Motto: „Nu se vorbește despre funie în casa spânzuratului”
Aceasta este o vorbă din popor pentru a defini, mai pe ocolite – așa cum face de multe ori înțelepciunea populară -, bunul-simț. Dar bunul-simț nu este un concept juridic, nu are valoare economică, nu e efect secundar al vreunei legi a pieței, nu este o marfă, nici nu poate fi măsurat sau impus prin coerciție etică sau legislativă. El există și o poate face în două feluri: în stare naturală sau în cea ironică.
Așa cred că am înțeles și eu, în sfârșit, de ce a fost nevoie, în România, de 16 ani pentru a apărea o lege (Legea nr. 359 din 21.04. 2006) a falimentului firmelor și a fost nevoie de 25 de ani, bătuți pe muchie, pentru a apărea o altă lege, a falimentului persoanei, votată recent. Cum altfel să înțeleg decât în manieră ironică, semn al discreției și bunului-simț, „exhibarea” atât de târzie a unor legi elementare pentru faliment, personal sau instituțional, într-o țară a falimentelor, a tuturor încercărilor eșuate, a experimentelor fără izbândă, a eșecului cu patent, strălucire și ștaif. Apărută după atâta timp și după atâta zbucium, după rostogolirea atâtor forme ale nereușitei individuale, „legea insolvenței persoanelor fizice” sună mai degrabă a poezie, a „vers” elegiac, cu mai mare valoare lirică și filosofică decât economică. Așa am eu impresia. Tocmai de aceea, înainte de a vedea ce va ocroti de aici înaintea legea protecției persoanei, recent votată, să vedem ce n-a apărat nicio lege timp de un sfert de veac.
Viața, istoria și banii se ocupă, de obicei, de cei care înving, nu-și irosesc timpul cu perdanții. De ei au grijă literatura și artele pentru a nu-i lăsa să scape prin ochiurile largi ale eternității. În schimb, politica, ea, arta prin excelență a gloriei și a jubilației puterii, împarte asimetric lumea în două: a celor puțini și învingători și a celor mulți și înfrânți. A celor care fac legea și a celor care se chinuie s-o respecte. În România, dacă despre ultimii 25 de ani vorbim, nu s-a dat (și nu se va da vreodată) vreo lege pentru următoarele „categorii”:
1. „Legea destinelor frânte”. Revoluția românească a scos „din soarta” lor, mediocră și cenușie poate, dar liniară și predictibilă, o serie însemnată de oameni, care n-au mai fost capabili niciodată să-și revină: din cauza vârstei, a educației, a haosului, a felului lor de fi și a înțelege lumea etc. Ei n-au mai fost recuperați niciodată, pentru că nu s-a gândit, cu adevărat, nimeni la ei.
2. „Legea celor fără de serviciu”. Din perspectiva resurselor umane, tranziția a schimbat, prin reducție, instituțiile statului, suprastructură sistemului fiind afectată grav de acest fenomen. Tranziția economică a însemnat prăbușirea vechii „șandramale”, centriste, etatiste, urmată de un vid conceptual și instituțional. Iar vidul era nelocuit sau locuit temporar de trecători speriați, dezorientați. Vechea legea comunistă care interzicea șomajul nu mai exista, o „lege a locurilor de muncă” ar fi fost anticapitalistă și anticoncurențială. Așadar, nu se putea face nimic.
3. „Legea supraviețuirii”. Supraviețuirea a fost ani și ani la rând singurul țel real a celor mai multe familii de români, lăsată, evident, la voia întâmplării. Toate calculele economice și matematice, ce pun laolaltă veniturile și cheltuielile, erau absurde: oamenii ar fi trebuit să moară de foame, să locuiască singuri în păduri și să poarte cârpe în loc de veșminte. N-a fost așa, pentru că, în acest gol de gândire politică, au acționat „legile junglei”, pe scurt, furt, corupție, egoism sălbatic, lipsă de reguli, prăbușire morală.
4. „Legea antreprenoriatului”. În Cluj doar, în circa zece ani, a fost distrusă o bancă privată și a fost atacată „la cap” a doua, deoarece deveniseră periculoase ca „centre independente de putere”, în sine și ca emanație economico-financiară. Acesta a fost modelul, cu putere de simbol. Despre legi de încurajare a antreprenoriatului nu poate fi vorba, căci legi au existat mai multe ca anti-antreprenoriat. Sursele de finanțare au fost întotdeauna discreționare, iar cea mai mare aparte a lor, provenind de la stat, au fost risipite din prostie, neștiință, iresponsabilitate. Etc.
