Agenda media internațională este plină, chiar dacă ne aflăm încă în vacanță. Tocmai ce s-a încheiat Olimpiada de vară RIO 2016 și fiecare țară își face bilanțul. Iată unul interesant și grăitor, în felul său, cu privire la bani, putere, interese, priorități: numărul medaliilor de aur obținute de SUA (46) este (fix) egal cu numărul medaliilor de aur obținute de Rusia (19), Germania (17) și Franța (10) la un loc(!). În Franta (ce declară acest bilanț „mai mult decât pozitiv”), s-a găsit cineva (Arnaud Montebourg) dispus (nici nu era greu) să-l detroneze pe Francois Hollande din poziția de candidat al PS la prezidențialele ce vin. Pe de altă parte, ziarele europene titrează că întâlnirea din insula Ventotene (dintre Angela Merkel, Francois Hollande și Matteo Renzi) va decide viitorul Europei (Uniunii Europene). Ca idee, e limpede că tot timpul se decide câte ceva, dar dacă asta va fi întâlnirea care va hotărî direcția către care merge UE, rămâne de văzut. Vedem însă că, în Turcia „post lovitură de stat ratată”, în măsura în care s-au întețit epurările, se întețesc și atentatele, ultimul finalizat cu 51 de morți. Așadar, nimic nu e sigur într-o Europă (și o lume) tot mai „fuzibilă” și mai nesigură.
În România, situația nu e nicicum: e tragicomică. Principalele două subiecte ale ultimei perioade rezonează fix în agest registru și parcă nici nu ne dăm seama. Primul e cel cu traficul de arme (către teroriști) din România, orchestrat de o echipă englezească a televiziunii Sky News. E de râs (evident), dacă înțelegi cum s-a făcut (știrea), dar și de plâns (inevitabil), dacă încerci să înțelegi de ce s-a făcut (înscenarea). „Daravela”, una aparent strict mediatică, a ajuns degrabă „la cremenal” (prin DIICOT) și s-a tranformat (abrupt) într-una juridică, cu zăngănit de cătușe și comisie rogatorie în Anglia. De fapt, „beleaua” e una strict politică și o spun cu regret pentru media britanică. Să ne reamintim că analizele cele mai realiste post Brexit au acordat presei un merit însemnat pentru rezultatul (surprinzător) referendumului. În registru tabloid sau mai puțin taboid, media britanică, în opinia mea, continua să conducă această țară, în pofida unor politicieni de figurație, iar înscenarea traficului de arme din România (o țară vulnerabilă, ușor de victimizat în fața opiniei publice britanice) nu este decât episod post Brexit de compromitere a UE, prin descalificarea țărilor ce o compun, fie și în maniera unei manipulări grosiere. Nu am nicio îndoială că pentru englezul mediu (votant de Brexit), scenariul alimentării terorismului cu arme din România n-o fi fiind unul chiar absurd, poate fi crezut și merge în direcția neîncrederii sale și animozității față de UE, compusă din „tot felul de țări”, cu „tot felul de cetățeni” care le fură lor locurile de muncă. Într-un cuvânt, filmulețul „ce fictionează un așa-zis adevăr posibil” difuzat de Sky News face Brexit-ul mai „firesc”, despărțirea mai dezirabilă și regretul mai mic pentru o parte din publicul britanic TV. Pe de altă parte, escamotează efectele economice majore ale divorțului de UE al Marii Britanii, ce nu întârzie să se manifeste. Cred că de asta (din rațiuni politice majore implicite) și-a luat Stuart Ramsey (autorul principal al „investigației”) obrăznicia/aroganța să spună că românii „nu pot înțelege jurnalismul”, cel practicat de el, beneînțeles. Chiar de prostie nu-l pot bănui, „celebritatea” obținută e îndoielnică și va fi negativă, iar alte rațiuni de deontologie jurnalistică ies cu totul din discuție.
