Oct 29

Strategia „strategiei” perdante sau „din greșeală în greșeală…”

fbt

fbt


Mai întâi a fost strategia „punerii cu botul pe labe” a useriștilor, pusă la cale de PNL și președintele Iohannis sau invers, nici nu contează a cui a fost ideea (căci nimeni nu-și va asuma responsabilitatea). Ipochimenii ăștia de partid din USR, care făceau pe „deștepții” și „moralii” și încurcau socotelile (cu banii) la guvernare, trebuiau intimidați și speriați, să-și vadă de ale lor. Așa că le-au dat afară (prin Florin Cîțu), pe nepusă masă, un ministru important (Stelian Ion – Justiție), „negândind” că sunt atât de nebuni chiar să iasă de la guvernare și „cașcaval”, doar pentru „atâta lucru”. Cu atât mai mult cu cât exista un precedent, demiterea ministrului Vlad Voiculescu, pe care au îngurgitat-o/metabolizat-o la momentul respectiv, fără mari probleme. Iar din partea USR (s-o recunoaștem) nu lipsea decât un pic de experiență politică, „o leacă” de maturitate și viziune, un dram de responsabilitate și un grăunte de vanitate pentru (chiar) a ieși de la guvernare și a strica o guvernare/alianță ce nu trebuia întreruptă sub nicio formă în acel moment. Căci nu exista o alta (după cum se vede acum, după o lună). Summa summarum, o strategie penelistă, după cum se vede, complet eșuată, catastrofală, care i-a lăsat surprinși, cu gura căscată, și fierbând de furie (și de sete de răzbunare) pe președintele Iohannis și PNL-ul. Nimeni nu mai făcuse o asemenea „tâmpenie”, iar vorba din bătrâni despre „câinele care nu pleacă de unul singur de la măcelărie” nu s-a adeverit. În concluzie, „strategii” fie au avut informații greșite, fie au instrumentat defectuos (de la un capăt la altul) „strategia”, fie s-au bazat pe „iluzia” că va fi cum doresc ei (nu exclud niciuna dintre variante).
De menționat că, în orice moment al acestui proces de separare și divorț politic, ar fi fost posibilă strategia împăcării, a reconcilierii, a reconsiderării și a negocierii politice dintre PNL și USR, mult mai simplă și mai eficientă.
Prinși complet nepregătiți de demisiile useriste, peneliștii au improvizat „strategia amânării moțiunii de cenzură” depusă de USR, crezând că guvernul nu va cădea ( că „n-are cum”) și sperând că vor găsi ei ceva pentru a impiedica trecerea moțiunii. N-au găsit nimic, dimpotrivă, au căzut în capcana PSD, care i-a sprijinit să temporizeze moțiunea USR pentru a-și introduce propria moțiune de cenzură și a-și atrage beneficiile de imagine ale votării acesteia. Ceea ce s-a și întâmplat o săptămână mai târziu. „Tactica de urgență”, de a încerca să atragă voturi de la alte partide (AUR), s-a soldat din nou cu un eșec urât, de vot și de imagine, și cu câteva dosare penale pentru tentativă de mituire a unor parlamentari.
Din nou, în oricare dintre aceste momente, ar fi fost cale de întoarcere între cele două partide, cu mai puțină țâfnă, vanitate și încăpățânare și cu ceva mai mult pragmatism politic și realism uman.
