Mar 24

Derby-ul thriller

2014-03-23_MADRID-BARCELONA_02-Optimized.v1395610013

Înfruntarea intergalactică din acest an dintre Real Madrid și FC Barcelona a fost ca un film bun. Numesc film bun, printre altele, pe acela ale căror evoluție și final nu pot fi anticipate, surprinzând cadru-cu-cadru, în mod natural, spectatorul. În acest caz, orice intuiție sau pronostic se dovedesc eronate și meschine, raportat la generozitatea, autenticitatea și profunzimea capodoperei. Aproape de la sine, deși nu era obligatoriu pentru un spectacol de calitate, meciul s-a transformat, dintr-o dramă clasică cu accente tragice, (și) într-un film de suspans.

În filmul bun, reușita se datorează actorilor, scenariului, luminii etc. dar, mai ales, maestrului regizor, stăpânul absolut al tuturor lucrurilor. Real – Barcelona, e spectacolul cu mai mulți regizori, dintre care cei mai importanți sunt tradiția, mândria, ambiția și apoi antrenorii. Binențeles că niciodată vedeta, starul, n-a fost și nu este neglijat, doar că existența intră în rețeta din oficiu, este presupus de la sine, atât în superproducția filmică, cât și în megaproducția fotbalistică.

Filmul lejer propune soluții facile și creează așteptări stereotipe, câteodată happy end previzibil și trândav, altădată frustrare irațională și inaccceptabilă. Filmul de calitate își este sieși suport, oferind explicații și soluții incitante și acceptabile pentru public. El Clasico din acest an a sfidat aproape toate tiparele cunoscute pentru un meci de fotbal: pierde cine dă primul gol (ca pe vremuri, în finala campionatului mondial de fotbal); câștigă, neapărat, cine dă primul gol (ca în derby-urile clasice); e favorită obligatorie echipa ce joacă acasă; arbitrul nu greșește, ci favorizează o singură echipă; într-un meci, o răstunare de scor e suficientă; ascendentul moral e decisiv pentru victorie și cîte și mai câte. Praf s-au făcut toate, lăsându-ne pe toți, suporteri „galactici” și ”extratereștri”, cu gura căscată, dar cu un sentiment de sațietate și de acceptare a destinului.

Filmul bun e problematic, creează ecouri și lasă întrebări fără răspuns. La fel face și spectacolul fotbalistic exemplar. Rețin pentru acest meci o singură dilemă, deloc ușoară. Anume, cui se datorează, în fond, acest potop de goluri (șapte, scor final 3-4), orice s-ar zice, neobișnuit pentru un derby cu asemenea pretenții? Forței și valorii atacanților sau slăbiciunii și erorilor apărării celor două echipe. Nu vreau să stric frumusețea acestui meci, pe care îl consider thriller-ul perfect, cu niciun răspuns. Mă bucur să spun doar că așa trebuia să fie.

Mar 21

Un fenomen nou: intelectualul neafiliat

O spun din capul locului: cred că a existat dintotdeauna o pătură de intelectuali independenți, acei care nu s-au aliniat politic, nu s-au lăsat prinși în mrejelor ideologiilor, nu au făcut gesturi de oportunism, ci au încercat să-și păstreze cumpătul în momente critice, măsura în aprecierea valorilor și rațiunea în judecata publică. Problema lor a fost numărul și ponderea și, mai ales, vizibilitatea și influența în spațiul public. Cei mai mulți dintre ei sunt discreți, dacă nu chiar tăcuți, de multe ori, aliniați cuminți în „spirala tăcerii”, fără voce, singuri uneori, nemulțumiți și poate ușor speriați. Dar, cu siguranță, nu despre ei e vorba aici.

Vorbim despre o categorie de intelectuali prezenți în viața publică în ultimii 20 de ani, implicați în problemele țării, activi în societatea civilă, iar unii chiar în câmpul de vârf al acțiunii politice. În orice caz, sunt intelectualii importanți, proeminenți, influenți și care ocupă, practic, întregul spațiu public destinat acestei categorii. Iar aceștia au fost, mai tot timpul, partizani politic, apăsat părtinitori, subiectivi în pozițiile exprimate, iar câteodată, oportuniști și lacomi, amatori de funcții, privilegii și bani. Dar, probabil, au fost și cei mai interesanți ca imagine și prestație, iar contextul istoric, al unei tranziții inedite, a fost un element favorizant.

