Tag Archives: UE

Jul 15

Marele câștig

Posted on by

Select7
După șocul alegerilor din 26 mai, vom rămâne cu niște amintiri puternice, câteva consecințe politice, juridice și economice notabile și, lucrul cel mai important pentru mine, cu un mare câștig.
Condamnarea definitivă a lui Liviu Dragnea și încarcerarea de a doua zi au avut darul unui amplificator de emoție, de gust politic și de miros (iz) democratic. Însă impresiile senzoriale trec, importante cu adevărat sunt consecințele și, mai ales, cele de lungă durată.
Urmările politice n-au întârziat să apară, scena politică s-a resetat complet și intrăm într-o zonă a nisipurilor mișcătoare. În numai două zile, PSD și-a pierdut capul, direcția și ținta și-a intrat în plină derivă (ca o „găină beată”), în frunte cu Viorica Dăncilă. Căci scopul nu era decât să-l scape de pușcărie pe „derbedeul politic” Liviu Dragnea, „restul” programului, compus din „daruri grecești” (salarii și pensii mărite etc.), neavând alt scop decât să facă acceptabilă această „golănie națională”, instrumentată politic, legislativ și economic. Fără acest țel (neanunțat, nemărturisit și nerecunoscut), de încurajare a hoției și descurajare a cinstei, muncii și meritocrației, complet eșuat, PSD se vede în situația de a face „artă pentru artă”. A dat oamenilor cât a putut pe împrumut, dar nu i s-a recunoscut nimic.
Și acum ce să facă?
Să continue cu abuzarea statului ca și cum Liviu Dragnea ar fi încă în viață (politică)?! Nu-i cine!
Să încerce „să dea” în continuare ca până acum? Nu-i de unde!
Să-și asume explicit populismul, extremismul, antieuropenismul? Nu-i pentru cine!
Să se întoarcă la social-democrația pierdută și abandonată? Nu-i credibil!
Să încerce să se reformeze? Nu-i nicio șansă! Căci forța sa e tocmai tribalismul, „baronismul”, conservatorismul!
Singura idee politică nouă adusă de actuala guvernare (PSD+ALDE) a fost că în România e prea multă anticorupție și că românii nu o doresc. O ideea închipuită și complet eronată, după cum arată rezultatul alegerilor și al referendumului.
Urmările juridice sunt (sper) încetarea măcelului asupra justițiarilor, asupra legislației penale și a întregului sistem juridic, slăbit, vulnerabilizat, decredibilizat. Măscărici politico-juridici precum Florin Iordache, Eugen Nicolicea sau Șerban Nicolae, investiți cu puteri anormale și discreționare, sper că vor dispărea de pe prima scenă. Cred că vor fi abandonate proiectele „reformei nebunești”, de salvare a șefului (odată ce el este deja în pușcărie), și că va începe revenirea, normalizarea, liniștirea apelor în justiție. Curtea Constituțională a României (un fel de „cloșcă” a abuzurilor) probabil că se va reorienta, așa cum a indicat deja. Abia apoi va trebui să înceapă adevărata reformă costituțională, dacă va fi cine s-o facă și s-o susțină.
În mod mai puțin vizibil, cele mai preocupante consecințe sunt cele economice. Cel mai greu de înțeles și cel mai dificil de îndreptat/reglat. Nu știm cu adevărat cine va avea curajul, determinarea și luciditatea să ia „taurul de coarne” și să-și asume să facă ordine în dezordinea indusă de actuala guvernare. Amănuntele sunt prea abundente, dar să nu uităm că stăm pe cea mai mare inflație din Europa, pe o creștere economică artificială (prin consum), că bunăstarea sugerată se bazează pe împrumuturi și pe chițibușuri fiscale și că vine vremea decontului și a crizei. Mai debrabă partidele se vor feri s-o înfrunte, pentru a evita costurile politice. Ceea ce nu-i bine deloc!
Spuneam la început de un mare câștig al alegerilor. Acesta nu este nici dispariția lui Liviu Dragnea (căci personaje ponosite, acre, bete de putere și mediocre ca el nu rezistă prea mult, producând germenii propriei distrugeri). Nu este nici marginalizarea prin vot a PSD, generată de o strategie politică absurdă, a „struțului”, subordonatată intereselor unui singur om, ignorând imaginea și soarta partidului. PSD e demult un partid alienat, care se reprezintă pe sine și un grup, tot mai restrâns, de dependenți electorali. Marele învingător nu e nici PNL (deși a obținut cele mai multe voturi), pentru că nu a câștigat nimic prin propriile puteri, prin strategie, idei și figuri noi, nu a produs nicio revelație. A obținut voturi așteptând inert „să se strice fructul” și să cadă singur (așa cum a făcut PSD în 2016), a urmat cuminte ideea președintelui Iohannis, de a lăsa pe Dragnea să greșească, să se compromită și să piardă alegerile pe un vot de contestare. Strategia a reușit, e drept, dar cu ce costuri și cu ce riscuri, România ajungând la un pas de marginea UE!
Marele câștig e participarea mare la vot (surpriză absolută), extinderea ofertei politice, apariția unor politicieni și partide noi și, mai ales, validarea acestora și încrederea enormă cu care au fost investiți. Țara noastră s-a trezit, brusc, dintr-un coșmar într-o altă realitate politică, cu o prezență la vot nemaiîntâlnită, cu cetățeni revoltați că nu-și pot exercita dreptul de vot, și cu un alt raport de forțe între partide. Validarea Alianței USR+PLUS ca a treia forță politică e marea surpriză și marea revelație a acestor alegeri.
Apariția de partide noi și întoarcerea către politică și către asumarea acesteia de către cetățeni e una dintre obsesiile mele și principalul motiv pentru care am făcut cronică politică în acești ani. Am descoperit cu toții acum un depozit enorm de energie publică, civică, democratică, care „zăcea” undeva și care a fost activat prin acest scrutin. Cu îngăduință, e și un mic motiv de satisfacție personală.