Pe fondul acestor mișcări (și în substratul lor), exista o altă strategie a PNL și a președintelui țării, aceea de impunere a unui „lider maxim”, în persoana premierului Florin Cîțu, care trebuia să devină și președinte de partid, cu puteri depline și discreționare. Această „strategie” a fost cultivată toată vara, sacrificând guvernarea, campania de vaccinare și de combatere a pandemiei de coronavirus și, în cele din urmă, alianța de guvernare. Cine știe care ar fi fost rezultatul dacă „alesul” ar fi fost altfel, cu un pic de carismă, mai empatic, mai convingător, mai inteligent și nu un „autist politic”, care bagă capul între umeri, nu aude nimic, se contrazice la tot pasul și creează antipatie și neîncredere la orice mișcare. Această strategie, doar pentru că era favorabilă „greilor” din partid și președintelui Iohannis, a fost cea mai consecventă și n-a fost abandonată (formal) încă, chiar dacă s-a dovedit cea mai nocivă și complet neproductivă. Florin Cîțu a fost doar vreme de o săptămână și premier cu drepturi depline și președinte de partid, dar de atunci nu mai e nici una, nici alta, dar încurcă lucrurile și negocierile pe toate părțile.
Nu mai spun că, în orice moment, Florin Cîțu ar fi putut debloca toată criza prin demisia sa din fruntea partidului (și desemnarea unui interimat) sau i s-ar fi putut cere să facă acest lucru (asta nu știm cu ce eficiență). Dar în ce lume am trăi atunci?
Următoarea (mică) strategie a fost de negociere (explicită sau mascată) și impunere a unui guvern minoritar PNL, ceea ce părea, din capul locului și după toate premizele și aparențele, o imposibilitate. Pașii urmați au fost de a nu-și prezenta un candidat propriu la prima mediere prezidențială (și a lăsa pe USR cu bunăștiință să eșueze), apoi de a-și prezenta un alt candidat de premier decât Florin Cîțu (generalul Nicolae Ciucă), pentru a se arăta concilianți, capabili să cedeze și negocieze. Această „strategie” de obținere a sprijinului PSD sau USR pentru guvern minoritar, mai mult o tactică de amânare continuă și de „refuz controlat și scontat”, a eșuat și ea, dacă nu cumva chiar asta s-a dorit, ca o „strategie” subsecventă.
Inutil de a mai spune că în orice moment, premierul desemnat Nicolae Ciucă ar fi putut declanșa negocieri ferme cu USR, disponibil formal și real să refacă alianța și să reintre la guvernare. În aceeași măsură, părea posibil să negocieze și cu PSD o guvernare împreună, la paritate, și să pună capăt crizei. Așa este sau așa pare, dar asta nu făcea parte din „strategie”.
După întâlnirea cu președintele Iohannis de aseară și decizia de a merge în Parlament cu un guvern minoritar (dacă nu se mai întâmplă nimic), suntem în fața ultimei strategii, aceea de a forța, sub amenințarea anticipatelor sau a altor amenințări/întâmplări (necunoscute), votarea nenegociată a acestui guvern minoritar. Ce putem înțelege din asta: că se speră într-o „minune” (cum s-a mai văzut în politica românească) sau o „magie” de ultim moment; că se mizează pe înțelegeri secrete/obcure (negocieri „la bucată” cu diverși parlamentari); că nimeni, de fapt, nu are chef de alegeri anticipate (cheltuieli și incertitudini) și că vor ceda; în fine, că așa speră să fie, fiindcă așa ar fi mai bine… Dacă așa se va întâmpla, se va fi probat cea mai tare și (mai) „infailibilă” strategie, cunoscută de toată lumea, anume „din greșeală în greșeală spre victoria finală”.
Dar atunci, aceasta este și eticheta meritată a politicii românești!
Și eu și mulți alții au spus că existau și alte căi și alte strategii de rezolvare a acestei crizei politice artificiale, inutilă, pe de-o parte, și rezolvabilă, pe de alta. Dar cine sunt ei să știe și să propună „strategii” pentru alții.