Istoric vorbind, după 1989, intelectualitatea românească, în partea ei vizibilă, vocală și manifestă, a trecut prin câteva momente de cumpănă și cotitură. Prima poziționare importantă a fost una anticomunistă, opoziționistă, ce a plasat intelectualitatea, alături de o parte a presei,  în condițiile unei opoziții de partid foarte slabe, ca vârf de lance și sursă de credibilitate în opinia publică. Era vremea înființării GDS (Grupului pentru Dialog Social) și a presei de atitudine, de prestigiu și influență. Ei se considerau și erau, de fapt, partea progresistă și reformistă a societății, dar ajunsă inevitabil în partea dreaptă a spectrului politic, în contra puterii PSD (PDSR)-istă care era asimilată stângii neocomuniste/postcomuniste. E de semnalat consensul ce a existat atunci și care a făcut elita politică PSD-istă să se plângă de lipsa totală de adeziune a intelectualilor. Victoria în alegerile din 1996 a Convenției Democratice din România (CDR) a consolidat această poziție și a deschis ușa puterii unora din reprezentanții acestei categorii. Pe de altă parte, eșecul parțial al guvernării CDR, sentimentul de neputință și inutilitate, culminând cu retragerea din vârful politicii a unui reprezentant important (Emil Constantinescu), a descumpănit  și derutat o bună parte dintre intelectualii români, puși în situația jenantă de a alege, în turul doi al alegerilor prezidențiale din 2000, între Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor. Guvernarea Năstase (2000-2004), foarte severă și austeră pentru presa și intelectualitatea de opoziție, a înrăit lucrurile, radicalizând atitudinile și pozițiile.

Fisura din rândul intelectualilor din România s-a produs după alegerile din 2004 și, mai ales, după ieșirea PDL de la guvernare (2006) și susținerea guvernării PNL de către PSD-ul lui Mircea Geoană.  Dosarul „marii schisme” e mai gros, dar o filă importantă o reprezintă Raportul prezidențial de condamnare a comunismului (2006), ordonat și asumat de Traian Băsescu,  în spatele căruia s-a cristalizat o grupare nouă sub numele de „intelectualii lui Băsescu”. Unii au caracterizat această nouă poziționare drept luciditate, alții i-au spus pragmatism sau chiar oportunism, iar alții au catalogat-o drept „nevoie de jupân” sau „găsirea stăpânului”. Cert e că, în spațiul public, această facțiune a devenit majoritară, vocea cea mai puternică, și a rămas așa până în ziua de astăzi. Oricum, ne aflăm în fața unei paradigme noi, provocatoare și interesante ca obiect de studiu. Era pentru prima dată când intelectualii se grupau după alte reguli, „anticomunismul” căpăta alte fațete, iar argumentele nu mai erau obiect de monopol. Intelectualitatea potrivnică lui Traian Băsescu a intrat în minoritate și, vreme de câțiva ani buni, într-o asumată „spirală a tăcerii”, înghițind în sec și cedând, în mod evident, prim-planul. Alegerile parlamentare din 2008 și cele prezidențiale din 2009 au păstrat acest trend, accentuând polarizarea și intoleranța, atât din rândul intelectualilor, cât și din rândurile mai largi ale populației, generând, în fapt, unul dintre cele mai dăunătoare fenomene ale acestor ani.