Jun 13

Ce gândesc alții, ce facem noi

Posted on by

poza-site-2
Precum a sesizat presa străină și un pic (sau deloc) cea românească, după turneul europeano-asiatic al lui Donald Trump, „jocurile geopolitice” se refac și numai o (țară) „proastă” ar putea spune că acest lucru nu generează consecințe pentru toți actorii, activi sau pasivi, aflați în „câmpul tactic”. La aceste noi și surprinzătoare desfășurări de forte, cu toții stau cu ochi ațintiți și cu urechea ciulită pentru a găsi cea mai bună strategie. Iată câteva observații de luat în seamă:
– cu Donald Trump președinte, SUA s-au tranformat, dintr-o țară puternică, sigură și activă geopolitic, într-una agresivă, amenințătoare, imprevizibilă și impredictibilă. Nimeni, dintre marile puteri, nu prea înțelege bine cine e prieten și cine dușman: de pildă, China digeră prudent anularea tratatului de liber schimb cu SUA, Turcia a început să mârâie impotriva marelui său aliat NATO, Rusia nu știe dacă a făcut „o afacere” sau „o prostie” cu D. Trump, Papa e prudent, Iranul cugetă, lumea arabă și Israelul sunt în espectativă… E o întrebare (sau nu) dacă gafele diplomatice prezidențiale sunt interpretabile sau trebuie luate ca atare, e lipsă de pricepere sau joc, e întâmplare sau premeditare.
– UE, întărită de victoria lui Emmanuel Macron și de cea previzibila a Angelei Merkel, e tot mai aproape de o strategie proprie și tot mai departe de marele aliat transatlantic. Sinteza acestei poziții a făcut-o A. Merkel în felul acesta: „epoca în care ne puteam baza complet pe alții s-a terminat într-o anumită măsură”. Uniunea Europeană, cu tracțiune franco-germană, pare dispusă la reformarea (administrativă, economică și de securitate) care să dea speranța (măcar) a unei puteri geopolitice coerente.
– abia acum, după aceste clarificări electorale și strategice, chestiunea transformării UE devine acută pentru țările membre, dominate de divergențe și scepticism. Uniunea, e de presupus, se va strânge în jurul intereselor economice și militare, iar cei incompatibili, mai devreme sau mai târziu, vor fi eliminați. La acest moment, polii cei mai important, de divergență, sunt zona euro-neeuro, est-vest, nord-sud, pro sau anti imigranți, liberalism-iliberalism. Un mănunchi de probleme, nici puține și nici ușoare.
Nu trebuie să fii mare strateg să înțelegi că din aceste mari încleștări e posibil să iasă toți bine și în câștig. Vor fi învingători și învinși, vor fi perdanți neți și beneficari bruți, totul depinzând de viziune, orientare, fler, pricepere, înțelepciune. Am scris toate acestea, sincer, cu un ochi spre România și spre ceea ce are/ar avea de făcut pentru a fi de partea bună și pentru a avea niște termeni de comparație reali.
Însă ceea ce se întâmplă în lumea real-politică de la noi nu ne încurajează deloc, pentru că agenda internă pare cu totul alta. Bunăoară:
