Tag Archives: Iohannis

Feb 04

Cum eșuează puterea în opoziție și opoziția în putere

Posted on by

Bune1
O putere de 70% într-o „democrație neconsolidată” e calea sigură spre abuz și spre eșec (sau anarhie) într-un stat deja eșuat (după cum s-a exprimat însuși președintele lui). Nu mai discutăm din nou cauzele constituirii acestei coaliții monstruos de mari dintre PNL și PSD, „moderată” de UDMR.
Existența unei majorități atât de mari (și eterogene, compozite) și a unei opoziții atât de mici creează tentația celor de la putere să-și facă singuri opoziție. N-ar fi asta o problemă dacă motivele ar fi bunacredință și buna guvernare și nu demagogia, „chemarea populistă” și obsesia a se diferenția de „ceilalți” de la putere. Așa zișii „partenerii” sunt, la maxim, cu ochii și urechile la „coechipier” și la ce se întâmplă societate pentru a-și face punctajul politic propriu, ignorând aproape guvernarea la care sunt părtași „ocazional”.
Certificatul verde este unul dintre exemple: PSD vrea să fie, pe față, și la putere (să gestioneze pandemia și vaccinarea), vrea să fie și în opoziție (să capitalizeze politic nevaccinarea și nevaccinații). PNL pare că ar vrea, dar nu știe, nu poate (sau îi convine), să impună certificatul la locul de muncă, măsură cu care se chinuie de luni de zile. Rezultă o bălmăgeală cumplită și semnale confuze către populație de natură a crea și mai mare neîncredere în măsurile luate. PSD mai ales vrea să fie „și cu sufletul în rai și cu slănina în pod”. PNL-ului nici asta nu-i prea reușește!
Apoi, nici n-au apucat profesorii să protesteze (sindicatele nu primiseră semnalul), că proiectul de buget a „cârmit” brusc și neanunțat, într-o dimineață, spre o creștere a salariilor profesorilor (să fie primit). Ca de obicei, vor intra în „joc de glezne” polițiștii și alți bugetari, la a căror semnale „puterea” nu poate să rămână „nesimțitoare”. Și cu asta o seamă de „proiecte de guvernare” s-au făcut praf, dacă au existat vreodată cu adevărat.
Un act de guvernare al unei țări se planifică, se structurează, printr-un program de guvernare și o proiecție de buget, în lipsa cărora nu există guvernare propriu-zisă, ci doar administrare, un fel de „lălăială” a tuturor pentru toți. O „partitură” la care fiecare, după cum îi convine, mai adaugă câte o notă (de plată) distrugând „muzica”. Și atunci, dacă deciziile se iau după cum bate vântul, la ce mai servește o majorititate de 70%? La nimic!
În aceeași dimineață, s-a renunțat brusc la supraimpozitarea celor „bogați”, a firmelor mari, o inițiativă UDMR susținută de PSD, dar neacceptată de PNL. E limpede că a fost un troc, cum au fost și altele și cum vor tot fi de acum înainte, că așa arată o guvernare a unei mari coaliții care merge în toate direcțiile și care-și pune piedici singură.
Un alt mare episod al duplicității guvernamentale este mitingul antivaccinist eșuat/reușit (depinde de unde privești) al AUR și „atacul” simbolic la adresa Parlamentului. Fără îndoială, PSD a „tresărit” la acest subiect și nu-i lăsa inima să permită AUR-ul să se titularizeze singuri pe subiectul antivaccinist. O și mai mare „bătălie” se duce în „sufletul” ministrului Sănătății, Alexandru Rafila, între medicul și omul de știință și politicianul, convertit la politicianism, în care s-a transformat de când e ministru și om de partid. „Tribulațiile” unuia s-au transformat în ipocrizia celuilalt, încercând să devină „creativ” (cu legea certificatului verde), dar reușind să pară doar fățarnic în încercarea străvezie, de altfel, de a împăca „capra” protejării populației cu „varza” antivaccinistă.
Mitingul acesta antivaccinist neautorizat (altă dandana!), în care abia s-au „împins” porțile Parlamentului că acestea s-au și deschis, provocînd o „breșă” în funcționarea statului și un „pericol” simbolic, pica de minune ministrului Rafila, încercând să impună procedura de „asumare a răspunderii” pe legea certificatului verde. Adică o „spălare pe mâini” și o derobare a răspunderii față de o problemă esențială pentru țară, cum este securitatea medicală. Pare că nu a reușit (sau dimpotrivă), dar bătălia nu e încheiată, să vedem legea, să vedem forma finală votată etc.
Apoi, în doar câteva zile, a urmat episodul grevei celor de la CFR pentru mărirea salariilor. Iar ceea ce dimineață nu era posibil din punct de vedere bugetar, a devenit posibil, pentru ministrul Sorin Grindeanu, după-amiaza. Putem crede oare că abia aștepta să cedeze? Nu știm, dar știm sigur că banii promiși ceferiștilor vor veni de la investiții, adică de acolo unde se articulează o guvernare.
Proliferarea „fenomenului Șoșoacă” (cu întregul cortegiu de scandaluri zilnice pe tema pandemiei) este o altă fațetă a duplicității și populismului ce domină scena politică românească. Pe de-o parte, este „tolerat” (deși aduce deja prejudicii diplomatice și de imagine), pe de altă parte, servește ca oglindă și amplificator de teme politice actuale. „Succesul” acesteia îi face se regândească actul de guvernare, adică să-l altereze.
Exemplele ar putea continua și vor continua în aceeași manieră, fără nicio îndoială, cei de la putere încercând, chiar dacă frizează absurdul, să ia și beneficiile puterii și caimacul opoziției.
Acesta e jocul, nu știm dacă vor reuși (în politică, totul e posibil), dar asta creează cel puțin două obligații rezonabile pentru bunul simț al democrației (cea dinafara sistemului de putere): o vigilență sporită a cetățenilor față de gesturile „stranii”ale acestei guvernări incoerente și o „opoziție creativă” și eficientă a opoziției parlamentare, care acum pare scoasă „din joc”.
Peste toate, e nevoie și de o presă de încredere, fără de care totul poate părea altceva.

Oct 29

Strategia „strategiei” perdante sau „din greșeală în greșeală…”