Așa-zisa „lovitură de stat” și referendumul din 2012, de suspendare a președintelui, multiplele controverse din jurul său și, mai ales, alegerile din același an, au distrus „mitul invincibilității” lui Băsescu și au produs primele fisuri chiar în grupul său de susținători intelectuali. Totodată, a prins „curaj” și consistență minoritatea antibăsistă, a cărui etichetă pro-pesedistă, justificată sau nu, se lăsa încă greu dezlipită. De curând, având ca un reper mitingul pro-Pleșu, a mai căzut, zic eu, o perdea, căpătând contur tot mai clar un nou tip de intelectual: cel care a dezavuat „domnia” lui Traian Băsescu, dar, în egală măsură,  detestă „programul” politic al Antenei 3 și anexele sale. Pare greu de crezut, pare greu de acceptat, imposibil de „digerat” pentru unii. Dar aceste voci sunt tot mai puternice  și mai credibile și ar putea fi tot mai numeroase.

Știu, ar fi mai convingător să dau nume. Dar, o demonstrație de nume și nu de principii, s-ar fi transformat sigur în altceva.

Mar 16

„M-am decis să salvez „U” Cluj de la retrogradare”

 descărcare 53248f48ee7be

Mă grăbesc să adaug că afirmația de mai sus nu e un citat, ci un autocitat și nu e o invenție, e purul adevăr. Însă, văzând că nimeni nu-și asumă o asemenea responsabilitate, nici patronul Florian Valter, nici unul dintre cei doi antrenori (Mihai Teja și Ionel Ganea), nici căpitanul de echipă și nici altcineva, m-am decis să o fac eu. Având în vedere că o dată mi-a ieșit, am să demonstrez, în cele ce urmează, că angajamentul nu e lipsit de acoperire.

Punctul de sprijin este unul foarte solid: ca microbist „profesionist” musai trebuie să fii superstițios, altfel nu se poate. Modelul ideal de comportament în această privință îl oferă sportivii înșiși, neexistând  unul serios care să nu fie, cel puțin un pic, superstițios. Aici exemplele din viața reală bat, de departe, orice imaginație, căci pentru sportivul supus atâtor variabile, generate de zodie, de necunoscut, de noroc, de hazard etc., nu există un reper mai stabil decât superstiția. De cele mai multe ori, aceasta e mai importantă decât talentul, pregătirea, ambiția, antrenorul, patronul, salariul, decât orice altceva. Modurile de manifestare și insinuare a superstițiilor sunt foarte diverse, atât pe „orizontală”, cât și pe „verticală”. Există superstiții cantitative și superstiții calitative. Unele privesc viața în întregul ei: cum, când și unde te trezești, cum și când te dai jos din pat, ce și când mănânci, cum ieși din casă și pe ce parte te culci seara. Altele țin numai de viața sportivă: ce chiloți  iei pe tine, dacă îi porți normal sau pe dos în ziua meciului, ce ghete încalți și ce culoare au, cum pășești la stadion și pe teren, câte cruci îți faci și când, mergi sau nu la biserică în ziua meciului etc. Unele sunt în stare brută și foarte vizibile, altele, dimpotrivă, foarte rafinate și extrem de discrete, ascunse de ochii publicului.  Să ne amintim doar de Anghel Iordănescu și de obiceiurile sale sau de Rafael Nadal, cu „ritualul sticlelor cu apă” și cel al ”trecerii liniei de tușă”, întotdeauna cu același picior. Printre milioane de alte exemple posibile, să amintim că există și superstiții colective sau „în masă”, cum este cel al hocheiștilor din NHL, care nu se bărbieresc niciunul pe toată durată play-off-ului, adică câteva luni. Dacă sportivii pot, suporterii de ce n-ar putea?