Feb 25

Piața ideilor politice (de-a gata)

Select8
Care sunt principalele idei politice ale momentului?
Ce trebuie să facă acum partidele?
Ce așteptări ar putea/ar trebui să aibă oamenii în aceste momente?
Care este cea mai bună atitudine a presei?
Am asistat, spre acest sfârșit de an, la o neașteptată schimbare de putere, confirmată apoi, indirect, printr-un proces electoral (prezidențial). Pentru orice fel de regim politic (democrație, dictatură etc.), acesta este ritualul politic cel mai important, mai dramatic și mai plin de consecințe pentru întreaga societate. Ca întotdeauna, pentru bunul mers al societății, este preferabil să se producă fără violență și ca noua putere să fie legitimă, să se simtă responsabilă și să convingă că este bine intenționată. De aici începe o nouă poveste politică.
Principalele idei politice ale acestui moment sunt așteptările la adresa liberalilor (cu privire la guvernare și la propria evoluție), soarta PSD-ului (din perspectiva disoluției sau a renașterii) și rolul de mediator pe care trebuie să și-l asume USR PLUS (fie luați în parte, fie luați împreună).
Din capul locului voi spune că toate aceste provocări sunt problematice și dificile. Asupra PNL se exercită, cu forță egală și de sens contrar, două tipuri de presiuni, care trebuie înțelese și corect gestionate, pentru bunul mers al țării măcar (liberalii fiind partidul gestionar al puterii). Prima greutate apasă din exterior spre interiorul partidului, are capacitate constructivă și vine de la așteptările oamenilor (țării), de la pretențiile președintelui ales, de la „moștenirea” lăsată de fostul regim, de la presiunea alegerilor viitoare etc. și privește, pur și simplu, buna guvernare, satisfacerea unor promisiuni (economice), realizarea unor „reparații” (juridice), gestionarea resurselor (financiare și nefinanciare) etc..
Pentru asta e nevoie de viziune, competență și precizie. Așadar, „liberalii” trebuie să livreze rezultate.
O doua presiune vine din interiorul partidului, are forță distructivă și ține de „setea de putere” greu de stăvilit a membrilor partidului, aflat în lungă așteptare (PNL n-a mai fost niciodată principalul partid la putere în ultimii treizeci de ani). Scenariul catastrofic, cu șanse însemnate (vezi „sindromul” PNȚ-CD, PDL, PSD?), este de a se arunca asupra funcțiilor și banilor, puși pe căpătuială, prădăciune și nepăsare. Aparent, ar putea sta frână acestei evoluții dezastruoase, cu ceva șanse, trei lucruri: profilul psihologic (și moral?) al premierului Ludovic Orban (nu știm dacă deține forță și determinare); supravegherea și implicarea prezidențială a lui Klaus Iohannis (eliberat de aspirații politice pasagere); dorința de a obține (prin alegeri locale și parlamentare) mai multă putere și legitimitate, drept pentru care și-ar temporiza „pofta ce-o poftesc”.
Pentru asta e nevoie de luciditate și tărie. Așadar, „liberalii” trebuie să se abțină.
Pentru cea mai mare parte dintre români, PSD nu mai este opțiune de vot (exceptând, în mare, dependenții social), iar din perspectiva analizei politice, este un partid uzat ca imagine, compromis ca încredere și epuizat ca resurse de cadre. În acest moment de maximă slăbiciune, PSD pare să nu mai aibă nici forță de tracțiune la vârful partidului (cu „disonante” ca Dăncilă, Ciolacu, Bădălău etc. pare condamnat la extincție), nici putere de inspirație și mobilizare în structura teritorială („baronii locali”), nici capacitate de convingere la talpa lui (la membri ordinari și simpatizanți). Cu toate că prezintă toate semnalmentele unui partid care „și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul”, două fenomene pot opri/încetini destrămarea naturală a PSD. Mai întâi că PSD a fost și este un partid de interese și relații și nimeni nu știe mai bine să le gestioneze și distribuie. Momentul alegerilor locale (nu Congresul) poate fi unul de resurecție, de salvare, de stângere a rândurilor în ultimul moment. A doua problemă este cum se face „absorbția stângii”, cine scoate din „ghearele” PSD (un partid mai degrabă populist cu accente naționaliste) pe toți cei care au, legitim, interese „de stânga” (pensionari, defavorizați social, bugetari, intelectuali, o parte din tineri etc.). Din ceea ce vedem acum, PRO România nu are destulă credibilitate, iar DEMOS nu are destulă vizibilitate și forță de atracție.
E nevoie de reformă în PSD până „la măduvă”. Poate că nu se poate. Poate că nici nu (mai) trebuie.
USR PLUS (sau USR, în special) s-au născut și au crescut în opoziție, au arătat că știu să facă politică „în răspăr” (critică, agitație), dar au arătat că nu știu (din lipsă de experiență) să facă politică de/la putere (negociere, construcție, compromis, rezultate). La acest moment, ei nu-și pot asuma decât rolul de mediator al scenei politice (nici prima, nici a doua forță), cel puțin până după alegerile locale. M-a întrebat cineva din interior ce ar trebui să facă ei și le-am spus „să-și identifice perfect locul de acum în politica românească și să (învețe să) negocieze “până le crapă capul””. Susținerea publică au avu-o (o mai au), le mai trebuie cea din interior (sincronizare-coordonare) și cea a partenerilor politici (încredere-negociere).
E nevoie de pricepere și înțelepciune. S-ar putea să le dobândească, s-ar putea să nu.
Pentru presă, atitudinea cea mai bună ar fi cea neutră, imparțială, deontologică. Să-și aducă aminte că, de fiecare dată când au funcționat ca vehicul politic, „au dat-o în bară”, au produs abuzuri, au generat polarizare socială, au contrariat, s-au compromis și și-au pierdut publicul.
E nevoie de (mass-)media mai credibilă decât oricând. Pentru ea și pentru societate.