Posted on by

fbt

fbt


Mai întâi a fost strategia „punerii cu botul pe labe” a useriștilor, pusă la cale de PNL și președintele Iohannis sau invers, nici nu contează a cui a fost ideea (căci nimeni nu-și va asuma responsabilitatea). Ipochimenii ăștia de partid din USR, care făceau pe „deștepții” și „moralii” și încurcau socotelile (cu banii) la guvernare, trebuiau intimidați și speriați, să-și vadă de ale lor. Așa că le-au dat afară (prin Florin Cîțu), pe nepusă masă, un ministru important (Stelian Ion – Justiție), „negândind” că sunt atât de nebuni chiar să iasă de la guvernare și „cașcaval”, doar pentru „atâta lucru”. Cu atât mai mult cu cât exista un precedent, demiterea ministrului Vlad Voiculescu, pe care au îngurgitat-o/metabolizat-o la momentul respectiv, fără mari probleme. Iar din partea USR (s-o recunoaștem) nu lipsea decât un pic de experiență politică, „o leacă” de maturitate și viziune, un dram de responsabilitate și un grăunte de vanitate pentru (chiar) a ieși de la guvernare și a strica o guvernare/alianță ce nu trebuia întreruptă sub nicio formă în acel moment. Căci nu exista o alta (după cum se vede acum, după o lună). Summa summarum, o strategie penelistă, după cum se vede, complet eșuată, catastrofală, care i-a lăsat surprinși, cu gura căscată, și fierbând de furie (și de sete de răzbunare) pe președintele Iohannis și PNL-ul. Nimeni nu mai făcuse o asemenea „tâmpenie”, iar vorba din bătrâni despre „câinele care nu pleacă de unul singur de la măcelărie” nu s-a adeverit. În concluzie, „strategii” fie au avut informații greșite, fie au instrumentat defectuos (de la un capăt la altul) „strategia”, fie s-au bazat pe „iluzia” că va fi cum doresc ei (nu exclud niciuna dintre variante).
De menționat că, în orice moment al acestui proces de separare și divorț politic, ar fi fost posibilă strategia împăcării, a reconcilierii, a reconsiderării și a negocierii politice dintre PNL și USR, mult mai simplă și mai eficientă.
Prinși complet nepregătiți de demisiile useriste, peneliștii au improvizat „strategia amânării moțiunii de cenzură” depusă de USR, crezând că guvernul nu va cădea ( că „n-are cum”) și sperând că vor găsi ei ceva pentru a impiedica trecerea moțiunii. N-au găsit nimic, dimpotrivă, au căzut în capcana PSD, care i-a sprijinit să temporizeze moțiunea USR pentru a-și introduce propria moțiune de cenzură și a-și atrage beneficiile de imagine ale votării acesteia. Ceea ce s-a și întâmplat o săptămână mai târziu. „Tactica de urgență”, de a încerca să atragă voturi de la alte partide (AUR), s-a soldat din nou cu un eșec urât, de vot și de imagine, și cu câteva dosare penale pentru tentativă de mituire a unor parlamentari.
Din nou, în oricare dintre aceste momente, ar fi fost cale de întoarcere între cele două partide, cu mai puțină țâfnă, vanitate și încăpățânare și cu ceva mai mult pragmatism politic și realism uman.
Pe fondul acestor mișcări (și în substratul lor), exista o altă strategie a PNL și a președintelui țării, aceea de impunere a unui „lider maxim”, în persoana premierului Florin Cîțu, care trebuia să devină și președinte de partid, cu puteri depline și discreționare. Această „strategie” a fost cultivată toată vara, sacrificând guvernarea, campania de vaccinare și de combatere a pandemiei de coronavirus și, în cele din urmă, alianța de guvernare. Cine știe care ar fi fost rezultatul dacă „alesul” ar fi fost altfel, cu un pic de carismă, mai empatic, mai convingător, mai inteligent și nu un „autist politic”, care bagă capul între umeri, nu aude nimic, se contrazice la tot pasul și creează antipatie și neîncredere la orice mișcare. Această strategie, doar pentru că era favorabilă „greilor” din partid și președintelui Iohannis, a fost cea mai consecventă și n-a fost abandonată (formal) încă, chiar dacă s-a dovedit cea mai nocivă și complet neproductivă. Florin Cîțu a fost doar vreme de o săptămână și premier cu drepturi depline și președinte de partid, dar de atunci nu mai e nici una, nici alta, dar încurcă lucrurile și negocierile pe toate părțile.
Nu mai spun că, în orice moment, Florin Cîțu ar fi putut debloca toată criza prin demisia sa din fruntea partidului (și desemnarea unui interimat) sau i s-ar fi putut cere să facă acest lucru (asta nu știm cu ce eficiență). Dar în ce lume am trăi atunci?
Următoarea (mică) strategie a fost de negociere (explicită sau mascată) și impunere a unui guvern minoritar PNL, ceea ce părea, din capul locului și după toate premizele și aparențele, o imposibilitate. Pașii urmați au fost de a nu-și prezenta un candidat propriu la prima mediere prezidențială (și a lăsa pe USR cu bunăștiință să eșueze), apoi de a-și prezenta un alt candidat de premier decât Florin Cîțu (generalul Nicolae Ciucă), pentru a se arăta concilianți, capabili să cedeze și negocieze. Această „strategie” de obținere a sprijinului PSD sau USR pentru guvern minoritar, mai mult o tactică de amânare continuă și de „refuz controlat și scontat”, a eșuat și ea, dacă nu cumva chiar asta s-a dorit, ca o „strategie” subsecventă.
Inutil de a mai spune că în orice moment, premierul desemnat Nicolae Ciucă ar fi putut declanșa negocieri ferme cu USR, disponibil formal și real să refacă alianța și să reintre la guvernare. În aceeași măsură, părea posibil să negocieze și cu PSD o guvernare împreună, la paritate, și să pună capăt crizei. Așa este sau așa pare, dar asta nu făcea parte din „strategie”.
După întâlnirea cu președintele Iohannis de aseară și decizia de a merge în Parlament cu un guvern minoritar (dacă nu se mai întâmplă nimic), suntem în fața ultimei strategii, aceea de a forța, sub amenințarea anticipatelor sau a altor amenințări/întâmplări (necunoscute), votarea nenegociată a acestui guvern minoritar. Ce putem înțelege din asta: că se speră într-o „minune” (cum s-a mai văzut în politica românească) sau o „magie” de ultim moment; că se mizează pe înțelegeri secrete/obcure (negocieri „la bucată” cu diverși parlamentari); că nimeni, de fapt, nu are chef de alegeri anticipate (cheltuieli și incertitudini) și că vor ceda; în fine, că așa speră să fie, fiindcă așa ar fi mai bine… Dacă așa se va întâmpla, se va fi probat cea mai tare și (mai) „infailibilă” strategie, cunoscută de toată lumea, anume „din greșeală în greșeală spre victoria finală”.
Dar atunci, aceasta este și eticheta meritată a politicii românești!
Și eu și mulți alții au spus că existau și alte căi și alte strategii de rezolvare a acestei crizei politice artificiale, inutilă, pe de-o parte, și rezolvabilă, pe de alta. Dar cine sunt ei să știe și să propună „strategii” pentru alții.