Legea de acum (a insolvenței persoanelor fizice) susține că va proteja oamenii de bună-credință (nedefinind clar termenul), ajunși în imposibilitatea temporară de a-și plăti datoriile, de abuzul executorilor de tot felul, inclusiv statul. Se știe că legea a fost blocată și întârziată atât de mult de către bănci, asta ca să se știe cine sunt principalii executori, dar și beneficiari ai lipsei legii. Singurul lucru notabil este că există, că a apărut, altfel pare o lege slabă, cu zone tulburi, destul de birocratică și nu va oferi câmp de repliere financiară pentru foarte mulți. Cei interesați (datornici), evident contracost (dar nu se știe cât), pot să ceară redresarea financiară într-o perioadă de cinci ani, timp în care se vor supune voit supravegherii și restricției în ceea ce privește cheltuielile. Detaliile, evident, contează, dar și concluziile.
Niciodată cei care pierd n-avut avut o lege a lor. Întotdeauna legea au făcut-o învingătorii. În viață, în istorie, în afaceri.
Acest articol a fost publicat și pe site-ul catcostaclujul.ro.
Monthly Archives: May 2015
Vraj(b)a pădurilor
Fără îndoială, modul în care a fost preluată și folosită zestrea „aurului verde” în țara noastră este unul de poveste. Fără a fi neapărat montagnard, fără a fi măcar turist de ocazie (sau de „prăjit mici”), fără a fi cu necesitate ecologist, fără a avea pretenții docte de analist sau specialist, fie și din postura de simpla cetățean privitor la televizor (vezi măcar „România, te iubesc”, „În premieră”, „Cu ochii-n patru” etc.) este imposibil să nu constați că ne aflăm în fața unui prăpăd, în fața unuia dintre cele mai mari dezastre ale guvernării democratice românești postdecembriste, indiferent de culoarea politică și de pregnanța ei. Dintr-un foc, când vine vorba despre pădurile românești, avem în fața nu o problemă, ci a unui „mănunchi” întreg, în imposibilitatea de a spune ce este mai important sau ce e mai grav. Iată doar câteva din aceste „probleme”: pădurea ca subiect economic (ca sursă de bani, de îmbogățire și de corupție), pădurea ca subiect ecologic (ca sursă de echilibru biologic și de sănătate), pădurea ca subiect estetic (ca sursă de design natural), pădurea ca subiect turistic (ca sursă de plusvaloare), pădurea ca obiect al științei silvice sau ca subiect etic și juridic șamd. Ar fi nedrept să nu punem însă, în centru și pe deasupra tuturor, pădurea ca subiect politic, ca importantă sursă de scandal. Ar fi „neromânesc”, înafara ordinii firești a lucrurilor, ar fi înafara „noilor rânduieli”, potrivit cărora acolo unde este o sursă de venit „de la grămadă” (adică de la stat), acolo de unde se poate fura (fără mari riscuri), acolo unde protecția se poate cumpăra sau crea (prin lege), acolo e imposibil să nu ajungă mâna lungă și lacomă a politicianului român. Numai în România puteau apărea „regi ai pădurilor”, numai la noi putea să se nască un personaj intitulat „Drujba lui Dumnezeu”.
Din perspectivă economică, sunt foarte multe lucruri de spus (imposibil de cuprins aici), majoritatea proaste, căci datele, cifrele tehnice și procentele arată cu toate dezastruos: în privința exploatării (legale și ilegale), a valorificării economice (interne și externe), a regenerării și întreținerii, în privința gradului de prelucrare, a viziunii și strategiei, în privința elaborării unor legi corecte, coerente, raționale. Cu o legislație silvică pervertită, cu o politică de retrocedare a pădurilor ambiguă (inițial protecționistă pentru stat, apoi „dedicată” grupurilor de influență), cu reguli laxe și supuse schimbărilor de circumstanță, România a devenit a țară „atrăgătoare” (un magnet pentru afaceri ilegale), cu păduri „nesfârșite” (în timp și spațiu), cu senzația artificială că „avem de unde” și cu sentimentul, fals și interesat, că „a sosit momentul”. Constatăm acum că, de fapt, ne situăm sub procentul european și firesc de împădurire, că exportăm (cel mai mult) lemn ieftin (de foc), că, în general, am făcut o afacere proastă, cu puțini bani pentru statul român și cu mulți bani pentru profitorii privați, care au făcut averi prin asta.
