Monthly Archives: August 2020

Aug 28

Începe un ciclu electoral nou în administrația locală. Orașele și satele noastre sunt asemeni nouă

Posted on by

Select7
S-ar putea ca, în multe cazuri, prima reacție la acest enunț de alegeri să fie de genul: iar agitație, din nou gălăgie, iarăși promisiuni și minciuni, din nou afișe și fețe de oameni care nu știm cine sunt, de unde vin și ce doresc. Și care apoi dispar patru ani. E un reflex normal, ar zice unii, pripit, imatur și superficial, în fond, pe care îl putem înțelege, al unui om dezamăgit, dar și al unuia care nu trăiește destul de bine ancorat în realitate. Și care nu își cunoaște și nu își reprezintă foarte bine interesele personale și de grup.
De ce să votăm
Trebuie să înțelegem (de fapt, suntem obligați să întelegem) că, într-o societate organizată democratic, alegerile nu sunt doar o oglindă, ci punctul culminant, momentul de cea mai mare intensitate civică și politică pe care ni-l rezervă viața publică, buna conviețuire, viața în comun, tot ceea ce construim împreună pentru ca să trăim mai bine. Și oricum, nu există ceva mai bun, o altă soluție pentru a trăi laolaltă.
E momentul, așadar, în care rolurile distribuite în societate potrivit scenariului democratic (ales vrs. alegător) înseamnă ceva și ele trebuie jucate de ambele părți la intensitate maximă. La fel de bine, momentul poate fi ratat, prin neparticipare din partea alegătorilor și prin prestație neconvingătoare din partea candidaților. Fiecare dintre protagoniști trebuie să dea totul, alegătorii ca participare și aleșii ca angajament.
Nu există democrație fără implicarea tuturor (sau a cât mai mulți), deopotrivă, alegători și aleși, nici rezultatele nu sunt reprezentative în lipsa participării masive la vot, nici mandatul luat de cei aleși nu are aceeași legitimitate și putere.
Iar implicare înseamnă buna informare (inclusiv mediatică) și înțelegere corectă a realității de către fiecare, atitudine manifestată în orice context (media, social media, proteste, petiții etc.), activism civic și de tip ONG pe diverse teme de interes personal/particular sau de grup, activism politic de masă (în partide, fundații cu scopuri politice, think-tank-uri tematice) și prezență obligatorie la vot.
Când toate aceste condiții minime sunt îndeplinite în proporție satisfacătoare (măcar) nu există „vot la întâmplare”, nereprezentativitate, nu există „nu am pe cine să votez”, nu e valabil „toți sunt la fel”, campania electoral nu e „gălăgie”, ci cunoaștere „în detaliu”, vorbele din campanie nu sunt „promisiuni deșarte”, ci angajamente la termen și condiții de „realegere”.
Întotdeauna, alegătorii și aleșii se merită unii pe alții. Nu există aleși buni și alegători răi, cum nu există alegători buni și aleși proști. Societatea în ansamblul său își are reprezentanții pe care îi merită. E un echilibru natural pe care ne vine greu să-l recunoaștem (ne vine mult mai ușor să dăm vina pe ceilalți) și să nu ne iluzionăm că nu este așa.
Puterea unui vot este imensă, dacă o raportăm la implicarea, asumarea și responsabilitatea fiecărui individ votant, pentru că generează suma gigantică a tuturor implicărilor, asumărilor și responsabilităților. Cu o singură condiție, ca acestea să fie autentice, reale, funcționale.
Ele nu prea sunt acum, dar pot fi, și numai și numai datorită nouă.
Pe cine votăm
Am accentuat câteva motive (și nu sunt toate) pentru care trebuie să votăm. E gestul minim de responsabilitate pe care suntem obligați să-l facem față de noi și față de societate. În continuare, voi accentua câteva lucruri despre cum (să) votăm, pe cine ar trebuie să alegem și de ce. Îmi iau îngăduința de a face asta, după o experiență civică/electorală „completă” de treizeci de ani, o experiență jurnalistică semnificativă și profundă (îmi permit să cred), o bună cunoaștere, deci, a peisajului politic, în general, și a celui autohton, în particular, și o experiență didactică/științifică în materie de comunicare politică. În plus, nu sunt, n-am fost și nu voi înscris într-un partid politic, n-am făcut prozelitism politic și nici consultanță politică, decât pe gratis, prin pozițiile publice pe care le-am avut raportat la politică, alegeri și alte teme importante.
