Tag Archives: vot

Aug 28

Începe un ciclu electoral nou în administrația locală. Orașele și satele noastre sunt asemeni nouă

Posted on by

Select7
S-ar putea ca, în multe cazuri, prima reacție la acest enunț de alegeri să fie de genul: iar agitație, din nou gălăgie, iarăși promisiuni și minciuni, din nou afișe și fețe de oameni care nu știm cine sunt, de unde vin și ce doresc. Și care apoi dispar patru ani. E un reflex normal, ar zice unii, pripit, imatur și superficial, în fond, pe care îl putem înțelege, al unui om dezamăgit, dar și al unuia care nu trăiește destul de bine ancorat în realitate. Și care nu își cunoaște și nu își reprezintă foarte bine interesele personale și de grup.
De ce să votăm
Trebuie să înțelegem (de fapt, suntem obligați să întelegem) că, într-o societate organizată democratic, alegerile nu sunt doar o oglindă, ci punctul culminant, momentul de cea mai mare intensitate civică și politică pe care ni-l rezervă viața publică, buna conviețuire, viața în comun, tot ceea ce construim împreună pentru ca să trăim mai bine. Și oricum, nu există ceva mai bun, o altă soluție pentru a trăi laolaltă.
E momentul, așadar, în care rolurile distribuite în societate potrivit scenariului democratic (ales vrs. alegător) înseamnă ceva și ele trebuie jucate de ambele părți la intensitate maximă. La fel de bine, momentul poate fi ratat, prin neparticipare din partea alegătorilor și prin prestație neconvingătoare din partea candidaților. Fiecare dintre protagoniști trebuie să dea totul, alegătorii ca participare și aleșii ca angajament.
Nu există democrație fără implicarea tuturor (sau a cât mai mulți), deopotrivă, alegători și aleși, nici rezultatele nu sunt reprezentative în lipsa participării masive la vot, nici mandatul luat de cei aleși nu are aceeași legitimitate și putere.
Iar implicare înseamnă buna informare (inclusiv mediatică) și înțelegere corectă a realității de către fiecare, atitudine manifestată în orice context (media, social media, proteste, petiții etc.), activism civic și de tip ONG pe diverse teme de interes personal/particular sau de grup, activism politic de masă (în partide, fundații cu scopuri politice, think-tank-uri tematice) și prezență obligatorie la vot.
Când toate aceste condiții minime sunt îndeplinite în proporție satisfacătoare (măcar) nu există „vot la întâmplare”, nereprezentativitate, nu există „nu am pe cine să votez”, nu e valabil „toți sunt la fel”, campania electoral nu e „gălăgie”, ci cunoaștere „în detaliu”, vorbele din campanie nu sunt „promisiuni deșarte”, ci angajamente la termen și condiții de „realegere”.
Întotdeauna, alegătorii și aleșii se merită unii pe alții. Nu există aleși buni și alegători răi, cum nu există alegători buni și aleși proști. Societatea în ansamblul său își are reprezentanții pe care îi merită. E un echilibru natural pe care ne vine greu să-l recunoaștem (ne vine mult mai ușor să dăm vina pe ceilalți) și să nu ne iluzionăm că nu este așa.
Puterea unui vot este imensă, dacă o raportăm la implicarea, asumarea și responsabilitatea fiecărui individ votant, pentru că generează suma gigantică a tuturor implicărilor, asumărilor și responsabilităților. Cu o singură condiție, ca acestea să fie autentice, reale, funcționale.
Ele nu prea sunt acum, dar pot fi, și numai și numai datorită nouă.
Pe cine votăm
Am accentuat câteva motive (și nu sunt toate) pentru care trebuie să votăm. E gestul minim de responsabilitate pe care suntem obligați să-l facem față de noi și față de societate. În continuare, voi accentua câteva lucruri despre cum (să) votăm, pe cine ar trebuie să alegem și de ce. Îmi iau îngăduința de a face asta, după o experiență civică/electorală „completă” de treizeci de ani, o experiență jurnalistică semnificativă și profundă (îmi permit să cred), o bună cunoaștere, deci, a peisajului politic, în general, și a celui autohton, în particular, și o experiență didactică/științifică în materie de comunicare politică. În plus, nu sunt, n-am fost și nu voi înscris într-un partid politic, n-am făcut prozelitism politic și nici consultanță politică, decât pe gratis, prin pozițiile publice pe care le-am avut raportat la politică, alegeri și alte teme importante.
