Monthly Archives: January 2016

Jan 29

Două tururi de scrutin

Posted on by

DSC_0154
Subiectul alegerilor primarilor în două tururi de scrutin (ce părea „mort” după refuzul lui Dacian Cioloș) a fost resuscitat duminică de Klaus Iohannis. Prezent la Iași, la omagierea „Unirii mici”, președintele țării și-a făcut public acordul pentru alegeri în două tururi (considerând a fi opțiunea corectă), fapt ce a fost imediat interpretat și care, efectiv, poate schimba „destinul” legii electorale. Mai mult de atât, în presă au apărut informații despre negocieri de culise între partide pentru reluarea acestui subiect chiar sub forma, radicală, a asumării răspunderii de către guvern tocmai pe această lege. Anterior, în mod întrucâtva surprinzător, premierul Cioloș respinsese cererea liberalilor de a modifica legea electorală, în sensul dorit de ei, prin ordonanță de urgență, sub motivul formei nepotrivite (de ordonanță) și a unei prea mari încărcături politice pentru un guvern tehnocrat. În democrație, s-o spunem, disputele politice sunt firești, controversele sunt recomandate, unanimitatea este periculoasă, iar disputa cu argumente este întotdeauna preferabilă consensului, indiferent de subiect. Dincolo de aceste premise, de „fragilitatea” la vot a guvernului, de interesele diferite ale partidelor, de sensibilitatea președintelui etc., ar trebuie să conteze interesul general și să primeze, în decizia finală, o bună reprezentare a cetățenilor, o participare substanțială la vot, o implicare a acestora în procesul democratic, transparență în procesul legislativ și cel electoral. Din aceste motive, tematica alegerii într-un singur tur sau în două tururi trebuie bine înțeleasă, corect asimilată de către alegători și aleși și aplicată deschis. Cu atât mai mult cu cât, iată, „meciul” nu este jucat.
De ce să se voteze într-un singur tur:
1. Ca învățătură de minte pentru cei care au crezut și cred că legile se fac pentru a rezolva probleme, personale, de familie, de „gașcă” sau de partid, de natură politică, economică, juridică etc. ale celor care fac legile;
2. Ca pildă pentru ce poate însemna votul conjunctural și legea făcută cu gândul la altceva. În fapt, atunci când a fost votată legea electorală cu vot într-un singur tur, ea a fost agreată atât de PSD, cât și de PNL (partide hotărâtoare la vot), și unii și alții crezând că le va fi de folos. Va fi, dar în mod diferit, iar liberalii au acceptat fie din lipsă totală de viziune politică, fie din cauza unor „sfori” (reușite) în partid la acel moment, fie sub presiunea primarilor în funcție din partid;
3. Ca pedeapsă pentru amatorism în politică, politicianism ieftin și prost mascat, lipsă de realism, cultivarea interesului îngust în politică, ignoranță, prostie etc.
4. Există și argumente pozitive pentru un singur tur, cum ar fi evitarea înțelegerilor și a alianțelor electorale de culise pentru turul doi sau genuinitatea alegerii „din prima” etc.
De ce să se voteze în două tururi:
1. Ca exercițiu democratic într-o țară în care rostul votului și al alegerilor nu sunt suficient de clare, în care democrația încă este o formă lipsită de conținut și în care prezența la vot este constant scăzută
2. Pentru aprofundarea votului și responsabilizarea celor care votează sau nu; „prima strigare” (turul întâi) poate trece „neobservată”, prinzând alegătorul nepregătit, neatent, dezinteresat; analiza unui rezultat parțial, posibilitatea schimbării rezultatului, incidente de campanie etc. pot mobiliza și responsabiliza oamenii pentru vot în turul doi (cum se întâmplă mereu)
3. Pentru mai buna cunoaștere a candidaților și a programelor și promisiunilor acestora. Primul tur, cu (posibil) foarte mulți candidați, dispersează mesajele și interesul publicului, partajează atenția acestuia, provocând confuzie, uniformitate, lipsă de pregnanță, dezinteres etc. Turul doi, cu doar doi candidați, cei mai buni, focalizează atenția, induce ideea de dispută, de program, de concurență, de identitate și de răspundere.
4. Votul într-un singur tur creează un avantaj mare, clar, indiscutabil, primarilor în funcție, care sunt mai bine cunoscuți, dispun și utilizează mai multe resurse (inclusiv ale primăriei), beneficiază de votul interesat, de circa 15% (al angajaților, membrilor de partid, al celor favorizați, al clientelei și al cârdășiilor făcute în timpul mandatului) și de votul inerțial, 5-10% (al alegătorilor mecanici, necritici, ce votează mereu pe cel în funcție). Aceste mecanisme de vot pot da singure primarul, fără nicio campanie electorală, fără nici un program, fără nicio diferență, cu tot efortul concertat al altor partide și candidați, al campaniei creative, cu toate afișele și mesajele electorale, cu toți banii aruncați în publicitate și marketing electorale.
5. Votul într-un singur tur, superficial și conjunctural (totuși, nu antidemocratic), poate genera și încuraja tendințele extreme și extremiste, „loviturile” de moment, concertarea și instrumentalizarea (compromiterea adversarilor) unor acțiuni de moment ce pot duce la succes nemeritat, furt de imagine, foloase incorecte, ce nu mai pot fi îndreptate și corectate prin vot.
Din aceste motive, consider eu, nimic n-ar fi prea mult pentru a îndrepta o eroare evidentă: nici din partea președintelui, nici din cea a premierului, nici din partea Parlamentului, nici din partea oricărui partid politic. S-a văzut că rezultatele votului nu sunt dinainte bătute „în cuie” niciodată.
Articolul a apărut și în cotidianul Monitorul de cluj din 26 ianuarie 2016