Motivația. Ce e bine să știm cu toții despre campanii electorale este că ele devin, în mod eronat, foarte importante (vitale, esențiale, firesc) pentru cei aleși și indiferente pentru (prea) mulți alegători. În esență, interesele sunt și trebuie să fie la fel de mari, de-o parte sau de alta, căci unii sunt puși/aleși să lucreze pentru ceilalți și acesta este chiar miezul problemei, oricât de mult este deformat de condiții, împrejurări, conjuncturi, candidați, partide etc.. Motivația, așadar, nefiresc de disproporționată, e prima barieră de fum a campaniei electorale de care trebuie să treacă alegătorii. Din păcate, și cea mai deasă și mai dificilă din lipsa educației politice sănătoase. Iar aici cu toții suntem/am rămas datori, de la conducători, trecând prin educatori și până la alegători.
Ce fel de campanie. Campaniile electorale sunt de atragere sau de distragere a atenției, li se mai spune campanii pozitive sau negative, de promovare a propriilor merite/calități sau de hulire a adversarilor, de promisiuni sau de bilanțuri etc.. Unii vor să-și atragă doar proprii alegători, să-i fure sau să-i alunge pe ai ceilorlalți, alții vor o prezență cât mai mare la vot, alții, dimpotrivă, o participare cât mai mică, totul în funcție de interesele, generale, de moment, de conjunctură, ale candidaților și partidelor. Aceasta e a doua perdea de fum a campaniei. Ce înțelegem, cât înțelegem și cum înțelegem modul de concepere și de desfășurare al campaniei electorale. Pentru campanii lucrează specialiști, gras plătiți, pentru a ne crea nouă alegătorilor favorabilitate și iluzii potrivite.
Profilul candidaților. În orice campanie, există candidați buni și răi, de partid (frecvent) sau independenți (mai rar), candidați autentici sau de formă (sau „de paie”), candidați pricepuți (la politică sau la ceva) și nulități absolute, promovate prin sistemul de partid, candidați destoinici, „buni la toate” și candidați falși, „buni la nimic sau doar pentru politică”, oameni de bună credință și bine intenționați și „jefuitori de bani publici” fără alt scop etc.. Profilul candidaților și prestația lor de campanie este cea de-a treia barieră de fum în ochii alegătorilor și prin care trebuie să treacă cu succes. Există o modalitate de a-i identifica și a-i deosebi pe unii de alții? Nu există o metodă perfectă, dar există o cale și aceasta este cea a informării curente și continue despre ce se întâmlă în viața cetății, a implicării și a urmăririi (evenimentelor, promisiunilor, proiectelor), a dezbaterii, solicitării de detalii și tragerii la răspundere a candidaților/aleșilor. Sigur că nu e ușor, nu e comod, cere efort, energie, timp etc. Dar nu există altă cale.
Recent, a fost adusă în discuție problema CV-urilor și a relevanței acestora în profilul unui candidat sau în exercitarea unei funcții publice. Unii spun că CV-ul e totul, gândindu-se la școală, profesie, carieră, funcții ocupate etc. Dar CV-ul nu e totul în opinia mea, pentru că există în România foarte mulți oameni valoroși, de bună credință, dar discreți și care nu și-au împănat CV cu tot felul de zorzoane și care ar putea părea altceva decât ceea ce sunt cu adevărat. Tema e mai complexă și ar cere o discuție aparte.
Nu cred că e o exagerare să spun că țara ia chipul oamenilor care o locuiesc și o conduc, iar orașele și satele noastre sunt aidoma primarilor și aleșilor locali. Dacă avem un primar bun, înseamnă că am ales în cunoștință de cauză și invers.
Deci, ochii deschiși, informare și implicare continuă, căutați surse sănătoase de informare, urmăriți campania electorală și încercați să înțelegeți și omul, nu doar candidatul, nu vă luați după toate „fentele de campanie” și încercați să vă închipuiți care este „cel mai bun primar” pentru localitatea voastră.
Închei acum cu un citat din memorie după W. Churchill, cel care spunea că „puterea trebuie dată celor care nu și-o doresc”. Să ținem cont și de acest lucru.
PS: Voi reveni cu tematici legate de programe și promisiuni electorale. Cine ce promite și de ce.

Aug 17

Ronnie VI

Posted on by

Ronnie
„Ronnie” sau Ronald Antonio O’Sullivan, zis și „Racheta”, a câștigat aseară pentru a șasea oară titlul de campion mondial la snooker. Însă, în acest caz, nu este vorba doar de un sport (snooker, deși poate unul mai „ciudat”), de un mare campion („Ronnie” fiind cel mai titrat jucător din istoria snooker-ului) sau de un mega-personaj mediatic („The Rocket” fiind genul de „supererou”). Suntem, fără doar și poate, în fața unui simbol care ilustrează în chip fidel viața zilelor noastre, cu toate splendorile și abisurile ei.
Tehnic vorbind, la 44 de ani, Ronnie (așa cum îl știe toată lumea), învingându-l în finală cu 18 – 8 pe Kyren Wilson (28 de ani), devine cel mai longeviv campion mondial, devansând o serie de alte recorduri statistice încredibile și greu de atins în viitor (număr de turnee de puncte câștigate – 37, număr de break-uri peste 100 de puncte – 1060, cele mai multe break-uri maxime – 15, cel mai rapid break maxim – 5 minute și 20 de secunde, cele mai multe meciuri la Crucible – 90, cei mai mulți bani câștigați într-un turneu – 500 mii de lire și multe altele), este considerat cel mai talentat jucător de snooker din toate timpurile, fiind devansat (deocamdată) doar la număr de titluri mondiale (șapte) de scoțianul Stephen Hendry. Cunoscătorii snooker-ului ar putea fi copleșiți de aceste cifre, iar necunoscătorii să fie cuceriți la prima vizionare „la masă”, acolo unde un personaj carismatic, într-o viteză amețitoare, în chipul cel mai simplu și natural, desfășoară o adevărată „magie” printre bile. Cu o mină serioasă, concentrat, calculat, precis, riguros, spectaculos, coerent, fluent și estetic, Ronnie lasă în urma sa adesea senzația de perfecțiune, de armonie absolută și de sincronizare desăvârșită între gândirea mișcării și execuția ei, desenând cu naturalețe trasee și efecte inimaginabile ale bilelor pe dreptunghiul verde (cel mic), așa explicându-se, probabil, „magnetismul” său la public. Două detalii, legate de anticipație și de viteză:
# Pentru necunoscători, miza în snooker este introducerea bilelor în cele șase găuri ale mesei; pentru minim cunoscători, miza este perfect dublă: introducerea bilelor în găuri și, deopotrivă, poziționarea bilei albe, în perspectiva următoarei lovituri ce asigură continuitate și prezență la masa de joc. Ronnie are cel mai bun joc de poziționare a bilei albe, cea mai rapidă orientare tactică și cel mai bun joc de anticipație (calcul al succesiunii loviturilor cu tacul). Snooker-ul este un joc mental, de concentrare și de „calcul șahistic” al loviturilor
# Ronnie este și cel mai rapid jucător de snooker în condiții de performanță. Ultimul exemplu, meciul din runda 1, cu tailandezul Thepchaiya Un-Nooh (scor 10-1), acesta considerat cel mai rapid jucător din lume (cu o medie la general de circa 15 secunde/lovitură). În acel meci (nici nu știm dacă cu voie sau fără voie), Ronnie a făcut o demonstrație de viteză, obținând o medie de durată pe meci de aprox. 13 secunde/lovitură, aproape inimaginabil, devansându-și evident adversarul (cu 18 secunde/lovitură) și „bătându-l măr”.
Mai multe straturi alcătuiesc substanța acestui personaj-erou al zilelor noastre, consacrat prin excepționalism sportiv, notorietate și carismă. Primul strat este performanța sportivă în sine, numeroasele titluri și recorduri stabilite (menționate deja), care au asigurat suportul, baza, fundația staturii sale, dar nu oferă și explicația completă a dimensiunii personajului pe care-l întruchipează. Sunt foarte mulți sportivi mari în lume, cu performanțe excepționale (unice, incredibile), dar care nu trec acest prag.
Al doilea strat este cel al relației sale cu mass-media și cu anturajul sportului său, care a fost un amplificator de imagine și notorietate. Fie că și-a propus sau nu, fie că și-a planificat sau nu o anume relație cu media, Ronnie a reușit să fie tot timpul în prim-planul atenției și pe prima pagină. El era întotdeauna „favoritul”, „alintatul”, „copilul teribil”, căruia i se pretind toate și căruia i se iartă totul (înfrângeri, mofturi, condiții, pretenții etc.). Acest statut privilegiat de vedetă absolută a snooker-ului, de magnet pentru public și pentru sponsori, l-au pus mereu în poziții favorabile, știind că poate hotâri de unul singur (jucând sau nu, câștigând sau nu) soarta unei competiții sau a unui turneu. Ronnie nu părea că le face voit, el doar avea stări personale și umori pe care și le respecta (atunci când se retrăgea dintr-un turneu, pierdea din primul tur, atunci când părea că participă împotriva voinței sale sau câștiga turneul, susținând el, fără antrenament). Știa că este folosit, dar se folosea și el de situație, fie financiar, fie mediatic. Excentricitatea și nonconformismul comportamentului și al declarațiilor sale l-au pus în situații sensibile cu oficialii snooker-ului mondial, el anunțându-și de mai multe ori retragerea, lăsându-se rugat să se întoarcă, provocând adevărate valuri mediatice în jurul pozițiilor sale, dar și trenduri decisive în promovarea acestui sport (englezesc). Ronnie nu a fost doar un „vânat de rasă” pentru jurnaliști și unul care face știri de unul singur, dar a ajuns el însuși realizator de emisiuni și vedetă TV la Eurosport.
Al treilea strat este cel al relației cu publicul, în general, și cu fanii lui, în special. Ronnie este „omul spectacol”, „omul orchestră”, showman-ul prin definiție, nu doar „Racheta”, ci și „Magicianul” (a doua lui poreclă). Adorat cel mai adesea (uneori de la prima vizionare) sau detestat (mai rar), el nu poate lăsa pe nimeni indiferent, el creează opinie, generează curente, consfintește stări de fapt. Dar, întâi de toate, a reușit (probabil, fără intenție) să stabilească o relație unică cu fanii săi, foarte numeroși în întreaga lume, de toate rasele, națiile, culturile, peste tot în lume Ronnie fiind foarte popular și îndrăgit (China este cel mai bun exemplu). Sigur nu ne-am propus să dezvăluim rețeta succesului său (nici n-o știm, nici nu cred că este inteligibilă și explicabilă până la capăt), dar nu putem să nu sesizăm, dincolo de sportivul serios și talentat care este, extravaganța stilului său, dezinvoltura, unicitatea, magnetismul personalității sale, nepăsarea (uneori naturală, alteori jucată) față de rezultat, farmecul personal, carisma etc. Toate astea au creat un soi de magie, o adicție profundă și o nevoie de eternizare a lui, a prezenței și a performanțelor sale. Supermediatizarea, hipercomunicarea, prezența vizuală pe toate canalele și cu toate detaliile au favorizat aceste fenomene. Constatăm încă o dată că vedetele nu-și mai aparțin, că aparițiile, evoluțiile și performanțele sunt „dictate” de public, că „circul” trebuie să continue și că asta i se întâmplă și lui Ronnie. Presiunea imensă de a câștiga, care se punea asupra lui la fiecare meci/turneu/competiție, devenea principala zonă de interes și un stress în plus pentru el. Pentru un „ciudat”, un nonconformist și un capricios ca el, asta ar fi fost ultima grijă și, totuși, cu psihologul și cu anturajul său a încercat să gestioneze această tensiune, acest „fenomen”. Fanii lui așteptau ca el să câștige mereu, indiferent de împrejurări și condiții, și nu acceptau înfrângerea, peste dorința și puțința sportivului însuși. Ronnie a polemizat mereu (chiar încercând s-o înțeleagă) cu acest tip de „dependență de victorie” a fanilor, iar duminică seara li s-a adresat direct, făcând „paralela” între „ a te antrena 5-6 ore în fiecare zi și a privi la televizor toată ziua”. De asemenea, despre turneul încheiat, desfășurat în cea mai mare parte fără spectatori, Ronnie a spus la final că a putut evolua mai bine și că s-a putut concentra mai bine într-o arenă fără public și fără cunoscutul îndemn „come on, Ronnie”. De unde se vede că prea multă „dragoste” poate sufoca.
Cu toate ale sale, cu voia sau nevoia fanilor săi și cu puterea de simbol pe care o are, Ronnie nu și-a spus ultimul cuvânt în acest sport, mai rar, mai puțin înțeles și mai puțin accesibil. Dar cum spuneam, nu sportul în sine contează aici, ci oamenii care îl alcătuiesc. Adică noi toți.