Oct 28

Pe cine (mai) reprezintă parlamentarii

Portret 2
Niciun sistem politic nu este perfect (știm asta), democrația s-a dovedit cel mai puțin imperfect dintre toate („cel mai rău dintre regimuri, cu excepţia tuturor celorlalte”, cum zicea W. Churchill), iar democrația reprezentativă dă mari rateuri, mai ales în perioade de criză. Exemplele pot fi luate aproape de oriunde, din istorie și geografie.
E imposibil acum să nu-ți atragă atenția ce se întâmplă în Marea Britanie (cu Brexit-ul) și nu doar de ieri de azi, ci de peste trei ani. E atâta șovăială, târguială și amânare, atâta confuzie, lipsă de transparență și determinare, atâta ipocrizie, disimulare și dramatism, încât a-i zice, dacă n-ar fi vorba despre viața a peste șaizeci de milioane de oameni, că e o piesă de Shakespeare în patria perfidului Albion. Nu reluăm toată povestea, dar unde mai regăsim reprezentate interesele britanicilor într-un Parlament care se ascunde și fuge în continuu (de o decizie finală), și un guvern, care pare a lucra după mofturile și agenda personală ale premierului Boris Jonhson?
Alunecarea e prea evidentă, prea lipsită de noimă și prea periculoasă, chiar pentru poporul de la temelia democrației moderne. Căci, dacă la început vorbeam despre crize de identitate/autoritate (a conservatorilor, a lui David Cameron), despre insularismul englezilor în UE sau despre pericolul imigranților, dacă apoi vorbeam despre daune economice, acorduri, „no deal” sau „blackout”, acum am ajuns să vorbim despre lupta (hârjoana) pentru putere a doi rivali (David Cameron –inițiatorul Brexit-ului și Boris Johnson – executorul acestuia), care încă din adolescență își împărțeau postul de prim-ministru. O „joacă” de-a puterea din care n-a câștigat nimeni, dar din care ar putea pierde sute de milioane, spectatori inocenți, înmărmuriți, neputincioși, la un spectacol politic prelungit de proastă calitate.
Dovada hybrisului, a dezordinii sociale și a neorânduielii politice sunt manifestările personale stranii, derapajele instituționale suspecte și mitingurile de protest gigantice (de milioane de oameni). De pildă, premierul Boris Johnson trimite UE nu o scrisoare (de amânare a Brexit-ului), ci trei, una nesemnată. Un nou referendum, deși este cerut în societate, a devenit doar temă de speculație pentru parlamentari. Așa cum mărturisesc reprezentanții de presă străini, e o atmosferă „de v-ați ascunselea”, foarte greu de înțeles pentru britanici înseși, pentru jurnaliști acreditați la Londra și pentru cei aflați la distanță. Politica la Londra e foarte departe de oameni și de interesele lor. Escaladarea politicianismului (în dauna reprezentativității) poate deveni ucigașă.
Am ales acest exemplu cu gândul că voi vorbi, până la urmă, despre politica noastră românească și despre problemele ei „insolvabile”. Nu e un alibi sau un mod de-a găsi explicații pentru prostiile și nechibzuințele de la noi. Nu e nicio scuză pentru amatorismul politic pe care-l vedem în aceste zile. E doar o parte dintr-un întreg ce reflectă un tip de neînțelegere între conducători și conduși și care sfârșește de obicei prost, cu sacrificii, suferință, pierderi, … războaie.
Pe cine (mai) reprezintă parlamentarii e (cel puțin) la fel de legitimă întrebarea pentru România. Iar dacă o majoritate reușește să răstoarne un guvern prin moțiune de cenzură, aceeași majoritate nu mai e valabilă pentru instalarea unui alt guvern? Pe cine reprezintă ea? Întrebarea rămâne valabilă și e cea mai importantă dintre toate, căci distanța dintre cei care aleg și aleșii chemați să ia decizii în numele lor este imensă și crește în continuare.
Bunăoară, vreme de doi ani și jumătate, un întreg Parlament a votat legi (cele ale justiției) care erau folositoare (aparent și efectiv) unui singur om (Liviu Dragnea, liderul partidului majoritar), salvării acestuia de închisoare. În subsidiar, era favorizată clica politică aliată și toți infractorii reali sau potențiali din țară. Era atât de evident încât, într-o țară normală cu o justiție pe măsură, aceste fapte ar fi trebuit cercetate penal.
Înafară de asta, pe cine (mai) reprezintă PSD-ul? Pe cei săraci, muncitorii, angajații, pensionarii, intelectualii, pe cei „de stânga”? Sau își reprezintă propriile interese personale (ale baronilor locali), interese financiare și de partid? Ar putea spune cineva pe cine a reprezentat vreodată un parlamentar ALDE, care e profilul civic al alegătorului lui?
Cei din opoziție ar părea favorizați, doar fiindcă ei trăiesc (încă) din vorbe. Dar trebuie să se gândească serios în numele cui vorbesc, cine sunt votanții lor, care sunt dorințele și așteptările acestora. PNL pare că vrea să-și asume guvernarea, dar nu știm în numele cui negociază și dacă modelul de inspirație nu este cel pesedist. Valabil și pentru celelalte partide mai mici.
Chestiunea zilei este pe cine reprezintă USR (ca partid nou) sau cum își reprezintă el alegătorii. Cerința minimală este să susțină (la modul real) un guvern care să scoată de la putere PSD, partid care nu mai are susținere populară, așa cum au arătat europarlamentarele. Asta e dorința majoritară a românilor. Contează pentru cineva? Dar iată cum calcule politicianiste, egocentrismul, lipsa de experiență, de curaj și de încredere, lipsa de viziune funcționează ca o frână. USR nu trebuie (neapărat, orbește) să intre la guvernare, să preia ministere etc., trebuie doar să susțină, fără atâtea condiții, un guvern al opoziției. Ei nu trebuie să „valideze” PNL, ci dorința majorității de a îndepărta de la putere un guvern incompetent și nociv pentru interesele tuturor.
Dacă și „partidul cel nou” sfidează reprezentativitatea, unde mai e speranța?