Feb 25

O înfrângere cât o victorie și viceversa

Posted on by

Select9
Prezidențialele din noiembrie 2019 sunt un „amestec românesc” de victorie cu înfrângere greu de separat.
În partea de sus a rezultatelor, câștigătorii sunt (și) perdanți, iar învinșii sunt (și) învingători.
Nu există învingători puri (poate doar candidații care n-veau ce căuta, de fapt, acolo), dar există învinși puri, în număr de doi: unul este democrația (printr-o prezență slabă la vot), al doilea este Dan Barna (printr-o prezență inoportună la vot).
De dimineață am avut o presimțire proastă, dar mi-am ținut „umorile în frâu”, de bine de rău, până după-amiază. Duminică, pe la „ujină” așa, pe măsură ce indicii prezenței la vot începuseră să „înțepenească”, mi-am dat seama ce se întâmplă de fapt și am început să mă înfurii. Am realizat brusc că „eu am pierdut alegerile”, că vom avea o prezență slabă la vot și că mai rău de atâta nu se poate. Și mi-au venit în minte toate cele pe care, din diverse „rațiuni utile”, le pusesem deoparte în vremea campaniei electorale.
Așa mi-am amintit că niciun partid (niciunul), niciun candidat (niciunul) n-au făcut ceva generos (de la sine, dezinteresat) pentru vot, pentru participare mai amplă la scrutin, pentru democrație, pentru țară. Fiecare s-a gândit numai la sine, la câștigul său, la activarea propriilor suporteri sau votanți, la dezangajarea și marginalizarea alegătorilor potrivnici. Așa a făcut PNL și Iohannis, așa a făcut PSD și pseudo-candidatul lui, așa a făcut și USRPLUS (fără să-și dea seama) și Dan Barna și toți ceilalți, au încercat să scotocească prin mulțimea de votanți cvasi-dezinteresați fix pe aceia care i-ar fi considerat dezirabili.
Apoi, la fel ca în 2016, au obscurizat aproape complet campania electorală, în beneficiul partidelor mari și a candidaților cunoscuți. Nici nu s-a știut/simțit că sunt alegeri. Excepțiile n-au făcut nici ele „mare brânză”: Dan Barna a reușit să se agite degeaba (plasându-se de la început pe o traiectorie paralelă cu votul); Toader Paleologu a reușit să facă „pe deșteptu” și atât (nici nu și-a propus mai mult); Mircea Diaconu a reușit să arate că e „singur și necăjit” (fără să producă empatie și efect electoral semnificativ).
Nu în ultimul rând, candidații principali au evitat dezbaterile electorale, care ar fi putut anima campania, să atragă atenția asupra probleme de interes, să lanseze teme noi pe piața ideilor politice, să dea emulație, viață și culoare vieții publice, să atragă lumea la vot. Din „rațiuni practice”, pentru că nu considerau necesar, nu era util pentru imagine și putea fi contraproductiv din punct de vedere electoral, candidații au evitat să se înfrunte în mod direct și deschis, preferând să se „dueleze” declarativ, de la distanță, din medii artificiale și sigure pentru ei. Astfel că mobilizarea la vot (înafara activiștilor, oportuniștilor și dependenților de partid) a maselor de absenteiști și indeciși a lipsit în cea mai mare parte. Chemările disperate la vot din partea activiștilor USRPLUS (de pildă) s-au spart adesea în bule foarte reactive/agresive (e drept), dar relativ restrânse numeric și izolate față de marea masă de votanți.
Sigur că există și alte motive (obiective) care explică prezența slabă la vot (lista umflată de alegători inițiali, dimensiunea disporei, slaba educație politică și democratică, lipsa de informare, neîncrederea etc.), dar care nu pot fi înlăturate foarte ușor. În schimb, oportunismul individualist, obnubilarea campaniei electorale și evitarea dezbaterilor directe sunt factori subiectivi și pot fi atribuiți candidaților și prestației negative a acestora.
Despre ce victorii putem vorbi în aceste condiții!?
Klaus Iohannis ar părea marele câștigător, dar, chiar dacă își va adjudeca turul doi, va fi părând a fi un președinte oportunist, meschin, individualist, lipsit de glorie, devansând un adversar (Viorica Dăncilă) slab, necompetitiv, care s-a bătut singur. În schimb, Iohannis a ratat unica ocazie de a-și scoate (definitiv) din joc marele adversar (PSD), deși a avut toate condițiile: și-a ales singur oponentul, l-a ținut în joc cât a vrut, l-a lovit decisiv când i-a convenit, dar s-a mulțumit cu o victorie modestă de etapă în loc să-i dea lovitura de grație.
Viorica Dăncilă nu poate fi declarată câștigător, pentru că a ieșit a doua și pentru că nu are profil de învingător. Dar, dacă a intra în turul doi e o victorie, înseamnă că atât de sus/jos a ajuns standardul ei și al partidului care o susține.
Dar dacă pe Dăncilă a ales-o un singur om (L. Dragnea, în interes propriu), pe Dan Barna l-a ales un congres (și o alianță) în folos comun. Iar candidatul Dan Barna e cel care singur a băgat partidul și alianța în bucluc, printr-o candidatură necompetitivă, fiind omul nepotrivit la locul nepotrivit, fără ca nimeni să-l mai poată întoarce din drum. El (și-)a greșit candidatura și trebuie să se „disloce”, dacă ține la partid și la alianță.
Îmi stăteau pe limbă aceste lucruri despre Dan Barna – candidat la prezidențiale, dar am evitat să le spun în campanie:
• Rolul său principal (ca outsider în campanie) era de a mări vizibilitatea, anvergura și credibilitatea alianței USRPLUS, printr-o prestație inteligentă, inventivă, necontondentă la adresa lui Iohannis (ca viitor aliat politic). Ar fi reușit ușor, fără să-i ostilezeze pe liberali și pe Iohannis. N-a făcut-o!
• În schimb, în scurtă vreme, și-a luat (prea) în serios rolul de challanger, mai mult, a început să creadă (pe ascuns) că-l poate bate pe Iohannis în turul doi. De aici au pornit „autoaugumentarea” lui ca personaj politic și toate marile erori de interpretare a situației și de evaluare a șanselor.
• Cu succesul moțiunii de cenzură, s-a autodeclamat influencer al scenei politice, iar alianța sa, principal partid (reformator). În fond, nimic nu era adevărat: el era lipsit de carismă și anvergură, rigid, neadevat, fără priză la public; candidatura sa l-a vizat pe Iohannis direct (și pe Dăncilă în subsidiar), nu mașina de vot pesedistă; alianța sa nu avea structura și forța organizatorică pentru a schimba radical viața politică românească; USR nu-i un partid de mase, putea avea succes cu un candidat de alt profil, mai versatil, mai inteligent, mai agil. Și cu care ar fi trebuit să treacă prin locuri „înguste” (cum erau, de pildă, campania electorală, susținerea guvernului L. Orban, anticipatele etc.).
Le-a ratat pe toate. Și o grămadă de „voturi utile”.