Jan 18

Europa și spiritul ludic: „taharrush gamea”

Posted on by

DSC_0178
Ca om, primești multe lecții de la viață, sub forma unor pilde, din care tragi învățăminte sau nu. Ca țară, lecțiile sunt predate de un mare profesor (nebăgat în seamă, de multe ori), care se cheamă istoria. Legătura e simplă: oamenii fac istoria, iar „trecerea” se face prin acele personalități (bune sau rele) a căror putere amplifică exponențial efectele (bune sau rele ale) faptelor lor. Privesc cu mare atenția la ce se întâmplă în Germania și încerc să înțeleg ceva, dar nu de dragul lor, cât pentru folosul nostru.
Au trecut deja două săptămâni de când, în noaptea de Anul nou, în Koln și în alte orașe germane, au fost înregistrate sute de cazuri (în fapt, mii) de agresiuni cu tentă sexuală (lovire, agresiuni fizice, tentative de viol etc.) asupra unor femei localnice, fapt cu totul neobișnuit pentru o țară cu standarde foarte ridicate de civilizație și de securitate. Trei lucruri, îndeosebi, au surprins în această întâmplare: amploarea fenomenului (unora nevenindu-le să creadă), faptul că agresorii erau refugiați musulmani (primiți ca oaspeți)și bâlbâiala autorităților în sesizarea și interpretarea acestuia. Contradicții și confuzie au apărut în modul în care faptele au fost judecate, cu reținere/prudență, de către autoritățile centrale și locale, iar primarul din Koln (o femeie) a declarat, nici mai mult nici mai puțin, că de vină sunt femeile care „n-au păstrat distanța corespunzătoare” față de atacatorii lor. Stranietatea acestor întâmplări a crescut și mai mult odată cu apariția, în fine, a raportului poliției germane, preluat de presă, ale cărui premise sunt de-a dreptul șocante, pentru că, la mijloc, ar fi vorba despre un „joc sinistru”, „un modus operandi din țările arabe”, numit „taharrush gamea”, asimilat unei hărțuiri sexuale colective. Detaliile sunt de-a dreptul sordide, căci, potrivit depozițiilor, victima era înconjurată de o mulțime de bărbați (până la 20, spun unii, până la 50, spun alții, dar pot ajunge la 200-300), împărțiți, după regulilor „jocului”, în două tabere: „atacatori” și „apărători”. În meleul creat pe stradă, „atacatorii” atingeau victima, o împingeau (înghesuiau), o pipăiau în zonele intime, încercând s-o dezbrace, mergând până la lovire, tâlhărie și viol, timp în care „tabăra apărătorilor”, sub pretextul că vor să protejeze victima, îi aplicau același tratament. Poliția a înregistrat, până acum, 500 de plângeri la Koln, cinci în Hamburg, dar se crede că numărul victimelor este mult mai mare, unora dintre femeile agresate fiindu-le rușine să depună plângere. Mai adaug doar că lumea și-a amintit acum că jurnalista americană Lara Logan a pățit același lucru în piața Tahrir din Cairo și că autoritățile suedeze declară acum fapte similare petrecute anul trecut în această țară.