Personal, am constatat, de ani de zile, că, de fiecare dată când merg eu la meci, „U” Cluj pierde acasă. Nu exemplific că ar fi plictisitor, dar așa e. Am încercat să „păcălesc” superstiția, s-o fac „să uite”, am lăsat să treacă perioade de timp, ba mai lungi, ba mai scurte, orice tertip am încercat, n-a ținut nicicum. Cum mergeam la meci, pac, înfrângerea. Mi-am dat seama clar că nu mai poate fi o întâmplare și a trebuit să mă responsabilizez, dacă țin sau nu la echipă, dacă e bine sau nu să mă mai duc la meciuri. S-a epuizat și faza cu excepția care întărește regula, căci am prins și o victorie, anul trecut, cu 3-1, urmată inevitabil de revenirea la matricea obișnuită. Astfel că returul campionatului trecut l-am văzut, în cea mai mare parte, la televizor și, după cum s-a văzut, a fost cu noroc, căci „U” Cluj  s-a salvat de la retrogradare. Sigur că meritul principal i s-a datorat, după cum am și scris, antrenorului de atunci, Ionel Ganea, dar mi-a plăcut și-mi place să cred că și mie. „Schema” a ținut în campionatul trecut și „miracolul” s-a produs. Văzând însă și tot văzând că echipa pierde în acest campionat și dacă nu merg eu la meci, m-am gândit ce-i de făcut. Hai să încercăm „pe invers”, mi-am zis, și am făcut imprudența să merg sâmbătă la meciul cu Dinamo. Mare greșeală, mare pedeapsă pentru mine, atât ca scor, cât și ca meci și spectacol. N-am văzut de mult o primă repriză atât de proastă, cu atât de multe erori, tehnice, tactice, umane, fotbalistice și de toate felurile. Doar galeria, mai bine zis galeriile, au fost la înălțime. Dar m-am lecuit, din toate punctele de vedere, am luat decizia de rigoare și știu ce trebuie să fac pentru a salva și acum echipa de la retrogradare. Nu e plăcută decizia, n-am luat-o cu inima ușoară, sper din toată inima să „țină” și că, odată și-odată, să scap de acest „blestem”. Poate în campionatul viitor, dacă va fi să fie în Liga 1.

Mar 14

Ce este UDMR, cine este Laszlo Tokes

moara-de-apa-300x225

De când mi-am luat plăcerea și obligația de a scrie la ziar, încerc să-mi urmez firul, fără a da socoteală decât propriei conștiințe. Din când în când, mă apucă amintirile (nescrise într-o carte încă), bunuri foarte personale, ca ale oricărui om. Câteodată, au miez, capătă un sens anume și nu mai sunt doar ale mele, trebuie împărtășite. Amintirile mele de acum, întâmplător sau nu, sunt cu unguri. Deși sunt multe și diversele întâmplările ce-mi vin în minte, pot să privesc în ochi și cu inima deschisă orice maghiar. Binențeles, dacă și el poate să facă același gest ca mine. De aceea, nu înțeleg două lucruri: unul este UDMR, iar celălalt, Laszlo Tokes. Am spus cumva lucruri?

Primul prieten din viața mea, la vârsta primei copilării, deci a primelor amintiri, a  fost „badea Gyuri”. Eu îi ziceam așa, pentru că, în graiul în care eu am învățat să rostesc cuvintele, „bade” însemna un bărbat în plină vârstă. El își zicea Gyuri bacs (eu nu înțelegeam ce înseamnă bacs – baci), și era „gornicul”, după spusele bunicii, pădurarul, de fapt, sau „vânătorul”, după mintea mea. Niciodată de atunci nu mi-am închipuit că un „vânător” ar putea să arate altfel: pălărie verde cu pană, tunică și pantaloni bufanți de aceeași culoare, cizme de piele cu turiac înalt și pușcă, fascinanta pușcă cu două țevi, ce stătea țeapănă-vertical pe umărul drept și nu cobora de acolo niciodată. Vreau să mai spun că toate acestea se întâmplau la casa bunicului, ce era morar și locuia înafara satului, între două păduri, pe firul unei ape, nimic altceva decât primul meu paradis. Iar „badea Gyuri”, ce făcea parte din el, nu uita niciodată să-mi aducă o bomboană, iar câteodată, cu permisiunea bunicii, să mă ia de mână și să-mi arate pădurea. Întâi intra în casă, se așeza pe laviță (cu pușca în spate), bea un pahar de țuică, își ștergea cu dosul palmei mustața retezată, râdea scurt și sacadat și zicea „no așe”. Apoi pleca. Casa bunicului are și ea o poveste fabuloasă, căci în 1940, când s-a împărțit Ardealul, granița trebuia să treacă prin mijlocul casei, de fapt, printre moară și casă, lipite una de alta. Fără glumă, căci, de obicei, frontiera urmează  ca reper firul unei ape, iar apa era în acest caz chiar iazul morii. Astfel, teoretic, casa și o parte din grădină erau în România, moara și curtea erau în Ungaria, iar bunicul și bunica treceau zilnic, de câteva zeci de ori, fraudulos frontiera. Tot atunci, bunicul a fost deportat la muncă la „băile” de la Tatabanya, de unde, pur și simplu, s-a întors, la soție și la cei doi copii adolescenți, fără să spună nimic, fără să-l oprească cineva sau să îl caute după aceea. Mai târziu, tot prin bunicul, l-am cunoscut pe „Tudor Arghezi”. De fapt, eu i-am spus așa, după ce am ajuns la școală, lui „Geza bacs”, care era leit, după ce am văzut o poză într-un manual, unde poetul apărea în prisacă, cu o bască pe cap și cu ochelari. Geza bacs, ce locuia peste pădure, era meșterul absolut, trăia singur și știa să repare toate „drăciile” din lume, mai ales ceasul cu „loturi” și cuc al bunicului, ce se strica destul de des. Îmi amintesc că, printre altele, Geza bacs mi-a dat miere de albine, ceva atât de bun ce nu mâncasem nici până atunci, nici de atunci încoace.