Jul 08

Politica românească e pe moarte

Posted on by

poza-site-2
La ora la care scriu aceste rânduri, nu s-a decis nimic cu privire la noul premier: PSD s-a văzut cu președintele și, în circa 15 minute, l-a propus/trântit pe Mihai Tudose drept candidatul lor. Liberalii s-au dus și ei la Cotroceni, dar numai pentru a spune președintelui că ei sunt pe dinafara politicii, n-au nimic de zis, n-au nicio propunere de premier. De la celelalte partide mai mici (USR, PMP, UDMR) la ce ne putem aștepta? La nimic! În cel mai bun caz să zică da, unora sau altora!
Așadar, dacă n-ar fi vorba despre însăși țara noastră, dacă n-ar fi vorba despre însăși viața noastră (a celor care am hotărât să nu plecăm afară), dacă în joc n-ar fi chiar viitorul copiilor noștri, ți-ar veni să-i lași pe „băieții ăștia”, tâmpiței și nepricepuți, în durerea lor, să se joace, să se bată, să se tragă de păr. Dar cum să-i lași în pace când ei își bat joc de noi, țopăie pe creștetul nostru, ne sfidează ca pe niște neputincioși, afișând și un rânjet de satisfacție: nu aveți ce ne face! Tocmai de aceea trebuie să ne învingem dezgustul, să intrăm în acest joc, să nu-i slăbim din ochi pentru a-i putea îndepărta, pentru că, în cea mai bună situație, sunt inutili, iar în cea mai rea, sunt nocivi.
În opinia mea, Mihai Tudose, propunerea PSD, nu îndeplinește, de fapt, niciuna dintre condițiile sugerate de președintele Iohannis: nu este nici onest, nici integru, nici competent, nici capabil să conducă un guvern. Nimic! Ba dimpotrivă, învederează acele calități care-l fac potrivnic funcției pentru care este propus, de subliniat, cea mai importantă funcție politică din România. De aceea se impun două întrebări esențiale: de ce l-a propus PSD și ce va face Iohannis cu această propunere, aproape sfidătoare. Pentru prima întrebare avem două răspunsuri: este o nouă batjocură a lui Liviu Dragnea la adresa inteligenței politice românești (marcă înregistrată), a doua, este micul său joc de partid. Mai precis, Dragnea mizează pe faptul că Tudose va fi respins de Iohannis, ca apoi să-și impună, fără probleme în CexN, omul său ascultător, fidel, sigur, pe care, de fapt, l-a dorit de la început, dar a lăsat senzația că în PSD există democrație și că deciziile importante se discută. Un argument în plus pentru această interpretare: singurii care s-au opus din CexN nominalizării lui Tudose au fost oamenii cei mai apropiați ai președintelui PSD, respectiv, Nicolae Bădălău, Paul Stănescu, Codrin Ștefănescu, care, în felul acesta transmit un semnal destul de clar pentru cei nedumeriți din partid (cum vor fi fiind cei mai mulți dintre membrii de rând). Așadar, PSD nu are de transmis un semnal de modernizare, de înnoire, de modernizare, prin (inter)fața unui nou prim-ministru, ci avansează mutra uzată a unuia din vechea gardă. Încercați să-l puneți alături de Merkel sau Macron. Nici măcar Liviu Dragnea nu cred că s-a gândit la astfel de asociere de imagine.
La rândul său, președintele Klaus Iohannis are două soluții (în lipsa altor propuneri): să-l respingă pe Mihai Tudose sau să-l accepte. De respins, îi este la îndemână, totul e pregătit pentru asta, dar jocul devine deschis, mai vulnerabil, trebuie jucat cu pricepere și suplețe și cu presiune în creștere: la partide, la președinte și în opinia publică. Însă aceasta e zona în care Dragnea și-ar putea rupe gâtul, cu sprijijul lui Iohannis și cu ceva mai multă minte din partea partidelor de opoziție (care nu prea prisosește). Adică să piardă totul, după ce și-a dat jos propriul guvern prin moțiune de cenzură. Sigur că președintele Iohannis, teoretic, îl poate accepta pe Tudose, dar ar fi cumplit și ar face-o din două motive: ca gest ironic (dar încălcându-și principiile), să strice jocurile lui Dragnea (prinzându-l în offsaid) sau a-l pune să guverneze împotriva dorinței tuturor și a-l face să-și rupă gâtul cu PSD cu tot.
De neînțeles lipsa de abilitate, de sclipire și de pragmatism politic (chiar și după schimbarea conducerii) a PNL, care se comportă ca un partid bolovănos, amorțit, depășit, incapabil de reacție. S-au dus la Cotroceni și, la ieșire, în loc să tacă, să se ascundă, în această etapă a negocierilor, au ieșit, sinceri, pentru a face o declarație dezumflantă pentru toată lumea. Niciun pic de dramatism, niciun pic de mister, niciun pic de rezervă, niciun pic de inteligență. De pildă, ar fi putut spune că nu au o propunere explicită de premier la acest moment al negocierilor sau că au mai multe propuneri, dar nu e cazul să le facă publice acum. Au stat „ca boii la poarta nouă”, punându-i în dificultate atât pe președinte (ca putere de negociere), cât și pe celelalte partide (ca poziționare petru posibile alianțe, combinații, de formă sau de fond).
Ce vedem acum e spectacolul anacronic, epuizat, grotesc a două partide politice, zise mari (PSD și PNL), lipsite de vigoare, imaginație politică și eficiență și opintelile neputincioase ale unor partide mici, cu anvergură și orizont limitate.
Dacă nu acesta e momentul renașterii politicii românești, atunci cînd?
Dacă nu acestea sunt semne de extincție pentru partidele vechi, atunci care?
Dacă nu aceasta e clipa prielnică apariției unor (noi) mișcări politice, atunci care?
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj

Feb 23

Lupta continuă

Posted on by

poza-site-2
Am indicat de la bun început (și am stăruit apoi – fără a face un titlu de laudă din asta) cele două cauze principale ale crizei politice din România: personalizarea fără măsură și peste limite a politicii românești și strategia fără plan B a partidului și a coaliției câștigătoare, după alegerile din decembrie 2016. Voi spune, mai mult de atât, că ne găsim în aceeași paradigmă închisă și că, în ciuda evoluțiilor spectaculoase, pericolele nu au fost înlăturate și nu s-a găsit o (altă) soluție de ieșire din blocaj: România ar putea-o lua îndărăt în lupta anticorupție (cu consecințe dezastruoase în evoluția internă a țării) și România ar putea-o lua îndărăt din UE și NATO (cu consecințe complet imprevizibile în evoluția externă).
Și să-ncercăm să le numărăm, coane Fănică!
Prin forța împrejurărilor, politica românească la vârful ei cel mai înalt a ajuns să fie atributul unui singur om (Liviu Dragnea, liderul PSD), ba mai mult, problemele personale ale acestuia au devenit imperative de stat, de guvernare, strategice. Nu faptul în sine e uluitor (ar putea fi un lider carismatic, vizionar și făcător de istorie căruia i se mai „iartă” din excese și greșeli), ci aceea că „impricinatul”, condamnat penal pentru infracțiuni la adresa democrației, vrea să scape de pușcărie într-un dosar de abuz în serviciu. Drept pentru care a dispus schimbarea legii (hoțește, abuziv, în contra interesului public), în sens favorabil lui. Dar faptele sunt cunoscute, nu insist asupra lor, ci asupra interesului personal, evident, și căruia liderul coaliției guvernamentale i-a subordonat și sacrificat totul. Iată ce:
1. o campanie electorală, prea demagogică și populistă, plină de angajamente împovărătoare, nerealiste, imposibil de realizat, cu scopul de a obține, cu orice preț, o majoritate suficientă și guvernarea. A pus partidul într-o situație de risc maxim: dacă iese, bine, dacă, nu, scindarea sau dezmembrarea
2. coabitarea cu un președinte din tabăra rivală, printr-o atitudine provocatoare (Sevil Shhaideh), amenințări cu suspendarea, discurs antieuropean. A creat un conflict artificial cu președinția și cu alte instituții de forță asociate acesteia. Mai mult, și-a pus împotrivă puterea judecătorească, un adversar redutabil
3. o bună guvernare de stânga, într-un moment economic favorabil, într-o țară stabilă politic, aflată pe un trend crescător. Uriașele proteste, încercarea ratată cu Ordonanța 13, interferența cu „mutinaționalele” au creat un uriaș deficit de încredere internă și externă pentru România.
4. împăcarea cu țara și, mai mult, antagonizarea părții celei mai active și dinamice a societății. Nimeni nu se aștepta ca atât de mulți români să priceapă atât de bine tentativa lui Dragnea și a PSD, nimeni nu se aștepta ca lumea întreagă să înțeleagă atât de bine ce se întâmplă în țara noastră. România a devenit un fel de exemplu internațional de bună practică democratică, de luptă anticorupție și de democrație participativă. Pentru prima dată în istorie.
Sigur că intereselor personale ale lui Liviu Dragnea s-au raliat interese personale (identice) ale altor lideri politici, precum ale „adjunctului” său CP Tăriceanu, ale zecilor de deputați și senatori, miniștrilor, primarilor, consilierilor, foști sau viitori clienți penali ai justiției. Așa a fost mai ușor de înțeles pericolul „dezincriminării abuzului în serviciu” și al „deplasării spre roșu”, care au provocat proteste fără precedent în România.
Din pericolul personalizării politicii s-a născut cel de-al doilea mare pericol, cel al soluției unice, fără alternativă, din partea PSD. Situația juridică fără ieșire a lui Dragnea a pus partidul său în poziție identică: nu avem altceva mai bun de făcut decât să ne salvăm șeful, pe noi și „viitorul luminos” de hoție și lipsă de control. Iar asta se vede tot mai bine după depășirea primei faze a conflictului (proteste, muștruluială externă, anularea OUG 13). Partidul, prin Liviu Dragnea, prin Sorin Grindeanu și prin alți vectori, nu-și asumă greșeala OUG 13, nu a renunțat la planul inițial și justifică pasul înapoi prin lipsă de comunicare și prin cedare la presiunea mulțimii protestatarilor. Noua repliere a lui Grindeanu, după întoarcearea de la Bruxelles, „înțelepciunea” post-factum (jucată destul de prost) indică, din punctul meu de vedere, noua direcție de evoluție a lucrurilor, de ne-cedare efectivă și de revenire a PSD la socoteală dintâi, fără plan B și cu orice risc. Așadar, pe măsura diminuării (și stingerii) protestelor anti-guvernamentale (invocate ca motiv de cedare), se va încerca o resuscitare, întețire, încurajare a manifestațiilor pro-guvernamentale, care apoi să fie invocate ca motiv (în oglindă) pentru revenirea (sub presiunea mulțimii) la situația inițială. În felul acesta, democrația participativă ar fi respectată și în acest caz, nu-i așa? Sunt câteva indicii clare în acest sens: neasumarea greșelii, agățarea de „precedentul juridic” de la Tg. Mureș, „mitingul de strânsură” de la Pitești, programarea altor mitinguri, solidarizarea cu Dragnea, amenințări voalate (cu „tăieri”), inducerea fricii, pedepsirea dizidenților din partid, gen Mihai Chirica etc.
Nu, nu s-a terminat!
Apoi n-am găsit răspuns întrebării dacă de dragul interesului personal sunt în stare să sacrifice destinul și direcția (occidentale al) României sau dacă nu aveau în plan de la început asta.
În concluzie, o singură soluție, cu șanse de reușită: #rezist.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 21 februarie 2017