Feb 04

Cu noile partide

Portret 3
Susțin cu perseverență (și pe toate căile) că România se află de multă vreme într-o stare de blocaj politic de natură să-i afecteze dezvoltarea, stabilitatea, securitatea, prestigiul și imaginea de țară membră a UE și partener NATO.
La baza acestei situații maladive cronice stau mai multe cauze, din care amintesc câteva dintre cele mai importante: o tranziție smucită, imperfectă de la partidul unic la multipartidism, o democrație prost învățată, însușită și asumată, o slabă cultură politică la nivel de mase, un sistem de partide (tarat) tot mai puțin reprezentativ pentru societate, o mentalitate întârziată în raport cu realitățile politice și economice, un nivel de sărăcie ce afectează semnificativ libertatea politică a cetățenilor șamd.
În cei aproape treizeci de ani de democrație (așa cum a fost ea), aceste cauze au influențat diferit evoluția țării noastre, ele însele având traiectorii variabile în diverse perioade și etape.
Progresele (câte au fost) au ținut mai degrabă de factori nepartinici (individuali, externi, economici, mediatici) și de presiunea venită din exterior (în special, din partea UE în procesul de aderare, dinspre Occident și SUA, în general).
Regresele (tot mai vizibile de la un moment dat) au venit dinspre închistarea, inactualitatea (caducitatea) sistemului politic, tot mai conservator, mai egolatru, mai superficial și mai populist. Paradoxal, aflat tot mai departe de poporul pe care declamă că-l slujesc.
În același demers, în mod natural, susțineam nevoia urgentă a restructurării sistemului de partide, acest lucru însemnând, după o sumară analiză, nimic altceva decât apariția unor partide noi, proaspete, fără nicio legătură cu trecutul politic apropiat, ca singura șansă de a ieși din starea de blocaj și de regres. Este și calea cea mai rapidă, mai dinamică și mai lesnicioasă de a schimba ceva, în raport cu celelalte, ce presupun procese complicate și de durată (restructurarea partidelor vechi, schimbarea mentalităților, creșterea nivelului de trai, educația și cultura în rândul maselor etc.).
Partidele politice, atunci când își îndeplinesc menirea, pot fi niște motoare care trag după ele întreaga societate.
Dincolo de dilema „ce-a fost mai întâi oul sau găina”, apărea întrebarea firească dacă este capabilă societatea românească să inițieze, să producă și să susțină matur și autentic acest tip de proiecte speciale care sunt partidele politice?
Un răspuns dificil pentru o societate tot mai neîncrezătoare, profund polarizată, antagonizată la maximum, chiar pe coordonate politice. Greu de construit comunități de interese reprezentative într-o țară supusă hemoragiei demografice, în care cei care pleacă acum sunt chiar elitele, afectate de morbul dezamăgirii profunde și a lipsei de perspectivă. Greu de găsit liantul într-o țară a proiectelor (tot mai) individuale și a luptei pentru supraviețuire.
Și totuși!
Am făcut această voltă pentru a putea spune că, în ciuda condițiilor improprii, a îmbâcselii ideologice și a vitregiei condițiilor, în România anului 2019 au apărut, totuși, partide noi, alternative viabile pentru scrutinurile care urmează anul acesta și cel următor. Să le luăm ca „minuni”, extravaganțe, ciudățenii sau ca pe niște simptome de însănătoșire?! Nu știm, însă e bine să fim încrezători, dar vigilenți și prudenți!
Primul semnal l-a dat intrarea USR în Parlamentul României încă de la alegerile din 2016. O apariție surpriză, complet neașteptată, un partid înjghebat din vară până-n toamnă. O grupare născută dintr-un ONG, cam „nebăgată în seamă”, outsider autentic, ignorat de propaganda mainstream și de vectorii de influență subterană. Dar mai degrabă „un fenomen politic nou” ce arată, într-o țară în care campania electorală se duce pentru absenteism, nevoia oamenilor de „fețe noi” în politică și de „repere noi” în sfera de reprezentativitate politică. Era doar un simplu mugur de speranță și un semnal în societatea cea mai dezgustată de politică și cu cel mai mare absenteism la vot din Europa (60%). În ciuda scepticismului general și a marilor probleme identitare și organizatorice ale acestuia, putem spune că USR a fost o reușită și o confirmare a unui semnal public ce nu trebuia ignorat sau lăsat să se piardă.
Pe drept cuvânt, lumea arăta că s-a săturat de duetul PSD-PNL (sau troica PSD-PNL-PDL), incapabil că mai aducă la vot mai mult de 30-40% din electori. Dar USR, ca partid nou, cu tot efortul lor (disperat) de a se lupta în opoziție (alături de un PNL rarefiat, învechit, plat, puțin neconvingător) era prea puțin și trebuia multiplicat, strategic, numeric sau ideologic.
E salutară apariția unei grupări politice cu orientare de stânga (centru-stânga), numind aici DEMOS, prima care prezintă dovezi credibile că nu are legătură cu PSD (tot mai puțin de stânga și tot mai mult naționalist și populist – iliberal). Pentru simpatizanții stângii, DEMOS trebuie să iasă cât mai repede și cât mai credibil în evidență pentru a-și optimiza șansele de a intra în cărțile electorale reale.
Pe centru-dreapta s-a definitivat, în sfârșit, PLUS, în jurul fostului premier Dacian Cioloș. O poveste politică așteptată și tot mai vizibilă, tot mai controversată și, poate de aceea, tot mai convingătoare. Iar prin această alianță realizată recent cu USR, s-a conturat, cu adevărat, după mult timp (sau poate pentru prima dată) o alternativă politică nouă, dinafara sistemului. Exact ceea ce trebuia!
Cu toate riscurile, neajunsurile și controversele, merită încercat!