Motivația. Ce e bine să știm cu toții despre campanii electorale este că ele devin, în mod eronat, foarte importante (vitale, esențiale, firesc) pentru cei aleși și indiferente pentru (prea) mulți alegători. În esență, interesele sunt și trebuie să fie la fel de mari, de-o parte sau de alta, căci unii sunt puși/aleși să lucreze pentru ceilalți și acesta este chiar miezul problemei, oricât de mult este deformat de condiții, împrejurări, conjuncturi, candidați, partide etc.. Motivația, așadar, nefiresc de disproporționată, e prima barieră de fum a campaniei electorale de care trebuie să treacă alegătorii. Din păcate, și cea mai deasă și mai dificilă din lipsa educației politice sănătoase. Iar aici cu toții suntem/am rămas datori, de la conducători, trecând prin educatori și până la alegători.
Ce fel de campanie. Campaniile electorale sunt de atragere sau de distragere a atenției, li se mai spune campanii pozitive sau negative, de promovare a propriilor merite/calități sau de hulire a adversarilor, de promisiuni sau de bilanțuri etc.. Unii vor să-și atragă doar proprii alegători, să-i fure sau să-i alunge pe ai ceilorlalți, alții vor o prezență cât mai mare la vot, alții, dimpotrivă, o participare cât mai mică, totul în funcție de interesele, generale, de moment, de conjunctură, ale candidaților și partidelor. Aceasta e a doua perdea de fum a campaniei. Ce înțelegem, cât înțelegem și cum înțelegem modul de concepere și de desfășurare al campaniei electorale. Pentru campanii lucrează specialiști, gras plătiți, pentru a ne crea nouă alegătorilor favorabilitate și iluzii potrivite.
Profilul candidaților. În orice campanie, există candidați buni și răi, de partid (frecvent) sau independenți (mai rar), candidați autentici sau de formă (sau „de paie”), candidați pricepuți (la politică sau la ceva) și nulități absolute, promovate prin sistemul de partid, candidați destoinici, „buni la toate” și candidați falși, „buni la nimic sau doar pentru politică”, oameni de bună credință și bine intenționați și „jefuitori de bani publici” fără alt scop etc.. Profilul candidaților și prestația lor de campanie este cea de-a treia barieră de fum în ochii alegătorilor și prin care trebuie să treacă cu succes. Există o modalitate de a-i identifica și a-i deosebi pe unii de alții? Nu există o metodă perfectă, dar există o cale și aceasta este cea a informării curente și continue despre ce se întâmlă în viața cetății, a implicării și a urmăririi (evenimentelor, promisiunilor, proiectelor), a dezbaterii, solicitării de detalii și tragerii la răspundere a candidaților/aleșilor. Sigur că nu e ușor, nu e comod, cere efort, energie, timp etc. Dar nu există altă cale.
Recent, a fost adusă în discuție problema CV-urilor și a relevanței acestora în profilul unui candidat sau în exercitarea unei funcții publice. Unii spun că CV-ul e totul, gândindu-se la școală, profesie, carieră, funcții ocupate etc. Dar CV-ul nu e totul în opinia mea, pentru că există în România foarte mulți oameni valoroși, de bună credință, dar discreți și care nu și-au împănat CV cu tot felul de zorzoane și care ar putea părea altceva decât ceea ce sunt cu adevărat. Tema e mai complexă și ar cere o discuție aparte.
Nu cred că e o exagerare să spun că țara ia chipul oamenilor care o locuiesc și o conduc, iar orașele și satele noastre sunt aidoma primarilor și aleșilor locali. Dacă avem un primar bun, înseamnă că am ales în cunoștință de cauză și invers.
Deci, ochii deschiși, informare și implicare continuă, căutați surse sănătoase de informare, urmăriți campania electorală și încercați să înțelegeți și omul, nu doar candidatul, nu vă luați după toate „fentele de campanie” și încercați să vă închipuiți care este „cel mai bun primar” pentru localitatea voastră.
Închei acum cu un citat din memorie după W. Churchill, cel care spunea că „puterea trebuie dată celor care nu și-o doresc”. Să ținem cont și de acest lucru.
PS: Voi reveni cu tematici legate de programe și promisiuni electorale. Cine ce promite și de ce.

Jul 15

Ajungea „o botă la un car de oale”

Posted on by

Portret 4
Puterea actuală, cu PSD în frunte, și-a pus pe cap justiția din întreaga lume civilizată. Începând cu magistrații români, trecând la comisiile de specialitate din UE, la comisarul pentru justiție din Comisia Europeană și până la Comisia de la Veneția, neuitându-i pe americani. Nu e de ignorat conținutul raportului MCV și pozițiile dure, ultimative, fără echivoc ale principalilor lideri europeni: prim-vicepreședintele Comisiei Europene, Frans Timmermans, președintele Parlamentului European Antonio Tajani, președintele Consiliului UE, Donald Tusk etc.. Ultima raliată (chiar ieri) acestui curent cu sens unic împotriva schimbărilor abuzive din sistemul juridic românesc este Asociația magistraților europeni care cere guvernului român să înceteze modificarea legilor justiției prin ordonanțe și să garanteze independența procurorilor și magistraților.
Temerile repetate, îngrijorările continui și semnalele de alarmă nu au apărut chiar de ieri, ele însă s-au intensificat și amplificat în contextul alegerii procurorului șef european, unde, Laura Codruța Kovesi, având opunerea fățișă și înverșunată a guvernului român, are cele, totuși, mai mari șanse.
Mă mir cum nimeni, fie el specialist în comunicare, consultant politic, analist al conflictelor, expert în teoria argumentației, negociator maestru în arta războiului și ce-o mai putea fi etc., n-a zis nimănui din PSD că nu se pot câștiga, pe față, în același timp, două războaie de același fel.
Cu aceleași arme, cu aceeași oameni și cu aceeași strategie!
Câștigi așa doar dacă te bați cu proștii!
Ca s-o scoți la capăt, ori te concentrezi asupra unuia și renunți la celălalt, ori pe cel de-al doilea îl amâni sau îl disimulezi.
Ei nu și nu!
Dragnea și PSD au ținut să schimbe din temelii, în mod convenabil lor, sistemul juridic românesc, iar când s-a ivit ocazia, au încercat s-o distrugă, fără fereală, pe orice cale, pe Laura Codruța Kovesi, când aceasta și-a anunțat candidatura europeană. Cum „argumentele” celor două conflicte deschise de PSD sunt de același fel, merg în aceeași direcție, încercând, ca strategie unică, să se susțină unul pe altul, nivelul de credibilitate a ajuns atât de jos încât nu mai poate fi luat în serios de nimeni. Ei nu doar că abuzează justiția, ci o abuzează deschis și pe Kovesi și pe oricine care spune altceva. Și e clar pentru toată lumea!
Nu era destul o singură bătălie?! Sau cum zice românul: (nu) era destul o botă la un car de oale!?
N-am nicio îndoiala că socoteala așa-zișilor strategi ai puterii a fost că, dacă o înfrâng și deturnează din drum pe LC Kovesi, înseamnă că am învins/convins „monstrul european” și deci au rezolvat și problema de fond a justiției din România. Adică, dintr-un foc, împușcă doi iepuri!
Socoteala pare greșită pe tot frontul! Căci nimeni dintre cei enumerați mai sus nu cedează și nu se lasă convins cu privire la sensul schimbărilor negative din justiția românească (legi de funcționare, control politic, intimidarea magistraților etc.). Își mențin criticile și par dispuși să ajungă la sancțiuni.
Pe de altă parte, Laura Codruța Kovesi, în ciuda acuzațiilor tot mai grave cei se aduc din țară, pare a întruni un consens tot mai larg, atât printre politicienii influenți din UE, cât și în opinia publică europeană (vezi pozițiile celor mai influente publicații din Europa). Poate tocmai de aceea!
Ce-ar putea ieși!?
Dacă lucrurile își urmează cursul, PSDragnea și aliații ar putea să se fi bătut în două războaie și să piardă trei: primul, pentru subjugarea justiției, al doilea, pentru demolarea europeană a Codruței Kovesi, iar cel de-a treilea (neprevăzut), să fie excluderea PSD din Partidul Socialiștilor. Și cu asta ce-au făcut!? Rămâne să-și continue războaiele împotriva românilor?
Dar, la urma urmei, nu câte războaie pierde PSD ne interesează, ci câte pierdem noi și România cu lumea civilizată! Aceasta e marea noastră „bătălie”!
La aroganța, disprețul și sfidarea afișate în tot ce fac, „derbedeii politicii românești” n-ar trebui tratați cu sfaturi, ci dați jos imediat! Însă pot învăța și singuri că, în toate, chiar și în războaiele informaționale (hibride, murdare), mai presus de toate este credibilitatea.
S-o ai sau să n-o ai!
Urmează votul!

Feb 28

Mersul pe sârmă

Posted on by

Portret 1
De câțiva ani, țara noastră trăiește într-o echilibristică continuă, obositoare și periculoasă. Mergem pe sârmă din punct de vedere politic, într-un balans nesfârșit, o bălăngăneală a puterii, cu senzația că, la fiecare mișcare (moțiune de cenzură, schimbare de guvern, remaniere, proteste, lege, diverse „reforme” etc.) totul se prăvălește în gol. Am ajuns pe muchie din și perspectivă economică, din pricina „pietroaielor fiscale” legate de gâtul economiei din motive populiste, de promisiuni exagerate, nesustenabile, nerealiste. Schimbările succesive, neanunțate, imprevizibile și impredictibile de legislație hărțuiesc mediul de afaceri, înroșesc economia, cresc inflația și înrăutățesc viața oamenilor, în cele din urmă. Confuzia, degringolada, nesiguranța domnește cu privire la situația noastră în UE. Din pricina multiplelor modificări legislative, a controverselor din justiție, a ostilizării tuturor organismelor internaționale din domeniu, România a ajuns un fel de paria, la o margine a UE, nu departe de un „no man’s land” geopolitic.
Toate aceste echilibristici (și altele, mai mari sau mai mici), nenaturale, forțate (răspunzând unei agende străine intereselor comune), creează senzația (și așteptarea fatidică) de pericol iminent, de prăbușire, de scăpare în gol. Cumplit e că nu doar că nu știm când, dar nu știm nici dacă și nici unde vom cădea în prăpastie. Știm numai că n-am găsit nicio soluție încă și că tangajul continuă.
La limita „prăbușelniței” merge PSD, fără să știe ce-i rezervă europarlamentarele din luna mai, la fel ca liderul său, Liviu Dragnea, care „pe sârmă” s-a dus și el la Madrid (la reuniunea socialiștilor europeni) și clătinându-se s-a întors. Pe muchie se duce și opoziția (cu Iohannis în frunte), care nu știe dacă face prea mult (nelăsând PSD să-și rupă gâtul singur) sau prea puțin (pentru a câștiga încrederea electoratului). Nici noua opoziție (USR, PLUS, DEMOS, PRO România) nu știe dacă „calcă” pe teren destul de lat pentru a convinge oamenii să iasă la vot.
În fine, mucaliții ar spune că mergem pe sârmă cu toții pentru că nu am fost în stare să construim „autostrăzi” și acum tragem ponoasele.
Dar până să facă politicienii autostrăzile (cele proprii și cele ale civilizației politice și democratice moderne), mai e mult și așteptările pot fi în van. În democrație (și nu e un șablon), cei mai vajnici constructori (de autostrăzi) sunt cetățenii care pun mâna și se implică. Și nu există în omenire o forță cunoscută mai mare și de nestăvilit decât a mulțimii conștiente și puse pe treabă. Nimeni nu-i poate sta în cale. Ne arată istoria!
Nu că această conștientizare (luare la cunoștință de sine) ar fi foarte ușoară și la îndemână, dar, bag seamă, e singura soluție.
Și nu sunt necesare de fiecare dată revoluții, victime și vărsări de sânge.
Câteodată e de-ajuns doar să facem ceva.
Să încercăm, să ne străduim, să înțelegem!
Și să mergem la vot!
E primul pas și cel mai important de a ne simți pământul sub picioare.
Și a arunca naibii sârma păcătoasă!

Nov 22

Meșterul hoț și mănăstirea ruinată

Posted on by

Select11
Țara-i o clădire neterminată, iar meșterul e un hoț. Guvernarea e o lucrare începută, iar arhitectul, un șnapan. Politica e o iluzie, iar partidul, clubul scamatorilor. În realitate, gândul îmi este la Meșterul Manole, la nevrednicia lui și la lipsa de încredere în propriile mituri întemeietoare. Căci dacă mănăstirea (cea măreață) este țara, meșterul (iscusit) este partidul, sacrificat este poporul, dar edificiul tot nu stă-n picioare, ce mai e de zis? Că nu e bună țara, că nu e bun partidul, că nu e bun poporul și că nici miturile nu mai sunt ce-au fost! Bunăoară, Mioriței, oii noastre celei năzdravane din poveste, în locul unui destin profetic (tragic), îi este hărăzit unul în galantar, căci, spune ministrul Agriculturii, „miticul” Petre Daea, românii nu consumă destulă carne de aia, precum ar merita ovina românească. Aici am ajuns, la atât poate duce azi înțelepiunea noastră „mitică”.
E clar (pentru mine) că se schimbă destinul (și direcția) nației, dar că nu știe nimeni încotro ne îndreptăm.
Lăsând gluma la o parte (că nu-i de glumit), mă tot întreb de ce suntem atât de nesiguri și de vulnerabili, de ce trebuie să stăm cu frica în sân la fiecare mișcare a conducătorilor noștri, de ce e pericol la orice cotitură (oricât de mică ) a istoriei? Spun sincer că nu știu, n-am un răspuns complet, dar pot încerca să găsesc o explicație mai simplă pentru ceea ce trăim de circa un an de zile și care tinde să capete dimensiuni de coșmar.
De ce e defectă „mașinăria românească”, de ce nu funcționează mecanismul de control al puterii, de ce tentația spre abuz a aleșilor nu poate fi domolită și descurajată?
1. Pentru că lecția elementară de democrație n-a fost însușită temeinic de către nimeni în România: „bătrânii” (comuniști) nici n-au vrut s-o învețe, ci doar s-o simuleze și le-a ieșit cum au vrut; „maturii” de azi au fost sacrificații tranziției care au încercat (și au reușit doar parțial) să se adapteze; „tinerii” au avut cei mai proști profesori (de fapte) și cele mai proaste exemple, astfel încât n-au avut de la cine învăța ceva sănătos. Cei dintâi se bucură (și savurează), cei din mijloc se chinuie (între nostalgie și speranță), cei din urmă sunt confuzi și rebeli (fără bază și fără repere)
2. Pentru că bunăstarea, care este un efect al convergenței tuturor libertăților (politice, economice și de exprimare), a devenit o cauză și un scop în sine. Cei care au ajuns înstăriți (prin diverse metode, de multe ori, pe seama celorlalți) nu se simt datori nimănui, nici celorlalți, nici societății, nici sistemului, privindu-și bogăția ca pe ceva imanent; cei care sunt săraci resimt o stare de dependență de alții și au și mai puțină încredere în sistem ca formă de emancipare a lor și a societății. Considerând că nu-și datorează starea (bună sau rea) sistemului, ci calităților proprii, norocului (unii) sau nedreptății și ghinionului (alții), nici unii nici alții nu simt nevoia să contribuie, să apere, să se implice, să perfecționeze. Democrația, dacă există și dacă e bună, să se facă singură sau să fie făcută de alții…
3. Pentru că lipsa de implicare, de interes și de angajament democratic a dat idei noi oportuniștilor puterii, anume, nu de a lecui acest absenteism social și electoral, ci al accentua și mai mult și a-l exploata în folos propriu. Socoteala a fost simplă: cu cât vor merge mai puțin la vot, cu atât mai mult va însemna votul alor noștri, cei dependenți, captivii de serviciu ai oricăror campanii electorale. Cu cât mai puțini (de toți), cu atât mai mulți (ai noștri) e paradoxul care se poate întoarce sub formă de bumerang
4. Pentru că (și) vectorii puterii au intrat într-o dublă captivitate, din care nu au cum să iasă: pe de-o parte, este captivitatea în raport cu propriilor interese (pecuniare, judiciare, de influență, de partid etc.) care nu le permite să facă ce trebuie, potrivit nevoilor țării, contextului intern sau internațional etc.; pe de altă parte, au intrat în capcana propriilor promisiuni, care le-au permis să ajungă la putere, prin mijloace demagogice și angajamente nerealiste, imposibil de pus în practică
5. Pentru că legile justiției, politicile fiscale, măririle de salarii sau pensii și altele, ce par a fi scopuri în sine, nu sunt deloc așa, ci (simple) pretexte pentru satisfacerea celor mai sus, mult mai importante și niciodată mărturisite. De aia se și schimbă cu așa viteză și fără nicio noimă și temei logic. Pentru această categorie de lideri politici, agenda publică (a țării, a nației, a poporului) va fi întotdeauna în plan secund în raport cu cea proprie, indiferent de condiții, de riscuri, de expunere și de pericole
6. Pentru că (de parcă nu ar fi fost îndeajuns) a apărut acest iliberalism al vremurilor tulburi, să-i prostească odată-n plus și pe unii și pe alții. Acesta spune că votul și adeziunea oamenilor sunt mai importante decât democrația, principiile și (chiar) legile. Deci, mai pe înțeles, dacă am obținut votul oamenilor, avem dreptul să facem orice, fără a lua la socoteală dacă este reprezentativ sau dacă a fost obținut corect.
Unde-ați mai pomenit Meșter (Manole) să-și fure noaptea materialele pentru Mănăstire? Unde-ați mai pomenit oaie (Mioriță) năzdrăvană dată la sacrificat?

Dec 09

Piramida nevoilor de vot

Posted on by

poza-site-2
E un demers impopular și o aventură să scrii azi îndemnându-i pe români să meargă la vot. În fond, nu-i așa, libertate înseamnă și dreptul de a refuza să alegi să votezi pe cineva. Știu, de asemenea, că sunt șanse bune să nu schimbi nimic, indiferent ce ai spune, cei care doresc să meargă să voteze, o vor face oricum, cei care sunt împotrivă, vor sta acasă oricând. Dincolo de asta, mai știu că pe o bună parte dintre români îi va enerva la culme să-i sfătuiești, să-i dăscălești, să le spui ce să facă, ca și cum ei n-ar fi capabili să vadă și să înțeleagă. Adăugați la aceste argumente potrivnice că procentul compatrioților noștri care nu merg la vot este de peste jumătate, poate 55% sau chiar mai mult. Ar fi preferabil atunci, ca jurnalist, să faci invers, să încerci să fii „popular”, îndemnându-i pe oameni să nu voteze, să stea acasă („motive” s-ar găsi cu duiumul), profesând ceea ce s-ar putea chema „demagogie de presă” sau „populism mediatic”, așa cum fac tabloidele, de pildă, sau multe dintre instituțiile media românești. Ce fac ele? Cântă în strună „poporului”, îi spune ce vrea să audă, nu vor să-i supere și să-i enerveze pe oameni, publicul lor prețios de care atârnă ca de un fir de ață. În fond, nu le fac niciun serviciu înafara faptului de a-i îndepărta de realitate și a-i alimenta cu iluzii. Ca și cum n-ar fi de ajuns, cei care nu vând „gogoși mediatici” publicului, le spun direct oamenilor cu cine să voteze (televiziunile de știri, de pildă), fac propagandă de partid, sfidând reguli, ignorând legi, abandonând profesia, servind unor interese partizane și nu publicului larg, care ar trebui să fie adevăratul beneficiar al serviciilor media. Două concluzii preliminare de aici: unu, asta nu e presă, și doi, asta nu e democrație.
Mai este o problemă de principiu, îndemn mereu pe cei din jur, și public și privat, să meargă la vot, dar n-am spus nimănui și nu voi spune cu cine să voteze, iar acest lucru e mai important decât primul, fiindcă e o chestiune de libertate și de intimitate. E ca și când ai da sfaturi în amor, fie el sentimental, fie el sexual, orice ai spune, tot pe dinafară ești, fiindcă și votul ca și amorul sunt personale și țin de ceea ce știi, de ceea ce vrei, de ceea ce simți, de ceea ce poți, de ceea ce-ți place, de ceea ce ai nevoie, de ceea ce-ți este de folos etc. Bine, veți zice, dar amorul e rațional? Nu e, dar votul e? Sau dacă amorul are și o parte de raționalitate (oricât de pasional ar fi), atunci și votul trebuie să aibă partea lui de judecată, de gândire, de dreaptă cumpănire între bine și rău.
De aceea spun că se poate face o paralelă între celebra piramidă a nevoilor omenești a lui Maslow și una a nevoilor de vot din societatea democratică, în general, și din societatea românească, în special. Pe scurt, zice modelul, nevoile oamenilor sunt primare, adică fiziologice (apă, aer, hrană, sex) și de securitate (protecție, apărare) și superioare, adică sociale (apartenență, dragoste, familie, prietenie), de stimă (recunoaștere, putere, statut social) și de auto-realizare (valorificarea potențialului personal creativ). „Cu toată dragostea” (vorba de fățarnic răsfăt a unor false vedete politico-mediatice), în România, se votează masiv din zona nevoilor de jos, primare, și doar accidental în virtutea trebuințelor superioare, clar, responsabil și conștient asumate. Asta nu e greu de constatat, mai greu e de explicat și de convins cât de periculos e acest comportament și cât de lipsit de perspectivă pe termen scurt, mediu și lung.
De ce nu votează oamenii pentru a-și putea satisface nevoile superioare? Bag seamă că tocmai cei mai instruiți, mai evoluați spiritual și material, tocmai aspiranții nivelurilor superioare, mai ales ei nu votează. Și sigur că da, nu o fac pentru că nu (mai) au încredere în nimic: nici în sistem (dar nu există altul valabil), nici în partide (dar nu fac nimic pentru a le schimba), nici în politicieni (dar îi/se țin la distanță sau îi/se folosesc), nici în solidaritate (dar nu există altă soluție), dar nici în ei înșiși și în semenii lor. Am citit recent niște studii despre neîncredere și autenticitate a relațiilor interumane din România. Acestea sunt publicate de revista Sinteza și ar fi interesant de citit în întregime, însă eu am reținut aici că 8 din 10 români recunosc că au puțină și foarte puțină încredere în ceilalți. Dar panorama deșertăciunilor e mai vastă: 78% spun că majoritatea oamenilor sunt invidioși, 75% cred că majoritatea oamenilor sunt egoiști, 75% cred că majoritatea oamenilor sunt nefericiți, 76% spun că majoritatea oamenilor ar face rău dacă ar avea ceva de câștigat etc. Pe de altă parte, aproape 60% dintre români cred că interacțiunile dintre oameni sunt lipsite de autenticitate, câtăvreme peste 60% consideră că sunt mai degrabă autentice când e vorba despre interacțiunile lor. Cu alte cuvinte, majoritatea cred despre ei că sunt autentici, iar despre ceilalți că sunt fățarnici (falși). Iar drumul acesta este închis, duce către izolare, (auto)recluziune, către exacerbarea intereselor proprii și ignorarea celor comune, fără de care democrație este moartă.
Cineva trebuie să rupă cercul vicios și o pot face mai ales cei în/din susul piramidei. Chiar dacă nu le place (cui îi place), chiar dacă necesită un efort (e mai simplu să stai), chiar dacă pare fără rost (pentru moment). Chiar dacă totul pare imperfect, pornind de la propria condiție.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 6 decembrie 2016

