Crizele (și poate ăsta e „rostul” lor, dacă o fi vreunul) ne arată cu adevărat cât de grave sunt lucrurile și ne indică faptul că trebuie făcute schimbări acolo unde apar.

Pandemia de coronavirus ne-a arătat multe, dar pe mine mă interesează acum ce ne spune ea despre jurnalism, despre informația din spațiul public, despre credibilitate și dezinformare.

Căci, bag seamă, puterea cuvintelor (bune sau proaste) s-a dovedit mai tare decât a virușilor, a vaccinurilor sau a banilor. Iar noua magie este viralitatea, dar nu aia la care vă gândiți (de coronavirus), ci viralitatea pe internet, cea pentru care nu există carantină și nici distanțare socială sau morală. Și nici legi sau decrete speciale.

Problema de fond este vehicularea informațiilor în spațiul public, acest spațiu care s-a extins la infinit parcă, prin intermediul rețelelor sociale și a noilor media, acest spațiu de comunicare care funcționează fără limite și fără reguli, acest spațiu al interșanjabilității absolute, unde fiecare poate deveni instantaneu emițător sau receptor de informații, producător sau consumator, fără calificare, fără abilitate sau atestat, spunând nestingherit ce-i trece prin cap și navigând liber pe „apele” involburate ale audienței, succesului, viralității, bulei. Iar in acest „ocean de irelevanță”, cum mai este numit internetul, relevante pot să devină (și să atragă atenția) știrile false, dezinformările, zgomotele asurzitoare, conspirațiile fanteziste, provocarea spaimelor sau a furiei, convenabilitatea, dezirabilitate, într-un cuvânt, fenomenul fake news.

Orice, dar nu adevărul.

Nimeni, cred, nu se îndoiește că în acest „haos al întâmplării” trebuie făcută, într-un fel sau altul, ordine, curățenie, ierarhizare, igienizare a spațiului comunicațional. Sigur, folosind orice măsuri, dar nu interdicțiile, deși vedem că există țări mari care le folosesc asupra internetului fără jenă (China, Rusia, Iran, Turcia). De acord, fără restricții, cât mai trăim într-o lume liberă.

S-a clamat, se clamează cu insistența și se va face în continuare (pentru comunitatea profesională și pentru public) că aceia care știu, vor și pot face ordine în această dezordine informațională sunt și trebuie să fie jurnaliștii. Că aceasta este menirea lor și noul rol social pentru care trebuie să și-l asume în prezent și pentru viitor. Că ei trebuie să țină contactul cu realitatea, cu adevărul și corectitudinea, că ei se pun chezaș pentru asta, că ei sunt profesioniști ai colectării, selectării, asumării și transmiterii informației. Că aceasta le este profesiunea. Că ei pot emite certificate de calitate și veridicitate pentru informațiile pe care le lansează în spațiul public, virtual și real. Din asta trăiesc.

Sunt discuții separate ce înțelege și ce face comunitatea jurnaliștilor pentru asta și ce înțelege și ce are de făcut publicul în această nouă paradigmă. Asupra primului aspect o să revin cu altă ocazie. Subliniez aici doar că pe mine mă doare gura cât le vorbesc studenților mei despre aceste lucruri.

În aceea ce privește publicul, soluția viabilă, dar de termen lung, se știe, este educația, gândirea independentă, spiritul critic, discernământul. Iar educația nu e doar cea mediatică, ci un întreg pachet ce cuprinde educația democratică, civică, politică, economică, financiară etc. Greu de realizat, instantaneu, sub imperativul momentului și al crizelor.
Până acolo (care e departe) putem răspunde unor întrebări mai simple și o putem face cu toții.

Ce este jurnalismul?
Ce este jurnalismul în așteptările noastre?
Ce răspunde mai bine intereselor noastre?

Așadar, considerăm jurnalism și asociem acestuia ce spune oricine, oricând și oriunde (eventual lipit de o poză) și transmis pe de un telefon mobil?

Putem considera jurnalism opiniile/părerilor oricui doar pentru că sunt publice?

Putem rămâne în această confuzie cumplită, constatată de J.F. Revel și subliniată de Alina Bârgăoanu, „confuzia dintre libertatea de expresie (care trebuie recunoscută inclusiv mincinoșilor și nebunilor) și meseria de a informa (care-și are propriile constrângeri)”?

Sau asociem jurnalismul unei profesii întregi, indispensabile și utile, care se formează în școală și în timp (ca oricare alta), asociem jurnalismul unui set de reguli și unor constrângeri profesionale și etice, îl asociem responsabilității și credibilității?

E totuna dacă informația care ne atrage atenția este livrată de un jurnalist, cu nume și prenume, fotografie, email și telefon, de o instituție mediatică identificabilă la registrul comerțului, cu reputație de apărat, sau de către un site anonim, fără niciun semn de identificare, fără niciun contact, fără nicio poză? Sau de către b/vlog-ul vreunui „pirat” al internetului care prăduiește naivități, aspirații, interese, bani?

Un pas mic și accesibil pentru orice om de a răspunde unor întrebări atât de simple.