De aici începe discuția, de la câteva premise foarte clare:
– sub amenințarea Statului Islamic (îndeosebi), de frica persecuțiilor politice și militare și a sărăciei, din Orientul Mijlociu (în special) a pornit un val de refugiați spre Europa, ajuns la un moment critic la finalul anului trecut
– fenomenul a generat o adevărată criză și tensiuni grave pe continent și în lume, mergând până la fragilizarea și compromiterea proiectului UE
– cea mai deschisă și generoasă cu privire la refugiați (musulmani) s-a arătat Germania (motorul principal al UE), care a primit, se spune circa, 800 de mii, arătându-se dispusă, prin vocea cancelarului Angela Merkel, să găzduiască un milion
– justificarea ar fi fost, de dincolo de motive umanitare, mâna de lucru ieftină și împrospătarea unei societăți lenevite prin mulțumire și bunăstare, argument respins hotărât de majoritatea poporului german
– printre refugiații reali s-au strecurat și teroriști, infiltrați în sânul civilizației occidentale și gata să atace, iar agresiunile s-au produs, au loc în continuare, iar abuzurile sporesc și se diversifică
– odată cu abuzurile, cresc și tensiunile și temerile cu privire la o posibilă „ciocnire între civilizații”, la degenerarea (cel puțin a) conviețuirii și la grave clivaje sociale în civilizația occidentală.
Recapitulând: n-a știut Germania, un stat puternic și funcțional, condus de un lider autoritar și carismatic, ce face prin acceptarea unei asemenea situații? Au lipsit informațiile despre posibile consecințe? Să fie vorba despre o atât de crasă ignoranță și lipsă de viziune a conducătorilor acestei țări? Să se fi lăsat atât de ușor și de grav surprinsă Germania de un fenomen deja anticipat și previzibil? Nu sunt adeptul teoriei conspirației, dar aici există un singur răspuns: s-au lăsat surprinși pentru că așa au vrut și de aici ar trebui să înceapă îngrijorările noastre pentru un viitor nu foarte îndepărtat.
Prin toate semnele, Germania n-a dorit și nu dorește să înceteze criza refugiaților, ci pare a vrea să continue și să se acutizeze pentru a justifica acțiuni viitoare, probabil mai mari, de altă anvergură și cu efecte geopolitice mult mai ample. Toți își încordează mușchii, se formează deja „cupluri conflictuale” de țări și nu mai e mult până la faza trei, „ca-n beție”: întâi unul vorbește și toți ascultă, apoi se ceartă câte doi, pentru a sfârși prin a se certa toți între ei. La crâșmă, finalul înseamnă închiderea localului, în politică, războiul.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 14 ianuarie 2015.