Jan 22

„România să fie bine şi tot românul să prospere”

Posted on by

6
Când ni se pare că nu mai înțelegem bine ce se întâmplă în jurul nostru, că ne scapă ceva, e bine să ne întoarcem la spiritele tutelare, să cerem ajutor și să găsim răspunsuri. Ei bine, primul care trebuie să ne vină în minte când e vorba despre politică este Nenea Iancu (Caragiale), izvor nesecat de inspirație pentru „truditorii” și „nevoitorii” politicii românești. Replica din titlu, desprinsă din „O scrisoare pierdută” (această chintesență a vieții politice autohtone), actul III, scena IV, aparține lui Nae Cațavencu, probabil, cel mai vestit politician ce s-a născut vreodată pe aceste meleaguri (non)literare. „România să fie bine şi tot românul să prospere”, spune el, iar fragmentul de discurs exprimă, sintetizează și explică, în chip neasemuit, situația în care ne găsim de vreo două luni încoace.
Ce n-ar fi în regulă aici și ce am putea vreodată avea împotriva unui asemenea paradis promis?
Nimic n-aș avea împotrivă și chiar mi-aș dori să se împlinească cât mai curând, dacă nu este expresia unei utopii electorale și a unei bule de promisiuni, fără măsură și fără susținere. Poate că nu este! Dar ca cetățean real al acestei țări, truditor într-ale presei și observator al politicii, constat, împreună cu mulți alții, că deslușim rosturile adevărate ale lucrurilor ori mai târziu ori prea târziu. Iar asta este nedrept și frustrant.
Iată câteva din constatările și concluziile mele (întârziate) la sfârșitul acestei perioade zbuciumate, pline de evenimente și de învățăminte, în egală măsură.
– au câștigat alegerile din România cei care au promis mult și le-au pierdut cei care n-au promis ce sau cât trebuia. Tehnic vorbind, e meritul unora și prostia/nepriceperea altora, dar cheia sunt alegătorii și ce i-a determinat pe ei să creadă toate aceste angajamente electorale greu de pus în practică. În parte, știm de ce: cei mai mulți nu cred în nimic și nu se duc la vot, 60% (ca și cum așa ar rezolvat ceva), iar cei care s-au dus, au crezut, c-așa a fost „moda” acum (a populismului și naționalismului) sau pentru că n-au avut de ales.
– „bine pentru toți românii” a fost adevăratul slogan al PSD și fiecare l-a înțeles în felul său (că avea de unde alege). E sintagma cel mai des rostită public, devenind un laitmotiv al lui Liviu Dragnea și înainte de alegeri și după. La „toți” sunt cuprinși pensionari, salariați, antreprenori, plătitori de taxe și impozite etc. Însă abia acum încep să înțeleg (și sper să mă înșel) că bine cu adevărat pentru toții românii va fi când vor fi amnistiați și grațiați și oamenii din partid(e) certați cu legea (în trecut sau în viitor). „Toți”, e adevărat, îi cuprinde și pe ei.
– pentru politicianul român, partidul e mai important decât țara, iar individul (șeful) e mai important decât partidul. Jumătate din efortul de campanie al partidului câștigător a fost cheltuit pentru a „promite totul”, iar cealaltă jumătate pentru a disimula lipsa unui candidat de premier. Pentru Liviu Dragnea era mai important să nu piardă el partidul, decât să nu piardă partidul alegerile. Mai apoi, tot grija partidului a avut-o când a stabilit programul de guvernare și tot grija personală când a făcut propunerile de prim-ministru. N-au contat (ca și când nici n-ar exista) problemele de securitate ale țării, imaginea acesteia, politica externă, situația geopolitică (complet ignorate în discursul public de desemnare, investire, asumarea guvernării), ca și cum am fi în cea mai stabilă situație din istorie. Programul de guvernare se ocupă din daruri și de operaționalizarea lor imediată. Poporul să fie urgent mulțumit…
– întreaga țară a ajuns să atârne de un singur om, după voința lui, iar autoritatea dată de câștigarea unor alegeri (ciuntite și chinuite) a devenit imperială. Imediat, cu sprijinul media, acel om a devenit o întruchipare a binelui și adevărului absolute, căruia nimeni nu mai trebuie să i se opună (partid, rivali, președinte, opoziție, media, societate civilă, justiție etc.). Apogeul orbirii generalizate a fost atins când „liderul maxim” a recunoscut (vanitos, imprudent) că el e singurul care cunoaște în detaliu programul de guvernare. Atunci cum au fost câștigate alegerile, cu un program confidențial, secret, ascuns, de sertar, personal?
– nimic nu va fi ușor (deși m-aș bucura să fie) de pus în practică din tot ceea ce a promis PSD. Nu-mi propun deloc să critic sau să încerc să demolez măsurile promise, deși toate vor avea un revers, de la plata CASS la pensii, până la salariul minim și impozitul de 1% pentru microintreprinderi etc. Aceste lucruri vor începe să se vadă de la construcția bugetară pentru 2017 și, mai clar, la prima rectificare. Doar o pildă, degeaba încurajezi micile inițiative private (microintreprinderile) și start up-urile, (sub)impozitând venitul cu 1%, dacă lipsesc cultura antreprenorială, oportunitățile deschise, mediul concurențial real, dacă băncile nu creditează economia și dacă impozitul pe venit se transformă în unul pe pierdere.
– această guvernare va avea, consider eu, două părți: până la prezidențialele din 2019 și după prezidențiale. În prima parte, va trebui ca „România să fie bine şi tot românul să prospere”, în partea a doua, fie se vor culege roadele prosperității promise (?), fie cele ale învățăturii (tardive) de minte.
Până atunci și până la organizarea unei opoziții parlamentare, PSD va avea de luptat cu doi „I”: Iohannis și Inflația?
Acest material a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 17 ianuarie 2017