Jun 25

Partidul nicicare, reprezentând pe nicicine

Select 2
Am criticat, cu multă consecvență și fără menajamente PSD-ul, ca partid aflat la putere, în plin exercițiu de guvernare a țării. M-am simțit îndreptățit, mă simt încă și voi face în continuare acest lucru, pentru că acesta este rolul cel mai întemeiat și mai sănătos al presei într-o societatea democratică. Nu voi relua aici toate motivele pentru care principalul partid de guvernământ trebuie supravegheat și merită criticat, dar voi sublinia unul dintre ele. Eu n-am uitat nicio secundă, de la ultimele alegeri încoace, că PSD, cu scorul său zdrobitor de 46%, cu o prezență la vot de sub 40%, a obținut doar 18% din voturile românilor, la care, dacă mai adăugăm vreo două procente de ALDE, ajungem la ceva peste 20% reprezentare efectivă a puterii, obținută prin vot.
Și restul!?
Cei aproape 80% dintre cetățenii cu drept de vot se împart în două categorii: vreo 17% ar fi votat cu opoziția (PNL,USR, PMP, UDMR), iar ceva peste 60% n-au participat la vot. În concluzie, pe de-o parte, cei care au votat cu opoziția sunt puțini și nemulțumiți de prestația, lipsa de vigoare și de rezultatele acesteia, pe de altă parte (și o dată-n plus), ajungem la principala problemă a României din acest moment: lipsa de reprezentare a cetățenilor. Lăsând deoparte pe cei dezamăgiți de opoziție (dar care totuși au mers la vot), dar scăzând pe românii cu drept de vot aflați peste graniță (care ar putea și ei vota dacă ar vrea) – să zicem vreo 25%, ne rămân circa 35% cetățeni din România care nu sunt reprezentați deloc, nicăieri. Unii vor zice că din vina lor (că nu merg la vot), alții vor spune că din vina sistemului politic (care nu-i ofertează corespunzător sau îi îndepărtează). Oricum ar fi, acesta este cel mai mare neajuns democratic al României de azi și, până nu se va îndrepta, țara nu va cunoaște liniște și echilibru.
Însă, oricât de mult am critica PSD, oricât de ticăloasă, de meschină și de îngustă ar fi politica sa, asta nu explică totul. PSD este o expresie, una dintre ele, a societății românești, oglindită și prin celelalte partide (bune sau rele) și aidoma absenteismului politic, expresie a partidului nicicare, reprezentând pe nicicine. Nu trebuie să dăm vina doar pe PSD înainte de a ne privi, toți ceilalți, în oglindă. Fără doar și poate, PSD acum este un partid abuziv, condus, pe seamă proprie, de un „șmecheraș” egoist, lacom și iresponsabil. Dar această tentație spre abuz, spre ignorarea interesului comun și exacerbarea intereselor proprii, ar fi încercat-o, cred, orice alt partid care ar fi obținut 46% în alegeri, într-o țară cvasiabsentă politic și democratic.
Să nu ne mirăm și să nu dăm toată vina pe alții!