– într-una din cele mai corupte țări ale UE, prima și principala temă de guvernare a partidului câștigător în alegeri a fost „combaterea anticorupției”. Dominantă în ultimele luni și recurentă, aceasta a bulversat țara, clasa politică, responsabilii europeni, a consumat energia și a absorbit atenția de la alte teme, mult mai importante. Deși s-a soldat, deocamdată, cu un eșec, absoarbe impulsurile principale ale vieții politice.
– aceste bătălii simbolice și instituționale (stat vrs. populație, Binom vrs. Parlament, Președinte vs. Parlament, DNA vrs. politicieni etc.) au fost generate și privesc în mod direct interesele personale ale unor politicieni importanți și patroni de presă, dar au devenit, prin amplificare și repetiție, cele mai importante probleme ale României.
– lupta pentru influențarea și controlul justiției s-a transformat într-un război „pe viață și pe moarte”, fiind ignorate și călcate în picioare prestigiul personal și institutional, principii democratice, interesul national, imaginea țării.
– după cum s-a putut constata, guvernarea nu urmărește, ca obiective clare și asumate, intrarea în spațiul Schengen, empatizarea cu instituțiile europene, compatibilizarea cu sau apropierea de zona euro (semnalele prezenței depline în UE), ocuparea unor poziții de negociere mai puternice și avantajoase, ci satisfacerea unor promisiuni demagogice electorale, interesele partidului, nu ale țării, imaginea acestuia, pe fondul reglării de conturi între instituțiile statului (președenție, Parlament, guvern, Curte Constituțională, SRI, DNA etc.). Acestea slăbesc forța statului și erodează imaginea țării, atât intern, cât și extern.
– temele (propuse) dezbaterii interne, de politicieni și de media, sunt manipulatoare și ocupă agenda publică până la saturație și respingere. Ele se numesc: Binomul și influența sa malefică, dezvăluirile lui Sebastian Ghiță, dezvăluirile lui Dan Andronic, arhiva SIPA. Toate cu o destinație unică: intimidarea justiției. Să fim înțeleși, nu denunțarea Binomului sau a practicilor SIPA deranjează (ele sunt nocive și trebuie eradicate), ci folosirea lor în scop personal și de partid. Cum e posibil, de pildă, ca SRI să permită existența unor „tunele de făcut de bani” de tip S. Ghiță, pe care să le protejeze apoi să le piardă de sub control, pentru ca multiplele baze de date pe care acesta le-a gestionat (prin contracte IT cu statul, exlusive și abuzive) să poată deveni monede de schimb pentru libertatea sa, vulnerabilizând o întreagă țară prin asta?
– România vrea la masa principală a Europei, dar nu este capabilă să iasă dintr-u subiect de presă precum plagiatul sau o carte precum „Fabrica de doctorate”, concentrându-se (la diverse nivele) asupra compromiterii jurnalistei, nu asupra problemei de fond.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj

Jul 02

Brexit, înfrângerea perfectă

Posted on by

Poza blog 3
Când se întâmplă (rar) un Brexit, din acesta zguduitor, tututor le trec multe prin cap și toți vor și par a avea dreptate. Bineînțeles că nu toți pot avea dreptate (și nu au), însă e legitim din partea lor să-și pună întrebări, să găsească explicații, să aducă argumente și justificări. În acest amalgam de idei, fapte și consecințe, deopotrivă provocator și înșelător, cel mai greu este a formula corect problema care să explice cauza crizei, pentru că, fără îndoială, suntem în fața unei crize, mari (ca întindere), grave (ca profunzime) și de durată (a consecințelor).
În această ordine de idei, eu cred că acest deznodământ al Brexit-ului are două cauze de fond, manifestate într-un context cu totul nepotrivit. În mod paradoxal, nici una dintre cele două cauze (latente) n-a determinat, prin sine, ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, ci contextul, creat în mod artificial și eronat, e cel care a generat acest rezultat. În fine, cele două cauze sunt inerția birocratică, lipsa de perspective clare și ineficiența mecanismelor UE, pe de-o parte, și pragmatismul exagerat, mediocritatea și lipsa de viziune a votanților la referendum, pe de altă parte. Însă, așa cum spuneam, consider că determinant a fost convocarea acestui referendum, nenecesar și neavenit, pe care îl putem privi ca pe o uriașă gafă politică a unui politician (David Cameron) prea încrezător și imprudent, care a interferat nepermis interesele politice personale, cu cele ale partidului, ale Marii Britanii și ale UE. A rezultat o combinație surpriză, o „afacere” de tip lose-lose, din care toate, dar absolut toate părțile au de pierdut. Marele perdant pare să fie însuși premierul Cameron, despre care se spune deja că ar „distrugătorul” istoric a două uniuni (Marea Britanie și UE). Aproape nu mai contează că a câștigat detașat niște alegeri cu partidul său în 2015 și că a trecut cu bine peste un referendum de separare a Scoției, ba acestea, cred, i-au dat curajul și nesăbuința de a convoca referendumul de acum, ca un gest de forță și încredere, de consolidare a poziției sale în partid și de favorizare a țării lui în UE. De aici vin și marile lui greșeli:
– Referendumul nu e în tradiția democratică a Marii Britanii
– Nu se face referendum pe chestiuni relative, care generează consecințe indirecte, neclare, greu de înțeles pentru publicul larg și în care sunt implicați și alții
– Democrația are regulile și limitele ei, hotărârile importante se iau prin delegare, se cere viziune conducătorilor, nu poporului
Au pierdut și învingătorii în referendum, facțiunea din Partidul Conservator, care are acum de guvernat nu o țară, ci un Brexit, o chestie nouă, pe care nu prea știe și parcă nici nu vrea s-o facă, după rezervele și „regretele” manifestate de oponentul principal din partid, Boris Johnson. A pierdut și poporul britanic, care pe termen scurt nu va câștiga nimic (căci n-are ce) , pe termen mediu nu e deloc limpede ce va avea de câștigat (economic), iar pe termen lung, din punct de vedere strategic și geopolitic, sunt numai perspective negative generate de Brexit. Evident, a pierdut și UE, atât ca imagine, cât și ca forță, ce avea în Marea Britanie un pilon (fie el și atipic) principal. Dar aici șirul pierderilor este aproape incomensurabil: pierd și țările mari (Germania și Franța), ce trebuie să-și asume (financiar și decizional) mai multă răspundere, pierd și țările mici, ca încredere în soliditatea și trăinicia proiectului european. Au pierdut în Brexit și laburiștii, care au devenit a cincea roată la căruța politicii britanice: nu sunt principalii perdanți acum, dar n-ar fi fost nici principali învingători în cazul anulării Brexit-ului, sunt și ei pe acolo rătăciți printre confuziile identitare ale conservatorilor. Falsul câștigător pare a fi Nigel Farage, lideul UKIP, care a avut gura cea mai mare în noapte de 23-24 iunie, a „coșmarului”, cum o numea presa britanică. Dar populistul Farage n-are deloc forță parlamentară, n-a avut succes electoral și e perceput mai degrabă ca un bufon, decât ca un posibil guvernant. Plasarea lui de partea câștigătoare pare mai mult o coincidență decât un merit și sunt șanse minime să valorife imediat și în vreun fel rezultatele consultării populare.
Au pierdut și Scoția și Irlanda de Nord al căror vot a fost pentru rămânerea în UE. S-a prăbușit lira sterlină cum n-a făcut-o în ultimii 30 de ani și s-au pierdut o grămadă de bani pe burse, din est și până-n vest.
Reverberațiile înfrângerii merg mai departe, trecând oceanul, căci președintele Barack Obama nu și-a ascuns, ba și-a declarat susținerea pentru rămânerea Marii Britanii în UE, iar vicepreședintele Joe Biden a zis azi deschis că aștepta alt deznodământ pentru Brexit.
Rezultatul a fost o surpriză pentru mine și pentru cea mai mare parte dintre români și europeni, dar asta n-ar fi nimic. A fost atât de stupid votul, că i-a surprins și pe pariori.
Brexit-ul pare acum o victorie a cuiva, născută din nimic și venită de nicăieri și cu care nimeni parcă nu știe ce să facă. Ba chiar de la anunțarea ei, s-a deschis o listă de semnături, care s-a și completat rapid, de solicitare a unui nou referemdum, pe aceeași temă, dar cu regulile schimbate. Asta ne-a făcut să ne aducem aminte de referendumurile din România, de stupiditatea, relativitatea și inutilitatea lor.
Cu alte cuvinte, un Brexit ca o înfrângere perfectă.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 29 iunie 2016