Jan 08

De cinci ori luare-aminte

Posted on by

DSC_0175
N-ar fi lipsit de sens, jurnalistic vorbind, să faci, la început de an (electoral), recomandări publice și să sugerezi erori de evitat celor mai influenți oameni din societate (politicienilor). Le-ai putea spune că e bine să renunțe la politicianism (cultivarea interesului personal și de partid), la demagogie (promisiuni mincinoase), la propagandism (convingerea cu orice preț), la electoralism (guvernamental, parlamentar sau administrativ) etc. Ar avea sens, dar ar fi inutil, iar acceptabil (pentru ei) ar fi nu atât ca direcții de conduită morală, cât ca elemente de consiliere politică personalizată (de partid, persoană, candidat etc.), pentru câștigarea încrederii și a alegerilor. Bineînțeles că asta este deja o altă problemă, de discutat/analizat într-un alt context.
Jurnaliștilor, aflați pe cealaltă baricadă față de PR-iștii politici, le rămâne deci satisfacția și responsabilitatea de a se adresa (mai ales) și a convinge (cu predilecție) publicul, oamenii, cititorii, ascultătorii, telespectatorii. În sensul acesta, se poate discuta ce ar fi bine să facă, la ce să fie atenți, ce erori ar fi recomandat să evite în anul ce tocmai a început. Oamenii pot deveni sensibili la acest demers, politicienii numai dacă vor și dacă le folosește. Iată câteva lucruri care mi se par importante, în general, dar și pentru dublul an electoral ce tocmai l-am deschis.
1. Trebuie evitat imperativ absenteismul la vot, care nu este doar o atitudine anticivică și antidemocratică, ci, pur și simplu, antipatriotică, în sensul cel mai grav al cuvântului. Lăsăm deoparte că în țările dezvoltate prezența la vot este de peste 60-70% (Germania, Anglia). Uităm că absenteismul este vot în alb dat profitorilor și manipulatorilor politici. Ignorăm că lipsa la vot dăunează grav democrației, ca principiu, ca sistem. Dar e obligatoriu să conștientizăm că votul este o chestiune de educație (generală, democratică și politică), de responsabilitate (a fiecăruia în parte și a tuturor laolaltă) și de încredere (în forțele proprii, în puterea solidarității și a interesului comun). Criticilor și perfecționiștilor le-o „tăiem scurt”: democrația este cel mai puțin imperfect sistem politic dintre cele pe care le cunoaște omenirea. Trebuie doar să-i eludăm cu inteligență neajunsurile și să-i folosim cu luciditate oportunitățile. Restul e demagogie și neputință.
2. E necesar a fi învățat votul. Pare straniu (după un sfert de veac de democrație), dar românii nu (mai) știu să voteze (dacă au știut vreodată). Vorbind despre generațiile în viață, sub comunism, a fost practicat formalismul la vot (existau, de formă, alegeri, parlament, deputați etc. zdrobiți toți de puterea decizională a partidului comunist), după comunism, s-a practicat mimetismul la vot (s-au împrumutat, din societatea occidentală, formele democrației, fără a se umple de conținut). Acum putem spune că se practică impresionismul la vot (iertată să fie licența utilizată), adică votul emoțional, conjunctural, votul impresiei dominante, ignorându-se sau minimalizându-se votul ideologic (considerat perimat), cel doctrinar (lipsit de pregnanță) sau, pur și simplu, votul pragmatic, din interes strict (material, financiar, profesional, patronal, sindical). Numai astfel putem întâlni (la noi) milionari de stânga („caviar”), votați de patroni clientelari și de alți milionari etc., dar și fundamentaliști de dreapta, care toată viața au lucrat la stat, votați de semeni intelectuali mai puțin pricopsiți, de pensionari și sindicaliști.
3. Trebuie evitată „căderea în adorație” politică. Toate experiențele recente ne arată ca o mare greșeală electorală admirația necondiționată și acceptarea necritică a oricărui personaj prezent de pe scena politică (fie că se cheamă Petre Roman, Ion Iliescu, Traian Băsescu, Victor Ponta etc.), toate au sfârșit ca eșecuri politice și dezamăgiri personale. Alesul de pe buletinul de vot nu trebuie transformat în idol, ci în colaborator sau aliat pragmatic în lupta existențială a fiecărui individ, nu ca personaj providențial, ci ca prestator public supus regulilor și vremelniciei. În politică, nu există și nu trebuie să existe zei „buni și răi”, eroii „noștri și ai lor”, ci numai purtători de interese, cât mai palpabile, cât mai vizibile, cât mai personale, capabili să le reprezinte.
4. Trebuie evitate, fiind la modă, pro-iohannismul de fudulie și anti-iohannismul de paradă. Și în general, personalizarea în politică. Obișnuiți, din proastă învățare, să raporteze toate lucrurile importante dintr-o țară la un singur om, oamenilor le este comod, din reflex, să acorde lauri și să descalifice pentru orice și să interpreteze totul în aceeași cheie. Or, Președinția este o parte o puterii, precum Guvernul și Parlamentul, și doar complementaritatea lor instituțională (nu neapărat personală) și concurența lor (câteodată) pot produce o politică pentru oameni.
5. Trebuie evitată o înțelegere greșită a lucrurilor. Politica este o activitate necesară, costisitoare și care nu se face cu bani proprii. Dacă cel care ajunge la putere (și la resurse) nu este răsplătit/mulțumit, își va lua singur, însă o va face abuziv și discriminator. Așa au făcut toți și vor face toți în continuare. Nu trebuie blamați că vor mult, trebuie pedepsiți dacă iau prea mult, necuvenit și numai pentru ei. Iar sancțiunea se face prin lege aspră și prin vot.
Articolul a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 5 ianuarie 2016