scurtă istorie naivă a războaielor: mai întâi, oamenii nu se înțeleg pe ei, apoi, între ei (nici cei mari, nici cei mici), presa nu mai reflectă nimic, profeții sunt alungați și totul face buum! După, oamenii întreabă ce s-a întâmplat, jurnaliștii spun, istoricii arată, iar artiștii încearcă să explice. Întotdeauna, prea târziu.
Cât de anacronic este Roger Federer.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 11 aprilie 2017
Idei bune, idei proaste
Cel mai important eveniment politic al începutului de an (instalarea la Casa Albă a noului președinte Donald Trump), după un scrutin încheiat cu un rezultat considerat ca o mare surpriză, are valoarea de simbol și rezonează pentru întreaga planetă. Pentru unii (cei mai radicali), ar urma o schimbare din temelii a politicii mondiale, cu o nouă Americă, cu raporturi diferite de putere între protagoniști și cu multe semne de întrebare; pentru alții (poate mai numeroși), ar fi vorba doar despre abordări diferite, în chestiuni interne și externe, ce vor genera schimbări, dar care nu (mai) justifică marile îngrijorări din campania electorală; pentru o altă categorie (probabil, cei mai puțin numeroși), SUA vor rămâne ce-au fost, iar noul președinte „se va da pe brazdă”. E provocator și interesant, câtăvreme Donald Trump, înaintea primelor decizii, are imaginea unui tort cremos, cu multe straturi, din care fiecare privește partea care-l interesează și alege felia care-i convine. Cu toate că sunt importante pentru state și pentru cetățeni, previziunile nu sunt ușor de făcut, din cauza/datorită atipicității și imprevizibilității personajului. Busola interesului se mută de la est la vest și-și fixează acele ba pe Rusia, ba pe China, neignorând Europa. Rămâne de văzut câtă substanță este în aceste „rotiri” și cât exercițiu de imagine și de captare a atenției se află în aceste gesturi „preliminare”.
În ciuda numeroaselor superlative primite, la un moment dat, de predecesorul său Barak Obama, Trump nu primește o Americă ușoară, ba există voci ce vorbesc despre un eșec, atât intern, cât și extern, câtăvreme politica lui nu a fost validată de posteritatea imediată. Căci, în această linie logică, după un dublu mandat al „primului președinte de culoare”, ar fi trebuit să urmeze „prima femeie președinte”, or noi analizăm acum o posibilă „restaurație a puterii albe” sau, în cel mai rău caz, o „reabilitare a Americii profunde”, pe un fond al prăbușirii „corectitudinii politice”, cultivată în exces de progresiști. La nivelul politicii interne, din cât se vede, noul președinte pare a miza pe relansarea economiei americane și pe măsuri protecționiste, încercând să (re)valorifice imensul potential economic american într-un mod diferit față de predecesorul său. Dar și mai preocupante pentru lumea întreagă sunt dezvoltările coordonatelor externe a politicii „trumpiene”, ținând cont de numeroasele și marile contradicții și controverse din abordările sale electorale și postelectorale. O nouă dimensionare geopolitică este posibilă oricând și o nouă împărțire a sferelor de influență nu pare deloc imposibilă.
Toată lumea e atentă/îngrijorată/interesată de aceste evoluții în preajma startului noii președinții, mai puțin țara noastră, aparent, măcinată de alte griji, cu alte preocupări, interese și priorități. Iar acest lucru e de domeniul evidenței. De mai multe luni, România nu mai are politică externă explicită, miniștrii, vechi și noi, au dispărut din spațiul public, audierile în Parlament ale noului titular al portofoliului de externe au fost caraghioase, iar noul ocupant pare dat dispărut.
Sunt mai multe chestiuni de interes din politica externă românească la care nu avem răspuns, iar tăcerea nu este de bun augur:
– După un prim semnal, din chiar seara anunțării rezultatului alegerilor din România, dat de liderul PSD Liviu Dragnea, că România își păstrează direcția Vest și își respectă angajamentele față de parteneri (UE) și aliați (NATO), a urmat o lungă și stranie tăcere. Ciudat a fost c-a spus-o atunci (oarecum neașteptat și tautologic, în context), acum pare bizar și îngrijorător că n-o mai spune
– Semnalele date de noua putere aleasă din perioada desemnării premierului, pe fondul personalizării situațiilor și conflictelor politice, au fost ambigui și netransparente. Forțând interpretarea, putem vorbi despre semnale date în direcție (geopolitică) opusă, neoficial, fără negocieri, fără acord instituțional, fără consultarea populară într-o problemă atât de importantă
– România superficială pare a fi acum victima „diversiunii Ghiță” și urmărilor acestuia, asupra căruia se concentrează întreaga atenție publică, instrumentată de către media partizană și interesată. Sunt obnubilate, în plan intern, noua arhitectură bugetară și probleme esențiale legate de justiție, iar în plan extern, România pare scufundată în ceață, dispărută, temporar, de pe harta geopolitică
– Interesele interne ale noii puteri politice ar putea fi dominate de respectarea angajamentelor electorale, de câștigarea, în perspectivă, a președinției, dar, mai ales, de rațiuni de securitate ale persoanelor cu probleme în justiție, pentru cei deja condamnați, pentru cei afectați în present sau în viitor. Cum și de ce își permite al treilea om în stat să lanseze la televizor zvonuri privind iminenta sa condamnare și încarcerare? E prea mare stricăciunea adusă statului (vulnerabilizarea lui) și prea mic câștigul (personal) pentru un om de stat. Senzație este că mai e ceva!
– „Scandalul Ghiță”, dincolo de anormalitatea acestei construcții (a personajului și a relațiilor sale), privit ca o uriață „defectare”, poate fi un semnal al „deconectărilor” și al „reconectărilor”. Interne și/sau externe?!
Ca personaj politic neconvețional important, Donald Trump a dat multora idei. Unele se vor dovedi bune, altele, proaste. Lunile următoare ne vor lămuri.
Aceste articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 17 ianuarie 2017