Jun 21

Spre Londra cu Baku

Posted on by

DSC_0174
Continuă navigatul tulbure al României prin Uniunea Europeană. Am dat cap-compas Londra (putea fi altul), nu doar pentru că, în spiritul excepționalismului britanic, Anglia este o țară atipică, ci și pentru că se comportă, într-o anumită măsură, ca o țară post-UE. De fapt, la nivelul UE, nu e greu să înțelegem atitudinile marilor puteri: Anglia, dacă n-a putut să fie prima, a vrut să fie „altfel” și este altfel; Germania a vrut să fie prima, este în capul mesei (numeric, financiar, economic) și se comportă ca atare; Franța nu este nici prima și nu este nici „altfel”, dar nu prea are ce face, deocamdată etc.. În felul acesta, îi putem înțelege pe toți, de la greci, „scandalagii Europei”, în lipsă de altceva, până la gălăgioșii și pragmaticii italieni, trecând prin faza „copilul teribil/tembel” al Europei, cum pare acum Ungaria. Întrebarea tulburătoare este cum se identificată România și cum poate fi ea individualizată în acest concert polifonic. Mărturisesc că întrebarea este apăsătoare, iar răspunsul este nu atât de greu de dat, cât de greu de suportat. Are România un profil, ne știu europenii a fi cumva, știm ce vrem din această incursiune geo-politică? Semnele sunt proaste.
Respectând metafora navigatorului, unii vor spune că plutim în derivă pentru că nu am avut/avem nici comandant, nici cârmaci. E chiar o ironie să invoci acest lucru când unul dintre conducători a fost comandant de vas la propriu, dar discuția are sens și la modul serios. De exemplu, primul comandant postdecembrist era prea bătrân și navigase doar pe râuri interne, în ape mici, fără adâncime și fără ieșire „la mare”, făcând curse de siguranță, într-un trafic ce trebuia să asigure, numai și numai, „supraviețuirea”. Celui de-al doilea comandant i s-a dat pe mână o corabie prea mare și de producție externă, complicată și greu de manevrat, cu mateloți interni nepricepuți, dar învățați să chiulească și să fure. Cel de-al treilea conducător, cum spuneam, a fost chiar un fost comandant de vas care, din păcate, și-a luat funcția la propriu: s-a comportat ca un căpitan de goeletă (uneori de pirați) când ar fi trebuit să fie conducător de țară. Iar când se enerva, mătura puntea cu toți, schimba echipajul și „incendia” vasul, apoi „trăgea” ancora în diverse porturi ale lumii și căuta femei. Ultimul comandant pare timorat, vasul e șubred, supraîncărcat, vremurile sunt schimbătoare și mările mișcătoare, iar el parcă învață încă „meserie”.