E un ciclu politic foarte greu, după cum vedem, început convulsiv, cu mari proteste și lucruri nemaivăzute în România, de-o parte sau de alta, și care continuă în același registru. Încă nu e epuizat mandatul de patru ani (e abia la început) și nu sunt deloc convins că nu vom vedea alte lucruri nemaivăzute, atât din partea puterii, cât și a societății. Continui să cred că e efectul profund al nereprezentării, care determină reacții surpriză și asimetrice, expresie a dezechilibrului social, politic și economic din societate, ce nu-și poate găsi (încă) altă formă de manifestare.
Așadar, mai e timp, mai e loc și e imperativ necesar a construi platforme de încredere pentru cetățeni, care nu trebuie să se îndepărteze de politicieni, nu e bine să dezavueze partidele, nu rezolvă nimic întorcând spatele politicii. E cel mai crunt, cel mai nedrept și cel mai periculos mod de a respinge sistemul democratic, care înseamnă co-implicare și co-participare, în lipsa căreia drumul către abuz, dictatură, anarhie sau iliberalism este deschis.
O spun demult că în România e absolut necesar să apară (cel puțin două) partide/grupări politice noi, solide, serioase și de încredere. Am și încredințarea asta!
Nu e un moft personal, nu vreau „delicatesuri” politice sau doctrine de „finețe”, e vorba de ceva elementar, de a deschide drumul către platforme noi și proaspete de încredere (primară) în politică și-n reprezentanți legitimi, de a reconstrui fundamentele politicii și democrației, compromise și șubrezite prin practici parțiale și abuzive într-o societate neașezată bine și neconsolidată democratic niciodată.
Sunt cel puțin trei motive care fac imperativ necesară apariția de noi oferte politice:
1. Partidele vechi (PSD, PNL) sunt epuizate din perspectiva încrederii și a tentației la vot, ele au un electorat captiv (mai mare sau mai mic), dependent și lipsit de alternativă, aflat în scădere nu în creștere.
2. Apetența românilor pentru politică și nevoia de noi oferte a confirmat-o USR, care a făcut un salt instantaneu în opțiunea publică, chiar dacă era o grupare nouă, insuficient cunoscută și pregătită pentru asta
3. Dacă mâine ar fi alegeri, rezultatul ar fi sensibil același, ceea ce nu e doar straniu și derizoriu, ci și inadmisibil, de neiertat.
Nu că n-au mai fost partide noi, dar eu am în vedere, generic, o grupare de centru-dreapta și una de centru-stânga, care să ofere alternativă pentru actualele partide mari. Pe partea dreaptă văd că se pregătește, în tăcere, Platforma 100, ce gravitează în jurul fostului premier Dacian Cioloș. La stânga se întrezărea mișcarea Demos, promițătoare și având calitatea ideilor, intrată (cam) sub tăcere. Și poate altele.
Nu știu dacă acestea vor fi, dacă au calitatea, forța, îndreptățirea și suportul să fie (poate că voi reveni asupra lor), dar ar fi de dorit.
Însă nu-i imposibil să scoată capul, și la noi, într-o lume atât de tulburată, partidele extremiste!