Nu mai puțin tragicomic este „transferul focoaselor nucleare americane” de la Incirlik (Turcia) la Deveselu (România). De bunăseamă, România pare a deveni „un teatru al farselor”, cu cele mai grave conotații posibile, în interpretare și politică și militară. Mai pe înțeles, un jurnalist bulgar (Georgi Gotev), bănuit de-a fi lucrat cu serviciile secrete (bulgare), publică, pe un site de știri european, un material incediar (cu potential „mortal”) despre posibila mutare a unor arme nucleare americane pe teritoriu românesc. Situația e ilustrată cel mai bine de analistul american George Friedman, potrivit căruia, despre subiect, „oricine vorbeşte, nu are habar, iar oricine ştie, nu vorbeşte”. Totul, de la cine spune, cum spune, de ce spune, e ilogic și e împotriva „firii lucrurilor”, servind, într-un mod chiar străveziu, unor interese importante și punctuale, altele decât cele românești, americane, turcești, NATO, UE etc. Iar presa românească (în frunte cu Agenția de stat AGERPRES) ce să fi făcut, a preluat știrea de bună, fiind de ajuns cele două surse „pe surse” (anonime) pentru o astfel informație bombă. Nu e vorba de a nu găsi justificări.
Se spune că în tot răul este un bine. Să nu uităm însă că, înainte de asta, în tot răul este un rău. Încercând să răspundem întrebării de ce e România teatrul unor astfel de „întâmplări”, avem două explicații, una bună și una rea. Aceste „farse” se întâmplă în România pentru că se poate, deoarece suntem o țară vulnerabilă și firavă, o societate manipulabilă, cu o clasă politică iresponsabilă și o presă influențabilă. Pe de altă parte, aceste „lucrături” se fac în România pentru că suntem (am devenit) o țară importantă, o miză și o țintă. Adică, suntem „tari”. Și din asta (vorba clasicului) „nu putem ieși”.
Această neputință dihotomică în sine este tragicomică.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 23 august 2016
Monthly Archives: August 2016
Fenomen(al)ul SOV
„Imi cer scuze, de asemenea, pentru numarul urias de jurnalisti, moderatori si comentatori pe care i-am salarizat cu mult peste valoarea lor profesionala sau umana, creandu-le o imagine falsa vizavi de propriile persoane”; „Ultimii de la care imi cer scuze sunt politicienii, pe care nu am avut barbatia sa-i devoalez, lasandu-i sa se etaleze pe micile ecrane (…), devenind astfel niste false calauze pentru o masa uriasa, indobitocita si dornica de sange.”.
Acesta nu e (doar un fragment din) ultimul (nu și cel din urmă) exercițiu de ironie tragică, nu e doar cea din urmă batjocură de dimensiune națională, ci e (in nuce) și „arta poetică” a lui Sorin Ovidiu Vîntu, acest „mare înțelept” al hoției românești, acest „guru” al corupției endemice de tranziție, acest poet al cinismului. Peste toate însă e și o puternică oglindă ce arată societatea românească prin doi dintre vectorii ei importanți: clasa politică și mass-media. În fapt, am reprodus mai sus două fragmente din postarea de pe Facebook, de duminică 31 iulie (un fel de scrisoare deschisă, stil nou) a lui Sorin Ovidiu Vîntu, în urma denunțului comun făcut (deocamdată) la adresa lui Bogdan Olteanu, viceguvernatorul Băncii Naționale a României. Mărturisesc că nici nu știu ce e mai grav: faptul că vorbim despre fapte cumplite de corupție la omul numărul doi (viceguvernatorul) dintr-o instituție pilon a stabilității valutar-financiare a unei țări (BNR), faptul că o întreagă societate, de-a valma, este socotită „masă îndobitocită” de către un scelerat cu ifose de „filosof” sau faptul că au rămas „fără replică” sute de oameni cu pretenții din această țară, politicieni importanți, jurnaliști, reprezentanți ai vieții culturale etc., cărora le „dă cu tifla” un contabil „cu liceu” din Roman.