Jan 05

Personalizarea politicii, personificarea media

Posted on by

Poza blog 3
Epopeea desemnării premierului (lungă, dar cu final previzil), ne-a lăsat cu două constatări și un mare semn de întrebare. Prima este că, în România, politica nu se mai face prin/cu instituții, partide, programe, reguli sau cutume, ci prin oameni, indivizi, personaje, specimene. În această stare de fapt, nu mai există funcții, demnități, domni sau respect, ci doar „Iohannis”, „Dragnea”, „Sevil”, „Cioloș”, „Soros” etc. și o miză orbească. De aici rezultă că nu mai întâlnim înfruntări de idei, doctrine sau strategii, ci doar „scandaluri”, „conflicte”, „războaie” și „interese” între persoane, iar rezultatul trebuie să fie în logica unei bătălii de imagine de tipul „cine-i mai puternic”, „cine dă mai tare”, „cine lovește ultimul”, „care are dreptate”, „cine cedează primul”, „cine a câștigat” etc. Cea de-a doua constatare este că media (televiziunile de știri, în special) nu mai sunt acele „mașini de aflat și spus adevărul”, ci se comportă (și ele) aidoma unor persoane (pline de toane, ifose, mofturi), care se supără, se enervează, înjură, țipă, nu ca niște martori și mărturisitori ai realității, ci ca „ființe umane” animate de ordine, interese, bani, vanitate. Cea dintâi ne sugerează ideea de „bal mascat cu surprize”, cea de-a doua pune media în fața unui „cumplit meșteșug de tâmpenie”.
Problema nu e că e mai simplu așa, mai de succes, mai ușor de făcut (pentru alții) și de înțeles (pentru unii) sau mai ușor de manipulat, ci că sub aceste aparențe și jocuri de imagine „personalizate” se pot strecura și disimula (cu ușurință) lucruri mult mai profunde și mai grave, cum ar fi, de pildă, o nouă orientare geo-strategică a României dinspre Vest spre Est. Nici asta n-ar trebuie să fie, în toate situațiile, o tragedie, în acest nou context geopolitic, când toată Europa pare a trage spre Est, nu spre Vest. Grav ar fi s-o facem amatoristic, „după ureche”, „pe șest”, într-o doară, părând a face altceva, punându-ne, de capul nostru (fără negocieri, condiții, garanții), în siajul altor grupări de putere și să ne trezim, dintr-o dată, cu „fundul între două luntri”. Asta nu pare a vrea să înțeleagă Liviu Dragnea și asta nu va înțelege „poporul” decât cu mare greutate și mult mai/prea târziu.
Iată pe scurt ce cred eu că ar fi trebuit să facă doi lideri politici responsabili dintr-o țară europeană în situația dată: președintele Klaus Iohannis n-ar fi trebuit să-l avertizeze public pe Liviu Dragnea că nu-l va pune premier pentru condamnarea sa penală; era îndreptățit s-o facă, în fond (pentru imaginea țării), dar trebuia să i-o spună personal (elegant și pragmatic), pentru a nu interfera electoral și a crea tensiuni greu de gestionat în continuare; Liviu Dragnea (ca lider invingător în alegeri) n-ar fi trebuit să pună prima propunere de premier (Sevil Shhaideh) în termeni ultimativi, de șantaj, creându-și singur dificultăți de repliere ulterioară; președintele țării ar fi trebuit să gândească bine și să dea explicații raționale pentru refuzul acestei oferte, chiar dacă nu cele strict reale (fiindcă acestea nu erau de discutat și explicat public, din motive evidente de securitate); ca decident înțelept, responsabil pentru țară, Dragnea ar fi trebuit să accepte refuzul, fără gălăgie, să-i dea o formă rezonabilă și să vină rapid cu o a doua propunere; această nouă ofertă (ca și prima, de fapt) ar fi trebuit negociată înafară de ochii lumii, între președinte și partide, și apoi anunțată public, astfel încât să fie excluse surprizele (semn de amatorism, primitivism politic și imaturitate a tuturor părților). Unul a greșit primul, altul a greșit grav, „meciul” a avut suspans, dar lecția politică e una foarte proastă.
Dar ce s-a întâmplat de fapt?!
Ca să se răzbune, poate, pentru refuzul anticipat, Dragnea a pritocit (singur) o ofertă de premier inacceptabilă pentru Iohannis, propunând-o pe Sevil Shhaideh, sub motivația, aparentă, a unei persoane devotate, serioase, sigure pentru poziția lui în partid (ceea ce era adevărat). Explic pe scurt, pentru cine poate și cine vrea să înțeleagă: nu era acceptabil, din cauza riscului și a vulnerabilității evidente (oricât ar fi putut fi de nedrept), să aduci informații confidențiale despre țară, strategii de securitate ale UE și secrete NATO, prin intermediul unei „biete femei”, în calitate de soție, în proximitatea unui fost ministru sirian și apropiat al președintelui Bashar al-Assad, având calitatea de soț al doamnei viitor prim-ministru al României. Dincolo de orice bună-credință a oamenilor, Siria lui al-Assad (țară aflată în război civil), apropiată mișcărilor teroriste, a fost și este principalul adversar al SUA din Orientul Mijlociu, care SUA este fundamentul NATO (România fiind și ea membru), și aliatul principal al Rusiei din zonă. Care Rusie este țară ostilă NATO.
De ce a propus-o, totuși, Dragnea pe Sevil Shhaideh? Se pot enunța trei ipoteze: din inconștiență (prostie, nepricepere, superficialitate, șmecherie); să obțină un refuz sigur al președintelui (din ostilitate, pentru a-l vulnerabiliza, slăbi, suspenda etc.); pentru a da semnale geopolitice din partea României pentru noua arhitectură a relațiilor de putere din zonă și din lume.
Din perspectiva riscului de țară, în acest context, e acceptabilă vreuna din aceste ipoteze?
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj

Jan 29

Două tururi de scrutin

Posted on by

DSC_0154
Subiectul alegerilor primarilor în două tururi de scrutin (ce părea „mort” după refuzul lui Dacian Cioloș) a fost resuscitat duminică de Klaus Iohannis. Prezent la Iași, la omagierea „Unirii mici”, președintele țării și-a făcut public acordul pentru alegeri în două tururi (considerând a fi opțiunea corectă), fapt ce a fost imediat interpretat și care, efectiv, poate schimba „destinul” legii electorale. Mai mult de atât, în presă au apărut informații despre negocieri de culise între partide pentru reluarea acestui subiect chiar sub forma, radicală, a asumării răspunderii de către guvern tocmai pe această lege. Anterior, în mod întrucâtva surprinzător, premierul Cioloș respinsese cererea liberalilor de a modifica legea electorală, în sensul dorit de ei, prin ordonanță de urgență, sub motivul formei nepotrivite (de ordonanță) și a unei prea mari încărcături politice pentru un guvern tehnocrat. În democrație, s-o spunem, disputele politice sunt firești, controversele sunt recomandate, unanimitatea este periculoasă, iar disputa cu argumente este întotdeauna preferabilă consensului, indiferent de subiect. Dincolo de aceste premise, de „fragilitatea” la vot a guvernului, de interesele diferite ale partidelor, de sensibilitatea președintelui etc., ar trebuie să conteze interesul general și să primeze, în decizia finală, o bună reprezentare a cetățenilor, o participare substanțială la vot, o implicare a acestora în procesul democratic, transparență în procesul legislativ și cel electoral. Din aceste motive, tematica alegerii într-un singur tur sau în două tururi trebuie bine înțeleasă, corect asimilată de către alegători și aleși și aplicată deschis. Cu atât mai mult cu cât, iată, „meciul” nu este jucat.
De ce să se voteze într-un singur tur:
1. Ca învățătură de minte pentru cei care au crezut și cred că legile se fac pentru a rezolva probleme, personale, de familie, de „gașcă” sau de partid, de natură politică, economică, juridică etc. ale celor care fac legile;
2. Ca pildă pentru ce poate însemna votul conjunctural și legea făcută cu gândul la altceva. În fapt, atunci când a fost votată legea electorală cu vot într-un singur tur, ea a fost agreată atât de PSD, cât și de PNL (partide hotărâtoare la vot), și unii și alții crezând că le va fi de folos. Va fi, dar în mod diferit, iar liberalii au acceptat fie din lipsă totală de viziune politică, fie din cauza unor „sfori” (reușite) în partid la acel moment, fie sub presiunea primarilor în funcție din partid;
3. Ca pedeapsă pentru amatorism în politică, politicianism ieftin și prost mascat, lipsă de realism, cultivarea interesului îngust în politică, ignoranță, prostie etc.
4. Există și argumente pozitive pentru un singur tur, cum ar fi evitarea înțelegerilor și a alianțelor electorale de culise pentru turul doi sau genuinitatea alegerii „din prima” etc.
De ce să se voteze în două tururi:
1. Ca exercițiu democratic într-o țară în care rostul votului și al alegerilor nu sunt suficient de clare, în care democrația încă este o formă lipsită de conținut și în care prezența la vot este constant scăzută
2. Pentru aprofundarea votului și responsabilizarea celor care votează sau nu; „prima strigare” (turul întâi) poate trece „neobservată”, prinzând alegătorul nepregătit, neatent, dezinteresat; analiza unui rezultat parțial, posibilitatea schimbării rezultatului, incidente de campanie etc. pot mobiliza și responsabiliza oamenii pentru vot în turul doi (cum se întâmplă mereu)
3. Pentru mai buna cunoaștere a candidaților și a programelor și promisiunilor acestora. Primul tur, cu (posibil) foarte mulți candidați, dispersează mesajele și interesul publicului, partajează atenția acestuia, provocând confuzie, uniformitate, lipsă de pregnanță, dezinteres etc. Turul doi, cu doar doi candidați, cei mai buni, focalizează atenția, induce ideea de dispută, de program, de concurență, de identitate și de răspundere.
4. Votul într-un singur tur creează un avantaj mare, clar, indiscutabil, primarilor în funcție, care sunt mai bine cunoscuți, dispun și utilizează mai multe resurse (inclusiv ale primăriei), beneficiază de votul interesat, de circa 15% (al angajaților, membrilor de partid, al celor favorizați, al clientelei și al cârdășiilor făcute în timpul mandatului) și de votul inerțial, 5-10% (al alegătorilor mecanici, necritici, ce votează mereu pe cel în funcție). Aceste mecanisme de vot pot da singure primarul, fără nicio campanie electorală, fără nici un program, fără nicio diferență, cu tot efortul concertat al altor partide și candidați, al campaniei creative, cu toate afișele și mesajele electorale, cu toți banii aruncați în publicitate și marketing electorale.
5. Votul într-un singur tur, superficial și conjunctural (totuși, nu antidemocratic), poate genera și încuraja tendințele extreme și extremiste, „loviturile” de moment, concertarea și instrumentalizarea (compromiterea adversarilor) unor acțiuni de moment ce pot duce la succes nemeritat, furt de imagine, foloase incorecte, ce nu mai pot fi îndreptate și corectate prin vot.
Din aceste motive, consider eu, nimic n-ar fi prea mult pentru a îndrepta o eroare evidentă: nici din partea președintelui, nici din cea a premierului, nici din partea Parlamentului, nici din partea oricărui partid politic. S-a văzut că rezultatele votului nu sunt dinainte bătute „în cuie” niciodată.
Articolul a apărut și în cotidianul Monitorul de cluj din 26 ianuarie 2016

Nov 19

Mură-n gură

Posted on by

DSC_0858
E firesc să privim cu luare-aminte la instalarea unui nou guvern. E normal să avem așteptări de la o echipă nouă de conducere. E în firea lucrurilor să ne facem speranțe și să ne întrebăm ce ar fi mai bine pentru țara noastră. E adevărat că, într-o formă sau alta, facem (cu toții, cred) același „exercițiu”, de multă vreme și de fiecare dată la schimbarea guvernelor, cam cu același deznodământ: nici așteptările noastre nu sunt justificate, nici reușitele politicienilor nu sunt cele scontate. De aici neîncrederea, reținerea, absența din spațiul public și absenteismul la vot al românilor. Din când în când, rar ce-i drept, se întâmplă și altfel.
Guvernul Dacian Cioloș, în curs de instalare, cu echipă nominalizată, dar fără a fi anunțat programul de guvernare și fără a fi validat, se poate spune că beneficiază de condiții speciale. Mai speciale decât s-ar fi putut gândi vreun român cu o lună înainte, mai speciale decât ar fi putut spera președintele României, Klaus Iohannis, și mai speciale decât i-ar fi putut trece prin gând lui Dacian Cioloș însuși, după cum singur a mărturisit. Spune o vorbă că „berzei șchioape îi face Dumnezeu cuib”. Constatăm doar că până în 3 noiembrie aveam un guvern „performant”, cea mai mare creștere economică din Europa, o majoritate parlamentară stabilă și o clasă politică ce-și potrivea pașii și banii pentru anul electoral ce urma. Azi avem guvern nou, de tehnocrați, premier independent, o nouă majoritate parlamentară (extinsă) și vrem să reformăm din temelii clasa politică. E necesar să subliniem că, între timp, au murit peste cincizeci de oameni nevinovați, câteva sute sunt nenorociți pe viață, alte mii de persoane își șterg lacrimile și se indignează o țară întreagă, toate în urma unui incendiu, dintr-un club bucureștean, dintr-o vineri seara. Optimiștii ar spune că minunile sunt posibile, pesimiștii vor susține că țin doar trei zile. Câte zile va avea „minunile” guvernului Cioloș, vom vedea începând cu audierile viitorilor miniștri, cu prezentarea programului de guvernare și cu tot ce va urma pe scena politică românească. Însă nu cred că e o exagerare să vorbim acum despre o oportunitate, despre o ocazie și despre o șansă, pentru noul guvern, pentru țară și pentru cei ce alcătuiesc clasa politică, de a depăși „înțepenirea”, la care părea că suntem condamnați pe veci. Ne îndreptățesc să spunem asta „revoluția” de la urne de anul trecut, care l-a adus pe Klaus Iohannis la conducerea țării, „revoluția” din stradă de zilele trecute, care l-a adus pe Dacian Cioloș în fruntea guvernului, o altă „revoluție” (nu știm în ce fel), dacă ea ar fi necesară pentru a aduce pe altcineva. Deocamdată, cei doi sunt beneficiarii acestor conjuncturi, care trebuie să confirme și spre ei se îndreaptă speranțele. Așadar, ce ar trebui să facă?
Câteva lucruri, pe cât de simple, pe atât de esențiale, dar pe care noii guvernanți și cei care vor veni n-ar trebui să le scape din vedere. „Singurele state care au devenit, din sărace, bogate au fost Finlanda şi Irlanda. Şi asta pentru că au investit în capitalul uman şi educaţie”, afirma recent un oficial român (economistul-şef al Băncii Naţionale a României, Valentin Lazea), cu trimitere directă la ultimii zece ani (nu o sută, nu o mie). Tot el a mai spus, la o conferință despre riscul de țară, că singurele țări europene care urmează acest model sunt Polonia și Estonia. Așadar, nu-i un mare secret! Pe de altă parte, un studiu al ONU (Organizația Națiunilor Unite), publicat recent, arată că „România are resurse pentru eradicarea sărăciei, dar nu există voinţă politică”. Cred că nu trebuie să te erijezi în specialist al Institutului Legatum din Londra ca să înțelegi că în România educația n-a fost, pentru niciun guvern, o prioritate, ci, de multe ori, o batjocură. Și nu trebuie să te întrebi cum au măsurat experții ONU „voința politică” din România, ci doar să vezi listele de la DNA (și acelea incomplete).
Ce poate fi mai simplu? Voință politică ar însemna, întâi de toate, (un pic măcar de) integritate, a nu face priorități absolute din planurile personale (oneroase, meschine, de îmbogățire) și a gândi lumea „oleacă” dincolo de interese, familie, prieteni, partide etc. Nici n-ar fi nevoie de „mari oameni” politici, de vizionari (unul la o mie de ani), e necesară un pic de înțelepciune, de bunăvoință și doar mai puțină lăcomie. Țara să fie lăsată în pace, că știe ea ce să facă!
Pe de altă parte, arată studiile, trebuie să investim în oameni și în educație. N-am făcut-o niciodată sistematic, asumat, responsabil, eficient. Ar însemna: pe de-o parte, să fie susținută, pe orice cale, creșterea natalității, să fie oprită sau încetinită migrația românilor, să fie atrași oameni valoroși în țară și făcut din asta politică de stat, prioritate absolută. A doua componentă, mai sigură și mai sănătoasă, este investiția în educație. Dar nu (doar) prin repararea (construirea) de școli și nu (doar) prin mărirea salariilor profesorilor, ci printr-un concept asumat și urmat politic până la capăt. Președintele țării a trăit o viață la catedră, deci știe, primul-ministru este dator școlii, care l-a propulsat aici, guvernul tehnocrat are mai mult decât oricând profesori (universitari). Ce lipsește?
Scepticii vor zice că educația nu va construi autostrăzile pe care nu le-a făcut nimeni până acum. Ba eu tocmai asta spun, că le va face, și mai multe, și mai bune, și mai ieftine, și mai repede. Cu voință și puțină răbdare!
Articolul a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 17 noiembrie 2015