Jun 13

USR, misiune imposibilă

poza-site
Pentru mine, imediat după alegerile din decembrie 2016, USR (Uniunea Salvați România) a simbolizat, în mod direct și nemijlocit, dorința românilor de schimbare a clasei politice. USR era partidul venit „din neant”, fără lideri și membri, fără structură și notorietate, fără liste (complete) de candidați, ce mai, o improvizație politică, dar care, la prima strigare, a reușit să obțină 9%, să intre în Parlament și să devină, în câteva luni, a treia forță politică. E irelevant că Nicușor Dan, un oengist preocupat de București, avea notorietate și lupta cu administrația locală. N-a contat asta în fața faptului că românii, atunci când au simțit aer de schimbare, au votat cu unii noi și necunoscuți, sătui de vechile mutre și obiceiuri de neam-prost politic, care au dus la o prezență de sub 40% la vot. Reușita USR era un semnal inteligibil că politica în România n-a murit, că nu merg la vot doar pensionarii, asistații sociali, oportuniștii și rudele celor aleși, ci mai există un dram de speranță pentru încă cel puțin 40% din cetățenii cu drept de vot.
Dar cât poate oare să dureze o minune? Un partid de strânsură, cu oameni puțin cunoscuți (în mare parte), care nu se cunosc între ei, fără experiență politică, ce șanse de reușită ar putea avea? Pentru că, dincolo de euforia unui succes nepregătit, îi aștepta o muncă de construcție de la zero a unei noi structuri politice ce trebuia să dea satisfacție și, în același timp, să se edifice pe sine. La o nevoie (normală) de creștere (de efective, imagine, anvergură, încredere etc.) prin care obligatoriu trebuia să treacă, se adăuga alta, (de neocolit) la fel de mare, o nevoie de identitate ideologică, greu rezolvabilă într-o alcătuire umană eterogenă, constituită în pripă și aproape la întâmplare. Nimeni nu le acorda mari șanse. La toate aceste mari probleme structurale, s-au adăugat altele legate de leadership, de conflicte interne, frământări, ezitări și stângăcii la vârf, toate având cam drept numitor comun pe chiar președintele partidului Nicușor Dan, un foarte bun activist social, dar un politician atipic. Nicușor Dan fusese sufletul și creierul grupării politice, girantul ei moral, dar nu și garantul succesului. Pe o scenă politică ostilizată, cu proteste stradale masive și o opoziție slabă și cvasiabsentă, cu o presă potrivnică atentă mai ales la scandaluri, construcția noului partid devenea o „misiune imposibilă”. „Gurile de foc” ale partidului, care erau parlamentarii, au încercat fiecare, cam individual, să facă ceva, unii au reușit, alții, deloc, creându-se impresia unor curse pe cont propriu, lăudabile unele, dar fără orizont politic comun. A venit apoi episodul cu Dacian Cioloș, important pentru viața și creșterea naturală a partidului, dar care, tratat amatoristic, s-a soldat cu un eșec, de strategie, de atitudine și de imagine.
Am reamintit aceste lucruri pentru că vineri și sâmbătă la Cluj a avut loc Congresul USR, un eveniment care, teoretic și practic, ar fi trebuit să clarifice niște lucruri din multele necunoscute ce gravitau în jurul USR. Constatările mele după două zile de congres, destul de slab mediatizat, raportat la dimensiunea de al treilea partid al țării, sunt:
– Nicușor Dan a fost ales președinte al partidului cu o majoritate convingătoare, o soluție satisfăcătoare pentru starea actuală a USR, probabil, dar insuficientă pentru imaginea, creșterea și viitorul partidului. Liderul ales pare un politician cu potențial politic limitat, dar e posibil să nu se fi putut face mai mult acum, iar soluțiile alternative (Clautilde Armand, Cristian Ghinea, Emanuel Ungureanu sau alții) să nu fi avut forța de convingere pentru a prelua partidul.
– înafara consolidării poziției lui N. Dan, congresul nu pare să fi rezolvat niciuna dintre problemele vitale ale USR: despre politicile de creștere, extindere, dezvoltare nici nu s-a discutat, identitatea ideologică a rămas în suspans și n-am văzut nimic convingător legat de strategie, program, omogenitate, coerență, comunicare. Chestiunile organizatorice și de statut (care au ocupat mult timp) sunt irelevante pentru public și pentru succesul și încrederea partidului. USR se află în faza în care membrii partidului se cunosc, discută, se caută.
– disputa dintre „progresiști” și „conservatori” n-a fost tranșată, dar nu lipsa unei ideologii, în mod neapărat, este dăunătoare (acolo unde granițele doctrinare se șterg și populismul devine ideologie), cât dificultatea (sau imposibilitatea), în aceste condițiii, de a închega un program politic pe care să-l poți susține public. Balansul stânga-dreapta la un partid nou este periculos, centrismul nu este un vid (o dublă lipsă), ci trebuie umplut cu idei și acțiune, iar un proiect (de abordare politică nouă, integritate, dezvoltare, emancipare națională etc.), ca substitut de ideologie, trebuie bine gândit și coerent implementat.
– așa cum se văd acum, șansele USR ar fi ca Nicușor Dan să se „schimbe” și să-și facă o echipă de strategie și comunicare eficiente. Membrii mai realiști ai partidului își pun nădejdea în organismul colectiv de conducere (Biroul Național), care ar putea da direcție, echilibru și coerență activității și imaginii USR
USR a fost un simbol al dorinței de schimbare a politicii românești, dar există riscul să rămână doar atât, iar schimbarea să o facă alții, mai mari, mai puternici, mai uniți, mai eficienți, mai înțelepți.
Aceste articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj