„Imi cer scuze, de asemenea, pentru numarul urias de jurnalisti, moderatori si comentatori pe care i-am salarizat cu mult peste valoarea lor profesionala sau umana, creandu-le o imagine falsa vizavi de propriile persoane”; „Ultimii de la care imi cer scuze sunt politicienii, pe care nu am avut barbatia sa-i devoalez, lasandu-i sa se etaleze pe micile ecrane (…), devenind astfel niste false calauze pentru o masa uriasa, indobitocita si dornica de sange.”.
Acesta nu e (doar un fragment din) ultimul (nu și cel din urmă) exercițiu de ironie tragică, nu e doar cea din urmă batjocură de dimensiune națională, ci e (in nuce) și „arta poetică” a lui Sorin Ovidiu Vîntu, acest „mare înțelept” al hoției românești, acest „guru” al corupției endemice de tranziție, acest poet al cinismului. Peste toate însă e și o puternică oglindă ce arată societatea românească prin doi dintre vectorii ei importanți: clasa politică și mass-media. În fapt, am reprodus mai sus două fragmente din postarea de pe Facebook, de duminică 31 iulie (un fel de scrisoare deschisă, stil nou) a lui Sorin Ovidiu Vîntu, în urma denunțului comun făcut (deocamdată) la adresa lui Bogdan Olteanu, viceguvernatorul Băncii Naționale a României. Mărturisesc că nici nu știu ce e mai grav: faptul că vorbim despre fapte cumplite de corupție la omul numărul doi (viceguvernatorul) dintr-o instituție pilon a stabilității valutar-financiare a unei țări (BNR), faptul că o întreagă societate, de-a valma, este socotită „masă îndobitocită” de către un scelerat cu ifose de „filosof” sau faptul că au rămas „fără replică” sute de oameni cu pretenții din această țară, politicieni importanți, jurnaliști, reprezentanți ai vieții culturale etc., cărora le „dă cu tifla” un contabil „cu liceu” din Roman.
Așadar, aici am ajuns după douăzeci și cinci de ani de democrație și emancipare, ca un condamnat penal să-și ceară ironic „scuze” (de la cine?) pentru că a plătit nejustificat „un număr uriaș de jurnaliști” și de la politicieni, pentru că nu a avut „bărbăția” să-i devoaleze la timp. Nici că se poate o mai scurtă și mai sintetică „istorie a tranziției românești”. Crescut în cultul infracțiunii, protejat pentru tot soiul de interese și jocuri obscure, îmbogățit peste măsură prin hoții la vedere, șantajabil, Sorin Ovidiu Vîntu a trecut prin toate etapele declasării, până la a se pretinde, cu un tupeu maxim, „înțeleptul absolut” al tranziției, sfătuitor „în hoție” pentru tineri (pe Facebook) și „profesor de cinism” la „academia vieții”, pe care avea nesimțirea să spună că a absolvit-o, în România, „Magna cum laude”. Să nu-l acuzăm pe el pentru aceste atitudini de sfidare înainte de a ne întreba, noi toți, implicați sau neîmplicați, cum am făcut posibilă apariția unui asemenea „fenomen”, Vîntu nefiind singurul exemplar de acest fel, ci doar unul dintre ei, e drept, talentat. Cheia este simplă, în opinia mea, căci el a ajuns să creadă că în România totul este de vânzare și, pentru el, „totul a fost de vânzare”. Iar cei care s-au folosit de banii lui, au avut orgoliul să creadă că ceea ce fac ei este atât de important, încât nu contează „de unde provin banii”, nu puțini, pe care i-au încasat. Iar cei care nu aveau orgoliul să creadă că banii sunt perfect meritați, o făceau pentru a supraviețui sau, pur și simplu, din motive venale, interesate. Până la urmă, a ieșit „pricina” că nu se poate face presă (sau politică) cu orice (bani): presa trece, relele rămân, instituțiile se schimbă, oamenii, mai greu, răul nu trece, ci doar se preschimbă.
În textul „program” al lui SOV mai apare o altă temă preferată a lui, cea a poporului „îndobitocit”, ignorant, manipulabil „in corpore”. În primul rând că nu este adevărat, nu toți românii au putut fi prostiți, nu toți și-au băgat banii la FNI, de pildă, nu toți au fost manipulați, așa cum îi place să creadă. În al doilea rând (și extrem de grav), SOV și cei de teapa lui, cu întregul sistem creat în jur, dețineau pârghiile importante (statale) care le făcea posibilă existența. De ce nu s-a creat masa critică care să-i dea jos este o întrebare dramatică pentru noi toți.
Nu în ultimu rând, vorbim despre denunțarea pentru presupuse fapte de corupție (însușirea unui milion de euro) la adresa unui înalt funcționar al statului român (viceguvernatorul BNR), de pe vremea, e drept, când activa ca politician într-un important partid politic aflat la putere. E limpede că traficul de influență politică a fost „sportul național” al acestei perioade, dar te-ai fi gândit că totul are o limită. De fapt, nu are nicio limită. Avem parlamentari și miniștri condamnați, avem fost prim-ministru care a fost întemnițat, vom avea, probabil, președinte de țară condamnat. Despre alte instituții, nu mai vorbim, toate au reprezentanți corupți dovediți. Dar Banca Națională a României, un fel de reper de integritate și de bună conduită, garant al stabilității financiare a țării, părea a fi ferită de asemenea „fenomene”. Iată că nu! Și-acum din două una: fie că cei care trebuiau să asigure „protecția” BNR de asemenea intruziuni nu și-au făcut treaba (ceea ce e foarte grav), fie se voia și acolo (ca în multe alte funcții importante ale statului român) un personaj șantajabil (ceea ce e și mai grav).
Dar atunci cum pot fi interpretate cele de mai sus (în registrul gravității) când sunt opera și fac jubilația unui „derbedeu milionar” de teapa lui Vîntu?
Aceste material a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 2 august 2016