Sar direct în liceu, unde am avut un bun coleg Attila, din Sărmășag, supranumit „Boloni”, deoarece semăna cu fotbalistul. S-a căsătorit cu e moldoveancă, s-a stabilit la Iași și m-a căutat răbdător în cartea de telefon din Cluj pentru a mă mustra că nu l-am invitat la întâlnirea de 20 ani. I-am promis că nu se va mai întâmpla. În facultatea politehnică, pe vremuri, îndrumătorul meu de an, un ungur (Petho) m-a salvat de la exmatriculare pentru că „furasem” câteva mere de la livada „Steluța” în timpul practicii studențești. Personal, el a pledat în Senat să nu fiu pedepsit (în fine, pentru ceva ce făceau toți studenții în practică) și mi l-a dat la telefon pe decantul facultății (Zirbo) să-i „explic”.  În armată, am fost prieten foarte bun și am împărțit mâncarea cu Karoly din Miercurea Nirajului (Mureș), un băiat foarte simțit și cumsecade.  Repartiția guvernamentală la absolvirea facultății am primit-o la Gheorgheni – Harghita, în inima secuimii. Am lucrat acolo aproape șase ani, câteodată singurul român într-un birou cu 20 de secui. Unii mi-au fost doar colegi, alții mi-au fost prieteni. După noiembrie 1987 (după mișcările muncitorești de acolo), am fost detașat șase luni la Steagul Roșu Brașov. Unul dintre directori, Kerekes pe numele lui, mi-a făcut o ofertă de nerefuzat: angajare la cunoscuta fabrică de autocamioane (suna fabulos, deoarece Brașovul ca ci Clujul era „oraș închis”) și apartament  la cheie în oraș, pe Calea București. Declinând oferta, a trebuit să-l mint că dau la Facultatea de Drept din Cluj (de fapt, dădeam la Litere, dar nu m-ar fi crezut). Din Gheorgheni, m-am întors în Cluj în 1991, dar am plecat cu declarație, căci directorul, ungur și el, mi-a spus că nu mă lasă: ”Nu pleci acum, se va zice că te-au alungat secuii”, a zis el, după episodul martie 1990 din Tg. Mureș și alte incidente din secuime. Am semnat o declarație că nu m-a izgonit nimeni de acolo. M-a impresionat când, un coleg din Joseni, m-a dus la el acasă să-mi aleg cărți în franceză primite după revoluție ca „ajutoare”. Nu am scăpat până nu am ales circa 100 de cărți.

De atunci, la fiecare loc de muncă, a fost cel puțin un ungur și mai multe amintiri, dar nu mai e loc pentru ele.

Nu am nicio amintire cu UDMR, nici la putere, nici în opoziție. Știu tot mai puțin cine este Laszlo Tokes, cel care vorbește despre ținutul secuiesc ca despre o nouă Crimee.

 

 

Mar 08

Unde a greșit Gică Popescu

presa-internationala-e-socata-dupa-condamnarea-lui-gica-popescu-ziaristii-nu-mai-inteleg-nimic-dupa-sentinta_12_size6

Dacă „Dosarul transferurilor” este o colecție de „bombe”, atunci, din cele opt, cazul Gică Popescu este „bomba” cu schepsis. Nimeni nu s-a mirat că frații Becali au ajuns la pușcărie, n-a fost o surpriză că George Copos sau Cristian Borcea au ajuns după gratii, la fel, ceilalți șefi din fotbal. În fine, pe Mihai Stoica te mirai să nu-l bată cineva cu parul, dar mai degrabă pentru nesimțire și tupeu, nu pentru corupție. Dar Gică Popescu? El părea din filmul fotbalului, din cel al „generației de aur”, al competiției de înalt nivel și performanță. Când colo, iată-l și pe el „în lot”, printre „titularii” pușcăriei. Adevărul este că tot ceea ce a făcut Gică Popescu după renunțarea la fotbal nu cadrează deloc cu statura ridicată în carieră. De aceea, fotbalistul și omul nu trebuie judecați laolaltă, nici de aceeași ochi, nici cu aceeași măsură. Pe scurt, pe cât de valoros, de merituos și de galonat a fost jucătorul Gică Popescu, pe atât de neinspirat și de anost a fost impresarul, omul de afaceri și managerul cu același nume. Nu rețin niciun transfer de senzație, o descoperire sau vreo ispravă în zona impresariatului, n-a făcut „gaură în cer” la Târgoviște, nici mari afaceri și, mai ales, n-a ajuns președinte FRF, ținta sa supremă. Pe de altă parte, nu era obligatoriu ca marele fotbalist să fie „la fel de mare” după aceea. Mulți dintre „marii foști” nu simt neapărat nevoia să exceleze în altceva, ca antrenori, ca impresari sau ca manageri. Pe unii, pur și simplu, nu-i interesează (se mulțumesc cu banii), alții nu se consideră sau nu sunt potriviți pentru alte activități asociate fotbalului. Dar asta o înțeleg ei de capul lor sau le spune cineva mai deștept, iar ei au înțelepciunea să-l asculte. Unii nu ascultă de nimeni, fac ce vor ei și ajung bețivi și derbedei, vezi Paul Gascoigne, alții își urmează chemarea și ajung și mai mari, vezi Michel Platini. Și la noi sunt destule exemple. Cu toate astea, nu lipsa de viziune sau de adecvare, nu alegerile profesionale, făcute la un moment dat, sunt reproșul de căpătâi ce li se poate aduce acestor foste mari glorii sportive. În fond, i se poate întâmpla oricui. Marea greșeală a lui Gică Popescu vine din altă parte.

Fotbalistului născut în Calafat i-a mers bine până s-a servit de calitățile native, fizice, talent fotbalistic și cel „oltenesc”, de lider. De celelalte, bani și transferuri, în tot acest timp, s-au ocupat, prin delegație, frații Ioan și Victor Becali. Ar fi ajuns „Baciul” atât de mare, la FC Barcelona, de exemplu, fără sprijinul, asistența și relațiile acestor impresari? Greu de spus, posibil, nu. Dar, profesional și moral vorbind, cât de îndatorat și până când trebuie să-i rămână jucătorul impresarului său? Aici e zona sensibilă a profesionalismului neluat în seamă de niciuna dintre părți. Căci, la drept vorbind, transferul bun este o afacere de tip win-win (cu dublu câștig) și nu ceva cu „veșnică recunoștință”. Gică Popescu nu era o „marfă proastă” pe care s-o vândă Becali la suprapreț pe „piața neagră”. Și totuși! După agățarea ghetelor în cui, multimilionarul în euro Gică Popescu nu s-a făcut nici antrenor, nici manager, nici altceva decât …impresar. Pentru mine a fost clar de atunci că nu lui, ci fraților Becali le folosește această nouă ipostază, ei aveau nevoie de imaginea, seriozitatea, faima și relațiile lui Gică Popescu. Nu cred că am fost singurul și e imposibil ca cineva din anturajul fotbalistului să nu-l fi prevenit în această privință. Pe de altă parte, e de crezut ca marele fotbalist să nu fie la curent cu „metodele” de lucru ale fraților Becali, adică ilegalități, evaziune, corupție, înțelegeri „la negru”? Cert este că din recunoștință, „din obligație”, din lipsă de curaj, din lăcomie sau din lipsă de judecată (adică prostie), Gică Popescu „căpitanul” a cedat „banderola” impresarilor  săi.  Nu mai contează ce a crezut Gică Popescu atunci (despre foloase sau pericole), contează că  el n-a fost bun ca impresar și, mai ales, că s-a „înhăitat” cu frații Becali, a intrat într-o „categorie” inferioară și a fost asimilat acestei lumi, de factură interlopă, de care nu l-a mai putut desprinde nimeni, nici avocații, nici procurorii, nici judecătorii. Asta a fost marea lui greșeală că n-a spus nu la momentul potrivit. Din pușcărie, Ioan Becali își asumă vinovăția și pentru Gică Popescu, dar e tardiv și inutil. El ar fi putut face altceva, chiar în spiritul „onoarei mafiote”, să se folosească de el, dar măcar să nu-l amestece direct în „marile mizerii” ale fotbalului. Pentru ei însă a contat mai mult „cârdășia” și șantajul și mai puțin „onoarea”. Gică Popescu nu și-a pătat doar imaginea proprie, ci și cea a fotbalului românesc. N-au fost departe să pățească la fel Ilie Dumitrescu și Gică Hagi, „salvați” de mai multă minte sau de un alt tip de personalitate.

A scoate acum „inocentul” din „banda de derbedei” și a-l grația e mai complicat. Dacă clemența ar dori să facă o diferență pe care justiția n-a putut s-o facă între condamnați, atunci e inutil: toată lumea a făcut-o deja. Grațierea folosește strict persoanei fizice Gică Popescu. Nu spală imaginea sa morală, nu face mai curat fotbalul românesc, nu are nimic izbăvitor. E doar politică!

Mar 06

Eșecul guvernului Ponta

images

Știu, pare nechibzuit, răuvoitor sau paradoxal să etichetezi atât de categoric un guvern care pare că abia s-a instalat. De obicei, orice nou-venit beneficiază de prezumpția de bunăintenție și de un timp de așteptare, înainte de a-l critica. Vă încredintez că am proprietatea termenilor, că urmăresc de 24 de ani politica românească de aproape și cu foarte mare atenție, de asemenea, cunosc și năravurile și obiceiurile și reacțiile tipice ale politicienilor români și, prin urmare, îmi asum deplin cele afirmate în titlu. Da, guvernul Victor Ponta ( nu contează cât) stă sub semnul indubitabil al eșecului și am să arat în cele ce urmează de ce.

1. Guvernul Victor Ponta I, cel care a înlocuit guvernul Ungureanu în primăvara lui 2012, a eșuat lamentabil în toate marile încercări, după instalarea la putere: preluarea integrală a puterii (conform planului), demiterea președintelui Traian Băsescu, bătălia de imagine și legitimitate  în Europa. „Manevrele” politice au fost atât de stângace și de grosolane, de bolovănoase și de prost pregătite, pe plan intern și extern, încât l-au plasat pe buza prăpastiei și la limita autoeliminării. Mai rău, a făcut posibilă vehicularea sintagmei „lovitură de stat”, cu spectru și efecte mai distrugătoare decât faptele în sine petrecute în țară. O mare eroare strategică și tactică ce va sta la baza următoarelor mari greșeli ale acestui guvern. Căci întregul efort ulterior al premierului nu a fost pentru buna guvernare, ci unul de legitimare democratică în fața cancelariilor europene, de „ploconire”, de „îmbunare”, de „convingere”, punând țara în poziții de inferioritate și cedare în toate situațiile, inclusiv în negocierile cu FMI. La toate acestea, se adaugă scandalul plagiatului, ca pată personală pe obraz, cu accentuarea lipsei de credibilitate ce a decurs de aici.

2. Guvernul Ponta II, rezultat după alegerile din toamna lui 2012, este cel legitimat de români, nu de „traseiști” politici.  Cu toate că avea în spate un vot de 70% (ce i se datora personal în mică măsură, dar asta e altă problemă), cu cele două „pietre de moară” atârnate la gât, a perseverat în greșeală, printr-un comportament nesigur și slugarnic în Europa și prin ignorarea votului popular masiv. Mai mult, a făcut o eroare și mai mare, încheind vestitul „pact de coabitare” cu președintele Băsescu. Așa cum s-a intuit, acest gest politic uluitor și de mare lașitate, s-a dovedit catastrofal din toate punctele de vedere. Pentru Ponta însuși, care a mizat că astfel își va „cumpăra” legitimitatea externă și liniștea internă, pentru credibilitatea și imaginea clasei politice, compromisă grav încă o dată, și pentru populația votantă, cuprinsă de furie și derută în fața unor asemenea gesturi absurde. În fond, „pactul de coabitare” a fost gratuit, inutil și redundant,  la un vot de 70%, a fost un gest de profundă trădare față de aliații liberali și, personal, față de Crin Antonescu și a fost o „lepădare” de electorat, câtăvreme, ca și câștigător te aliezi cu „dușmanul”, președintele Traian Băsescu. A căzut astfel principala miză electorală, înlăturarea de la conducerea țării a lui Traian Băsescu. Victor Ponta a reușit să „strice”, uluitor, cel mai clar vot din ultimii 20 de ani. Dincolo de aceste gesturi de prestație politico-simbolică, realmente deplorabile, se află administrarea țării în sine. Astfel, cele  mai evidente și mai ferme angajamente electorale au fost ignorate sau călcate în picioare. Doar câteva: revizuirea Constituției (abandonată pe drum); reforma administrativă (eșuată lamentabil); proiectul Roșia Montană (cu răsucire la 180 de grade); proiectul gazelor de șist (idem); guvernarea prin ordonanțe de urgență; scăderea corupției; privatizări, sănătate, educație, modernizarea  statului și multe altele.

3. Guvernul Ponta III, votat zilele trecute, este rezultat în urma debarcării liberalilor din guvern. Este un eșec, cel de-al treilea, pentru că este reflectarea rateului USL, o alianță validă electoral, neputincioasă la guvernare.  Premierul n-a știut sau n-a vrut să gestioneze o majoritate masivă, n-a știut sau n-a vrut să ia măsurile necesare, n-a adoptat legile potrivite, nu a produs saltul și efectele așteptate și resimțite de oameni. Răspunsul la întrebarea de ce a eșuat guvernarea USL ne oferă cheia de înțelegere a actualului guvern.  De ce ar face Ponta ceva de acum înainte ce n-a făcut în doi ani de zile? Ce motive a avut de n-a făcut și ce motive în plus ar avea de acum înainte? Mai mult, de teamă de Băsescu, Ponta a vrut să păstreze identic noul program de guvernare. Care program și cine să-l aplice? Personal și intelectual, Ponta are o imagine compromisă, de plagiator ordinar. Oratorie și carismă nu are. Negociator și manipulator nu este. „Prietenii” politici personali (vezi Crin Antonescu) s-au transformat în dușmani personali. Credibilitatea, în asemenea condiții, merge în jos. Episoade dubioase în biografia sa, de asemenea, există. Vulnerabil este. Inteligența politică, la câte greșeli grave a făcut, îi lipsește.  Înțelepciune și măsură în ceea ce face nu a arătat defel. Priceperea administrativă și economică nu se văd. Viziunea indispensabilă unui conducător de acest rang nici nu are, dar nici nu pare a-l interesa. De ce este Victor Ponta premierul României? Pentru că este folositor cuiva (partidului, acoliților, grupurilor de interese etc.). Când credibilitatea și nivelul de utilitate al lui vor scădea, va fi înlăturat, într-un fel sau altul. Nu mai e foarte mult până atunci!