Despre cârmaci sau despre cei care au ținut efectiv timona țării în mână (diverși premieri) sunt și nu sunt multe de spus. Dacă corabia ar fi întreagă și prosperă, echipajul mulțumit și portul sigur, ai zice că au ținut direcția bună. Impresia este că au ținut ei cârma, câine-câinește, pe direcție, dar vasul a luat apă, are fundul spart, stă pe-o rână, gata să eșueze, dezmățul și furturile sunt în toi, iar echipajul bombăne, oamenii nu mai au încredere și revolta pe punte e gata să izbucnească. Cu unele excepții, cam așa fost mereu, indiferent cine a ținut timona. Iar acum avem un „timonier de excepție” și merită atenție prin ultimele manevre pe care le face înainte de a eșua. Important este către ce recif ne îndreptăm acum și cât de grave vor fi avariile în momentul în care cala va lovi stâncile. Căci primele scrâșnete încep deja să se audă. Și- apoi să vedem cu ce venim înapoi: cu crucișătorul, cu bricul, cu bacul sau cu pluta.
Așadar, Victor-Viorel Ponta nu și-a dat demisia din funcția de premier, așa cum părea că va face, cum impunea onoarea și rangul pe care îl are și cum îi șopteau cele mai lucide și realiste voci chiar din proximitate. Autopenitenței, demnității și posibilei reabilitare, el le-a preferat duplicitatea, ipocrizia, privilegiile. Nu e sigur încă de ce: de plăcerea satisfacerii ego-ului și a vanității unuia scrântit de putere sau de frică pentru ce s-ar putea întâmpla? Iar apoi, după ce întoarce spatele cutumelor și obligațiilor democratice occidentale, se urcă subit în avion și o ia spre Est, la o competiție sportivă îndoielnică, găzduită de Baku, capitală oficială a unei dictaturi neoficiale, și girată direct de Vladimir Putin, în apropierea căruia Victor-Viorel nu se sfiește să se afișeze. Întrebarea, dramatică pentru țară, este de la ce (se face că) pleacă el și unde se (face el că se) duce. Înțelegem perfect problema cu „ambasadele” occidentale, știm cine sunt, ce-au vrut ele, de ce au credit limitat și de ce ne sunt prieteni „cu măsură”. Poate au dreptate și cei care zic că, în fond, ne disprețuiesc, că încearcă să profite și că, atunci când vine sorocul, ne lasă, fără scrupule. Înțelegem, de asemenea, că ne „împrumută” democrație, principii, modele, rafinament și stil de viață. Ok. Asta e! Să spunem „merçi”, să luăm și să folosim ce-am primit, să ne vedem de viață ca „tovarăși de drum”. Căci alternativa estică e cețoasă și înseamnă autoritarism, ambiguitate instituțională, duplicitate perpetuă și minciună ajunsă la rang de principiu, segregaționism financiar și moral, cultivarea privilegiului, stranietate etc. Ceva ce seamănă cu ceva ce-am mai auzit și auzim, dar pe care ar trebui să-l uităm.
Anglia își permite să se arate atipică pentru că este atipică. Noi nu ne permitem asta. Ca să putem fi atipici, mai întâi, ar trebui să fim măcar tipici, iar noi nu suntem decât mitici.
Iar despre post-UE, nu-i așa, mai bine să nu vorbim.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 16 iunie 2015