Nov 14

Capătul drumului

Posted on by

DSC_0176
Tot ce se întâmplă în aceste zile nu cred că e despre persoane, partide, funcții, averi, influență sau putere, cred că e despre țara noastră și despre noi toți. N-a trecut decât o săptămână de când scriam despre cercul vinovat al complicității, delăsării și acceptării (dintre autorități, oameni cu bani și cetățeni), că acesta s-a spart odată cu accidentul din Clubul „Colectiv”, care a dus la moartea a zeci și rănirea a sute de oameni nevinovați. Și a plesnit prin „veriga slabă” care este întotdeauna mulțimea, publicul, cetățenii, cei mulți și îndeobște lipsiți de putere. Sub valul emoției și al durerii și sub spectrul morții, schimbarea a fost bruscă și (se vrea a fi) uriașă. N-a trebuit decât un miting de protest cu 30 de mii de oameni la București pentru ca guvernul Ponta să cadă (evident, sub amenințarea unor mișcări mai ample), primarul incriminat Popescu Piedone să-și dea demisia, iar ministrul Oprea să fie îndepărtat. Dar pentru acei oameni abia „porniți” și cu nemulțumirea în suflet, n-a fost destul și, pe fondul succesului facil obținut, au continuat mișcările de protest, extinse la nivelul întregii țări. A fost sesizată prezența în stradă a foarte multor tineri și, de la o seara la alta, de la un miting la altul, de la un oraș la altul, mulțimea protestatarilor s-a radicalizat, nerevendicând doar schimbarea unor persoane, ci a întregului sistem, a clasei politice, eradicarea corupției, instaurarea meritocrației etc. Un program ad-hoc care seamănă cu o revoluție. „Revoluția” de acum pare una specială, căci se vrea a trece prin persoana președintelui țării, Klaus Iohannis. E punctul nodal în care a ajuns societatea românească în aceste zile și clasa politică, deopotrivă.
Misiunea președintelui, de a face ceva ce n-a făcut nimeni, e una aproape imposibilă, chiar utopică, pentru unii. Dincolo însă de „optimiștii” schimbării radicale și de „echipa de zgomote” (care a trecut acum și în rețelele sociale), susținută de cei care nu vor nicio schimbare (pentru că lor le convine așa), asistăm la „un meci istoric” pentru România al cărui rezultat nu-l cunoaștem. Ambele părți (căci despre două tabere simbolice este vorba) beneficiază de premise favorabile și defavorabile. Acum nu putem decât să le inventariem. De precizat că la acest moment nici miza nu e foarte clară, nici taberele nu sunt cristalizate, nici regulile nu sunt stabilite, important e că/să luptăm.
De partea președintelui și a dorinței de schimbare stau:
1. o parte importantă din societatea românească, în special, cei tineri și cei activi din punct de vedere profesional, economic și social. Există masa critică în societatea românească care dorește, chiar și difuz, schimbarea de paradigmă, o transformare din temelii a rânduielilor proaste din țară;
2. precedentul favorabil, victoria neașteptată/neanunțată a lui Iohannis în alegerile prezidențiale din 2014. În mentalul colectiv rămâne impregnată această „urmă”, succesul venit ca un „miracol”, care dă încredere și menține „moralul trupelor” la un nivel de combativitate;
3. capitalul de încredere, chiar dacă diminuat, pe care îl deține președintele țării în rândul populației. Klaus Iohannis a devenit erou fără voie, chiar dacă dorește schimbarea și a anunțat-o în programul său electoral. Fără să fi avut o prestație fără cusur, soarta îi oferă (nu pentru prima dată) o ocazie în care să arate că vrea și că poate. Faptul că e neamț, o altă croială de om, diferit în tot ce face, încăpățânat, s-ar putea să fie cartea lui câștigătoare;
4. imprevizibilitatea mulțimii, ce se poate coaliza subit, consistent și decisiv. A fost suficient atunci identificarea unui mobil palpabil (blocarea lui Victor Ponta în 2014) pentru a produce marea surpriză; 5. sprijinul american (și european), tot mai evident, în favoarea schimbării, a eradicării corupției, a curățirii societății românești de zgura proastelor rânduieli, a metehnelor autohtone, tot mai greu suportabile, în interior și înafara țării.
Îi stau împotrivă și se vor opune schimbării:
1. clasa politică actuală, titulara funcțiilor și privilegiilor de tot felul, lacomă, atotputernică și conservatoare. Aceasta nu va pleca de bunăvoie și nu va ceda niciodată fără luptă;
2. o parte din societatea românească, cea nesigură pe ea, mai săracă, temătoare, pasivă și asistată social. O asemenea componentă există mereu în societate și nu-i mare lucru de făcut. Se trezește greu și rar și reacționează întotdeauna emoțional;
3. lipsa unui orizont clar al schimbării și al unei căi accesibile, simple, ușor de înțeles. Votul este o asemenea cale, dar acum votul nu se pune, iar căile sunt difuze, complicate, politice, neomogene, de durată, greu de urmat și acceptat;
4. „singurătatea prezidențială”. Klaus Iohannis pare a fi fost lăsat singur și încărcat cu toată greutatea unei decizii și a unui proces extrem de dificil. Clasa politică (pe față sau pe dos) se va împotrivi schimbării, iar sprijinul nu poate veni decât din mulțime/stradă, care este eterogenă, capricioasă, nesigură, manipulabilă;
5. posibila lipsă de anvergură personală a președintelui însuși, ce ar putea fie să șovăie și să piardă încrederea oamenilor, fie să încerce, dar fără forță și pricepere, și să eșueze.
Se spune că în dragoste mai important e drumul, nu capătul lui. Mă tem că și-n politică.
Acest articol a fost publicat și n ziarul Monitorul de Cluj din 10 noiembrie 2015