Jan 08

De cinci ori luare-aminte

Posted on by

DSC_0175
N-ar fi lipsit de sens, jurnalistic vorbind, să faci, la început de an (electoral), recomandări publice și să sugerezi erori de evitat celor mai influenți oameni din societate (politicienilor). Le-ai putea spune că e bine să renunțe la politicianism (cultivarea interesului personal și de partid), la demagogie (promisiuni mincinoase), la propagandism (convingerea cu orice preț), la electoralism (guvernamental, parlamentar sau administrativ) etc. Ar avea sens, dar ar fi inutil, iar acceptabil (pentru ei) ar fi nu atât ca direcții de conduită morală, cât ca elemente de consiliere politică personalizată (de partid, persoană, candidat etc.), pentru câștigarea încrederii și a alegerilor. Bineînțeles că asta este deja o altă problemă, de discutat/analizat într-un alt context.
Jurnaliștilor, aflați pe cealaltă baricadă față de PR-iștii politici, le rămâne deci satisfacția și responsabilitatea de a se adresa (mai ales) și a convinge (cu predilecție) publicul, oamenii, cititorii, ascultătorii, telespectatorii. În sensul acesta, se poate discuta ce ar fi bine să facă, la ce să fie atenți, ce erori ar fi recomandat să evite în anul ce tocmai a început. Oamenii pot deveni sensibili la acest demers, politicienii numai dacă vor și dacă le folosește. Iată câteva lucruri care mi se par importante, în general, dar și pentru dublul an electoral ce tocmai l-am deschis.
1. Trebuie evitat imperativ absenteismul la vot, care nu este doar o atitudine anticivică și antidemocratică, ci, pur și simplu, antipatriotică, în sensul cel mai grav al cuvântului. Lăsăm deoparte că în țările dezvoltate prezența la vot este de peste 60-70% (Germania, Anglia). Uităm că absenteismul este vot în alb dat profitorilor și manipulatorilor politici. Ignorăm că lipsa la vot dăunează grav democrației, ca principiu, ca sistem. Dar e obligatoriu să conștientizăm că votul este o chestiune de educație (generală, democratică și politică), de responsabilitate (a fiecăruia în parte și a tuturor laolaltă) și de încredere (în forțele proprii, în puterea solidarității și a interesului comun). Criticilor și perfecționiștilor le-o „tăiem scurt”: democrația este cel mai puțin imperfect sistem politic dintre cele pe care le cunoaște omenirea. Trebuie doar să-i eludăm cu inteligență neajunsurile și să-i folosim cu luciditate oportunitățile. Restul e demagogie și neputință.
2. E necesar a fi învățat votul. Pare straniu (după un sfert de veac de democrație), dar românii nu (mai) știu să voteze (dacă au știut vreodată). Vorbind despre generațiile în viață, sub comunism, a fost practicat formalismul la vot (existau, de formă, alegeri, parlament, deputați etc. zdrobiți toți de puterea decizională a partidului comunist), după comunism, s-a practicat mimetismul la vot (s-au împrumutat, din societatea occidentală, formele democrației, fără a se umple de conținut). Acum putem spune că se practică impresionismul la vot (iertată să fie licența utilizată), adică votul emoțional, conjunctural, votul impresiei dominante, ignorându-se sau minimalizându-se votul ideologic (considerat perimat), cel doctrinar (lipsit de pregnanță) sau, pur și simplu, votul pragmatic, din interes strict (material, financiar, profesional, patronal, sindical). Numai astfel putem întâlni (la noi) milionari de stânga („caviar”), votați de patroni clientelari și de alți milionari etc., dar și fundamentaliști de dreapta, care toată viața au lucrat la stat, votați de semeni intelectuali mai puțin pricopsiți, de pensionari și sindicaliști.
3. Trebuie evitată „căderea în adorație” politică. Toate experiențele recente ne arată ca o mare greșeală electorală admirația necondiționată și acceptarea necritică a oricărui personaj prezent de pe scena politică (fie că se cheamă Petre Roman, Ion Iliescu, Traian Băsescu, Victor Ponta etc.), toate au sfârșit ca eșecuri politice și dezamăgiri personale. Alesul de pe buletinul de vot nu trebuie transformat în idol, ci în colaborator sau aliat pragmatic în lupta existențială a fiecărui individ, nu ca personaj providențial, ci ca prestator public supus regulilor și vremelniciei. În politică, nu există și nu trebuie să existe zei „buni și răi”, eroii „noștri și ai lor”, ci numai purtători de interese, cât mai palpabile, cât mai vizibile, cât mai personale, capabili să le reprezinte.
4. Trebuie evitate, fiind la modă, pro-iohannismul de fudulie și anti-iohannismul de paradă. Și în general, personalizarea în politică. Obișnuiți, din proastă învățare, să raporteze toate lucrurile importante dintr-o țară la un singur om, oamenilor le este comod, din reflex, să acorde lauri și să descalifice pentru orice și să interpreteze totul în aceeași cheie. Or, Președinția este o parte o puterii, precum Guvernul și Parlamentul, și doar complementaritatea lor instituțională (nu neapărat personală) și concurența lor (câteodată) pot produce o politică pentru oameni.
5. Trebuie evitată o înțelegere greșită a lucrurilor. Politica este o activitate necesară, costisitoare și care nu se face cu bani proprii. Dacă cel care ajunge la putere (și la resurse) nu este răsplătit/mulțumit, își va lua singur, însă o va face abuziv și discriminator. Așa au făcut toți și vor face toți în continuare. Nu trebuie blamați că vor mult, trebuie pedepsiți dacă iau prea mult, necuvenit și numai pentru ei. Iar sancțiunea se face prin lege aspră și prin vot.
Articolul a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 5 ianuarie 2016