Ca de fiecare dată în afacerile cu statul, trebuiau să apară, mai devreme sau mai târziu, decontul politic și, mai nou, decontul public. În privința celui dintâi, acesta a căpătat forma, devenită clasică în politica românească, a unui conflict între președinte și premier. E o formă simplificată (și eficientă) de a prosti oamenii (sau vrăjire colectivă de marketing politic), de a distrage atenția de la esența lucrurilor, iar în acest caz, o formă de deresponsabilizare publică. În acest clișeu conflictual (Băsescu vrs. Tăriceanu, chiar Boc și Ponta), care a ținut prima pagină ani la rând, cu președintele pe post de agent patogen (declanșator), a intervenit acum o schimbare/inversare (care a devenit un nou clișeu): nu președintele ațâță, ci premierul (Victor Ponta), iar președintele cel nou (Klaus Iohannis) trebuie să devină „încasator”. Deși este, așa cum am subliniat mai sus, un subiect cât se poate de serios și de grav, pădurile au devenit un pretext pentru scandaluri politice, pentru ascendent de imagine și profituri electorale. Ponta îl atacă grav pe Iohannis pe Codul silvic, apoi bate în retragere (ca „semn” de seriozitate) și „o dă” pe liberali. Președintele, scos din „țâțâni”, pus în situația de a reacționa, trece și el la amenințări. Pentru televizor se pare că a fost suficient, căci PSD majoritar spune că va retrimite la Cotroceni Codul silvic (aparentul măr al discordiei) în forma respinsă de președinte. Din această întâmplare „cu păduri”, putem constata ieșirea din bârlog a „ursului” de la Cotroceni (nu știm dacă e temporară) și din vizuină a vulpii de la Palatul Victoria (nu știm dacă e permanentă), care a pus deoparte „umilința” și „diplomația” (de circumstanță) și a coborât „din pod” atacul la persoană, argumentul îndoielnic și ironia agresivă (mai proprii firi sale). În rest, din perspectivă politică, toate problemele pădurilor par a fi fost rezolvate.
De aici încolo nu mai putem vorbi despre o salvarea „aurului verde” decât de către societatea civilă, care pare că s-a trezit din nou în fața unui lucru important. Au fost organizate mai multe mitinguri de protest și de solidarizare, calendarul unor manifestări viitoare pare să fie plin, există semne că factorul coagulant este destul de puternic. Nu știm dacă acesta este momentul prielnic. Între combatanți, meciul se joacă, ceea ce lipsește pare să fie o gafă, una suficient de mare și care să declanșeze emoția necesară.
N-o prevedem, dar nici n-o excludem. Că d-aia-i gafă.
Șansele lui „U”
Scriu destul de rar despre sport, cu toate că sunt amator și cunoscător de sport și aș avea ce scrie. Scriu și mai rar despre „U” Cluj, cu toate că sunt suporter vechi al echipei (de la 13-14 ani) și, de bine sau de rău, este tot timpul ceva de spus despre „U”. O regulă nescrisă a jurnalismului însă zice să nu scrii niciodată despre rude, prieteni sau dușmani, pentru că nu vei fi capabil să te păstrezi între niște limite de obiectivitate, punct de vedere care are valoare și interesează publicul mai mult decât gusturile, ideile și simpatiile celui care scrie. Așadar, e bine să te abții, dar, pe de altă parte, pentru orice reguli există și excepții. Situația lui „U”, cu trei etape înainte de încheierea campionatului, starea în clasament a echipei, moralul acesteia, situația financiară a clubului și cea judiciară a patronului/finanțatorului au dus lucrurile către o stare inacceptabilă de paroxism al absurdului. Dacă ar fi s-o spun așa, aș zice că e greu să taci, e greu să te abții, dar nu se mai poate! S-o luăm pe puncte.
1. De când și în România fotbalul e pe bani (cu unele excepții), „U” Cluj a fost mereu în criză, n-a avut lipici la bani, n-a avut finanțatori serioși, n-a avut patroni care să urmeze un proiect și să investească serios și pe termen lung. A avut, mai degrabă, sponsori, oportuniști de durată sau de ocazie, profitori de circumstanță sau, pur și simplu, escroci. „U” Cluj a fost furată mereu, ani de zile, și pe dinăuntru, și pe dinafară; uităm asta câteodată, dar ne aducem aminte din când în când în momente de disperare.
2. S-a încercat de atâtea ori diverse soluții de revenire la normalitate (cel mai adesea sub presiunea suporterilor) și s-au înregistrat tot atâtea eșecuri, încât nici ideea unei noi încercări nu mai are adepți și nu mai stârnește încredere. Privitul înapoi ne înspăimântă, privitul înainte ne înfioară, mergem fără orizont, cu privirea în pământ să nu vedem ce-ar putea să urmeze.
3. Doi ani la rând am asistat la adevărate „miracole”, echipa s-a salvat când nimeni nu-i dădea nicio șansă, cu foarte mulți dușmani în jur și cu foarte puțini prieteni în preajmă. Ca paradoxurile să fie complete și gluma proastă la maxim, e posibil ca echipa să retrogradeze acum, într-un sezon la începutul căruia își propunea să ajungă în cupele europene. Poate că s-a uitat asta. De la sublim la ridicol, nu-i decât o idee.
4. În trei ani de zile, cel puțin, s-a lucrat cu vreo 5-6 echipe, jucătorii au fost schimbați, de câte două ori pe an, în vară și în inter-sezon, precum „țiganii schimbă caii”, cum se spune între geambași. N-a funcționat nicio secundă decât criteriul financiar, era adus să joace doar cel care acceptă un salariu mic și nu pune condiții. Au jucat altfel pentru „U” (iar unii au făcut-o chiar bine, uimitor, de toată laudă), jucători în criză, jucători fără contract, anonimi, jucători disperați să prindă ligă, să se reabiliteze, din țară și de afară, practicându-se un mercenariat nemilos față de club, suporteri, jucători, tradiție etc.
5. Administrația locală (în speță, Consiliul Județean) părea că se implică, a făcut un stadion frumos, dar se dovedește că au făcut-o pentru ei (pentru profit electoral, pentru istorie), nu pentru echipă și nu pentru fotbal, deși eu știam că pe un stadion se joacă fotbal, nu se fac curse de câini, cocoși sau spectacole (fără a le exclude și pe acestea). Pe de altă parte, cealaltă administrație locală (Primăria) pare a fi pierdut hățurile din mână, de teamă sau din derută și că și-a „luat mâna” de pe club. Oamenii serioși care au fost pe acolo și care au încercat să facă ceva, s-au retras. Mai tragem încă o dată concluzia că se nu poate!?
6. Pentru foarte multă lume iubitoare de fotbal din Cluj, actualul patron/finanțator, Florian Walter, a fost de la început și până azi, o „vinitură”, cum se spune pe-aici, un „străin” venit să facă afaceri, care n-au prea ieșit, sau un escroc, venit să fure și la Cluj, vom vedea. Statutul său ambiguu, venitul-plecatul-revenitul, tăcerea misterioasă cu care s-a înconjurat, lipsa continuă de bani, lipsa de transparență în toate deciziile manageriale, administrative și fotbalistice au creat senzația că „U” este o „gaură neagră”.
7. Echipa a pierdut la Ploiești, nu știm de ce, nu înțelegem de ce, ca multe altele. Ca să se salveze încă odată de la retrogradare, ar trebui să câștige următoarele trei meciuri. Posibil e orice, cum am văzut, dar e oportun și folositor? În aceeași măsură, incertitudinea persistă dacă echipa va retrograda. Falimentul, insolvența, procedurile judiciare ar putea duce clubul în orice direcție, inclusiv în neant.
8. Dispariția, cel puțin temporară, a lui Florian Walter, cercetarea lui în fapte penale extrem de grave și posibilitatea de a fi arestat pune capac pe situația de la „U”. Parcă era exact ce lipsea.
9. Cu umilința disperatului, parcă am mai vrea un miracol, fie ce-o fi, dar unul „bun”! Și dacă tot am zis și m-am rugat, atunci să fie unul care să folosească la ceva. Să nu mai prelungească agonia cu încă o „ediție”!
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 12 mai 2015
„Business angel” prinde aripi
Motto: „La legea care-a răsărit/ I-o cale-atât de lungă/ Că zeci de ani i-a trebuit/ Scutirii să ne-ajungă”
Parafraza după Eminescu nu-i o figură poetică, ci o tristă constatare economico-legislativă românească.
E clar că tranziția din România ultimilor 25 de ani nu a realizat, printre altele, un lucru – un mediu de afaceri prietenos, sănătos, divers, complementar, dinamic, funcțional și transparent – iar dacă stai bine să te gândești, acesta ar fi fost unul dintre cele mai importante din această perioadă. Căci ne transferam dintr-un mediu economic planificat, centralizat, etatist, obtuz, în care economia funcționa artificial, „pe hârtie”, către un mediu politic deschis, către o economie de piață și o piață concurențială, în care trebuiau să conteze individul și antreprenoriatul. Noul tip de societate, evident capitalistă (fiindcă nici nu exista un alt model) în care banii erau „sângele”, avea nevoie de „brațe”, de „plămâni”, de „inimă” și de alte „organe” care să facă funcțional acest nou organism economico-social. Ei bine, toate aceste funcții trebuiau îndeplinite de cineva. Dacă la nivel social entitatea chemată era individul, din punct de vedere economic, instituția cu rol esențial devenea IMM-ului, adică întreprinderii mici și mijlocii, oglinda fidelă a inițiativei, antreprenoriatului și liberei asocieri într-o societate capitalistă. Pentru individ, există științe (psihologia, sociologia, medicina) care să-i studieze evoluția, metamorfoza și eșecurile și, eventual, să dea diagnostice și soluții, pentru IMM-uri n-a existat așa ceva și nici măcar interes. Ce-am avut, din când în când, a fost câte-o mașinărie politico-birocratică numită Ministerul IMM-urilor, înființată mimetic, dată drept sinecură (să tacă din gură) unor aliați politici de mâna a doua, o instituție îndeobște lipsită de importanță, greutate și influență. Pentru liderii politici români, mereu altceva a fost mai important decât importantul însuși. Mediul de afaceri a fost lăsat de la început în voia sorții, iar prima regulă pe care a cunoscut-o și pe care n-a abandonat-o este cea a haosului.
Cum să faci afaceri în România și cu ce (dacă ai răspuns deja dilemei de ce)? E-o prea lungă istorie a primilor „capitaliști” români de hârtie (născuți din privatizări frauduloase, falimente bancare, jocuri piramidale și înșelarea premeditată și grosolană a statului) și nu voi insista aici. S-o luăm „pe bune”, din poziția omului obișnuit, care nu are aspirație la politică și la resursele „inepuizabile” pentru furt ale statului. Prima opțiune sunt tradiționalele economii personale și „bugetul familiei”, o soluție pe care n-o recomandă nimeni niciodată. Cu toate astea, majoritatea antreprenorilor români așa au pornit afacerile personale, punându-și la bătaie siguranța personală, cea materială și a familiei și asumându-și singuri toate riscurile inerente unei afaceri. Căci sursele normale și firești de finanțare dintr-o societate fie nu existau, fie erau risipite, fie erau conectate la altceva. Bunăoară, investițiile străine ori lipseau, ori se concentrau pe domenii nișate și pe afaceri mari; la fondurile europene am avut mereu coeficient redus de atragere (nu insist că-i de plâns); băncile n-au finanțat niciodată cu adevărat economia, fiind preocupate de persoane fizice și de stat, mai solvabile și mai ușor de „executat”; piața de capital a avut doar „perioade” de funcționare și de conectare la resurse, în cea mai mare parte, s-a bucurat de ignoranță, dezinteres și sfidare. S-a mai practicat în afaceri împrumutul „la mână”, între prieteni, sau de la cămătari, dar acestea sunt soluții greșite, nerecomandate, sinucigașe și care, în lipsa unui cadru reglementat, introduc tensiuni, riscuri și dezechilibre în mediul de afaceri. Tocmai aici stă una dintre chei, în atragerea resurselor financiare individuale, dar într-o formulă legală, transparentă, instituțională, stimulativă și care să suplinească carențele mari în funcționarea sistemului. Lucru care nu s-a făcut deloc.
E limpede că din acest „mare joc” al tranziției spre economia de piață au lipsit în România tocmai marii jucători ai finanțării afacerilor: statul, în tripla calitate de finanțator, legislator și beneficiar – din prostia și lăcomia liderilor politici; băncile, în calitate de finanțatori și „agenți de ordine” în afaceri – din lăcomie și neasumarea responsabilității și riscului; piața de capital – din necunoaștere și ignorare. Aici ar fi trebuit de multă vreme să-și facă loc niște reguli ale finanțării individuale, prin formula „business angel”, a crowdfunding-ului și altele care să suplinească deficitul, să completeze golurile și să-și ocupe locul predestinat.
E de salutat (cum altfel) votarea de curând a unei legi pentru „business angel”, dar și pregătirea (ca inițiativă a celor care administrează platforma multifinantare.ro) și sperăm votarea legii crowdfunding-ului, îndelung așteptate. „Business angel” este afacerea așa-zisei întâlniri „providențiale” dintre un antreprenor (să zicem, un individ tânăr, ambițios, instruit, plin de energie, de idei și de dorința de a face) cu un investitor (un individ bogat, deschis, receptiv, dar selectiv și cu pretenții), ca împreună, unul cu ideile și munca, altul cu banii, să facă o afacere reușită. Legea românească apărută curând face ce trebuie să facă demult: asigură scutirea pe impozitul pe dividende pe o perioadă de 3 ani din momentul investirii și scutirea pe impozit la momentul exitului (când diferența este pozitivă). Sigur că nu pare mare lucru, dar sunt forme necesare de susținere și încurajare a afacerilor locale, a afacerilor noi (start-up), a afacerilor mici, dar vitale, ce nu se pot dezvolta altfel. Potrivit noii legi, poate deveni investitor „business angel” orice individ (persoană fizică) dinafara societății care dobândește calitatea de asociat prin aport în numerar la capitalul social al societății, rezultând emiterea de noi părţi sociale în favoarea sa, dacă investeşte o sumă cuprinsă între 3.000 şi 200.000 de euro. De menționat, spre bună informare, că persoana respectivă nu trebuie să aibă cazier fiscal şi nici condamnări pentru infracţiuni contra patrimoniului, de corupţie, delapidare, infracţiuni de fals în înscrisuri, evaziune fiscală. Totodată, nu trebuie să deţină, ca urmare a investiţiei, mai mult de 49% din capitalul social al societăţii.
Pentru mulți dintre cei interesați (într-un fel sau altul), și această sumă (de la 3 la 200 de mii de euro) pare mare. Totuși, aceste resurse există și ar intra în joc, în condiții de transparență, pentru profituri mai mari decât dobânzile (de nimic) oferite de bănci la depozite. Pe de altă parte, e urgent necesară apariția (cum spuneam) a legii crowdfunding-ului (cu potențial verificat în alte țări) ce ar putea atrage, în diverse forme reglementate, sume și mai mici pentru finanțarea start-up-urilor, a afacerilor de familie, de interes local, pentru diversificarea și completare a pieței produselor și a serviciilor.
N-ar trebui decât un dram de luciditate și un pic de bunăvoință.
Acest articol a fost publicat și pe site-ul catcostaclujul.ro
TVA: piatră unghiulară sau piatră de moară
Puține sunt deciziile politice care să fie înțelese cu adevărat de marele public și la fel se întâmplă în cazul măsurilor economice, cu atât mai mult cu cât și acestea poartă, de cele mai multe ori, amprenta, încărcătura și destinația politicului. De când premierul Victor Ponta a anunțat, cu emfază, că în România TVA va fi redusă (nu se știa la început cum și cât), subiectul s-a aflat neîncetat în discuție, în diverse forme: fie în registru propagandistic/demagogic (în discursul puterii), fie în registru critic (în poziționarea opoziției), fie „urechistic” (în discuțiile publicului larg), fiecare după calitate, interes și pricepere. În fond, subiectul, mai mult decât unul de pe agenda zilei sau a săptămânii, merită un interes mai profund și o înțelegere mai pragmatică și realistă în ceea ce privește efectele. Cu TVA nu-i „de joacă”, aceasta ocupând un loc principal în politica fiscală și bugetară a unei țări și având câteva caracteristici unice. TVA-ul, un concept ambiguu, cunoscut de toată lumea, înțeles de prea puțini, este definit ca un impozit indirect și reprezintă o suma plătită de fiecare consumator pentru fiecare produs cumpărat, la cota actuală, aproape un sfert (24%) din prețul de achiziție al unui bun de consum sau serviciu ajungând în bugetul statului. Fără îndoială, TVA-ul este instrumentul fiscal cu cea mai mare acoperire (pentru toții cetățenii țării), cel mai sigur ca și colectare și cu implicațiile sociale cele mai evidente (consum, prețuri, nivel de trai). Ca pondere în bugetul consolidat, în 2014 de exemplu, TVA-ul a fost pe locul 2, după CAS (57,6 miliarde lei), cu un aport de aproape un sfert din veniturile bugetare anuale (de 213,8 miliarde). Iată câteva cifre ilustrative pentru a sublinia importanța TVA-ului și locul său în angrenajul bugetar: raportat la anul trecut, sumele din TVA colectat (50,8 miliarde lei) reprezintă mai mult decât dublul impozitelor pe salarii și venit (23,6 mld.) și decât al sumelor strânse din accize (24 mld); în același timp, TVA aduce de peste 4 ori mai mulți bani la buget decât impozitul pe profit (12, 2 mld.).
Toate aceste date și accente vor să arate un singur lucru, că e nevoie de clarviziune, bună-credință și multă responsabilitate atunci când guvernanții „umblă” la TVA, din capul locului, instrumentul cel mai sigur și mai ușor, cel mai „leneș” și mai lipsit de creativitate economico-politică și cel mai la îndemână pentru a obține ceva. În fond, printr-o simplă schimbare de cifră, influențezi viața a 20 de milioane de oameni. Exemplul decisiv de proastă gestionare (aproape de manual) rămâne creșterea cu 5% (de la 19 la 24%) din 2010 (dublată de micșorarea cu 25 % a salariilor) luată de guvernul influențat atunci de Traian Băsescu, despre care tot mai mulți analiști (macro)economici spun că nici n-ar fi fost necesară. Gestul de atunci, în contextul crizei, este perceput acum ca unul de slugărnicie „externă” (față de SUA, Germania și sistemul bancar mondial) și ca unul de cinism și de lăcomie „internă” (pentru a face rost de resurse financiare clientelei politice apropiate). Prin măsura luată, prin deciziile adiacente și prin consecințele generate, vizibile azi, modificarea brutală, intempestivă și lipsită de noimă a TVA s-a dovedit un gest de sinucidere politică.
Acum vorbim despre scăderea TVA-ului și anume de reducerea substanțială a acesteia (cu 15%) pentru alimentele de bază. Sunt deja câteva semne serioase de întrebare în ce privește efectele și eficiența acestei măsuri de profunzime, cu toate că măsura va fi introdusă abia de la 1 iunie 2015.
1. Reducerea TVA este o promisiune electorală și trebuia făcută în perspectiva alegerilor din 2016. Justificabilă (probabil) sau nu, ea trebuia pusă în practică pentru a produce efect electoral. Tocmai de aceea, pentru a nu produce un efect contrar, trebuia mai bine explicată și motivată în toate datele.
2. Deși se prognoza o scădere generalizată a TVA-ului (de la 24% la 19 sau 20%), s-a renunțat la ea pentru o reducere sectorială (alimente de bază și băuturi nealcoolice) mai pronunțată (de la 24% la 9 %). Fără o fundamentare explicită și fără a fi prezentate date comparative certe, s-a preferat măsura (mai) populistă, în defavoarea uneia mai omogene și, probabil, mai sănătoase. Modificarea are certă miză electorală, dar mai puțin una economică.
3. Decizia politică a acestei schimbări importante a fost luată și anunțată potrivit, mai degrabă, unui calendar personal și de imagine al premierului, decât unui calendar de implementare eficientă. „Pisica cu clopoței nu prinde șoareci”, se spune. Deja este pus sub semnul îndoielii că prețul alimentelor va scădea semnificativ și în concordanță cu scăderea taxei, câtăvreme actorii piețelor implicate (a alimentelor) au început mișcările de poziționare și de mărire a prețului pentru a avea de unde să scadă la momentul legalizării măsurii. Iar cap de listă aici sunt marii retaileri, cei care și știu și pot și vor să controleze piața în sensul maximizării profiturilor lor.
4. Așteptările românilor în privința scăderii TVA sunt mari, 9 din 10 considerând că măsura este bună (potrivit sondajelor), se înțelege, în sensul în care va genera reducerea prețurilor la alimente. Ratarea acestui efect va genera o atitudine și o reacție contrară pe măsură.
5. Pe de altă parte, 40 % dintre români consideră că scăderea TVA la alimente va determina creșterea altor taxe și impozite, pentru a acoperi „găurile” bugetare generate.
Așadar, s-ar putea dovedi că o măsură bună, pusă în practică prost, ar putea să coste tot atât cât o măsură proastă. Atât electoral, cât și financiar.
Acest articol a fost publicat și pe site-ul www.catcostaclujul.ro