Așadar, aici am ajuns după douăzeci și cinci de ani de democrație și emancipare, ca un condamnat penal să-și ceară ironic „scuze” (de la cine?) pentru că a plătit nejustificat „un număr uriaș de jurnaliști” și de la politicieni, pentru că nu a avut „bărbăția” să-i devoaleze la timp. Nici că se poate o mai scurtă și mai sintetică „istorie a tranziției românești”. Crescut în cultul infracțiunii, protejat pentru tot soiul de interese și jocuri obscure, îmbogățit peste măsură prin hoții la vedere, șantajabil, Sorin Ovidiu Vîntu a trecut prin toate etapele declasării, până la a se pretinde, cu un tupeu maxim, „înțeleptul absolut” al tranziției, sfătuitor „în hoție” pentru tineri (pe Facebook) și „profesor de cinism” la „academia vieții”, pe care avea nesimțirea să spună că a absolvit-o, în România, „Magna cum laude”. Să nu-l acuzăm pe el pentru aceste atitudini de sfidare înainte de a ne întreba, noi toți, implicați sau neîmplicați, cum am făcut posibilă apariția unui asemenea „fenomen”, Vîntu nefiind singurul exemplar de acest fel, ci doar unul dintre ei, e drept, talentat. Cheia este simplă, în opinia mea, căci el a ajuns să creadă că în România totul este de vânzare și, pentru el, „totul a fost de vânzare”. Iar cei care s-au folosit de banii lui, au avut orgoliul să creadă că ceea ce fac ei este atât de important, încât nu contează „de unde provin banii”, nu puțini, pe care i-au încasat. Iar cei care nu aveau orgoliul să creadă că banii sunt perfect meritați, o făceau pentru a supraviețui sau, pur și simplu, din motive venale, interesate. Până la urmă, a ieșit „pricina” că nu se poate face presă (sau politică) cu orice (bani): presa trece, relele rămân, instituțiile se schimbă, oamenii, mai greu, răul nu trece, ci doar se preschimbă.
În textul „program” al lui SOV mai apare o altă temă preferată a lui, cea a poporului „îndobitocit”, ignorant, manipulabil „in corpore”. În primul rând că nu este adevărat, nu toți românii au putut fi prostiți, nu toți și-au băgat banii la FNI, de pildă, nu toți au fost manipulați, așa cum îi place să creadă. În al doilea rând (și extrem de grav), SOV și cei de teapa lui, cu întregul sistem creat în jur, dețineau pârghiile importante (statale) care le făcea posibilă existența. De ce nu s-a creat masa critică care să-i dea jos este o întrebare dramatică pentru noi toți.
Nu în ultimu rând, vorbim despre denunțarea pentru presupuse fapte de corupție (însușirea unui milion de euro) la adresa unui înalt funcționar al statului român (viceguvernatorul BNR), de pe vremea, e drept, când activa ca politician într-un important partid politic aflat la putere. E limpede că traficul de influență politică a fost „sportul național” al acestei perioade, dar te-ai fi gândit că totul are o limită. De fapt, nu are nicio limită. Avem parlamentari și miniștri condamnați, avem fost prim-ministru care a fost întemnițat, vom avea, probabil, președinte de țară condamnat. Despre alte instituții, nu mai vorbim, toate au reprezentanți corupți dovediți. Dar Banca Națională a României, un fel de reper de integritate și de bună conduită, garant al stabilității financiare a țării, părea a fi ferită de asemenea „fenomene”. Iată că nu! Și-acum din două una: fie că cei care trebuiau să asigure „protecția” BNR de asemenea intruziuni nu și-au făcut treaba (ceea ce e foarte grav), fie se voia și acolo (ca în multe alte funcții importante ale statului român) un personaj șantajabil (ceea ce e și mai grav).
Dar atunci cum pot fi interpretate cele de mai sus (în registrul gravității) când sunt opera și fac jubilația unui „derbedeu milionar” de teapa lui Vîntu?
Aceste material a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 2 august 2016