Category Archives: Economie

Nov 23

„Reprivatizarea României”

Posted on by

DSC_0176
Cred tot mai mult că membrii comisiei speciale pentru modificarea legilor justiției și „rezultatele” muncii lor sunt un fel de „acoperire” pentru un fenomen politico-economico-juridic mai extins căruia, la modul sugestiv, îi spun „reprivatizarea României”. În cele ce urmează voi încerca să explic de ce se face asta și cum se face.
Recunosc că, la temperatura diferitelor momente ale acestui proces, nu am înțeles și nu m-a dus gândul atât de departe. Evenimentele declanșate în iarna lui 2017 (cu ordonanța 13) păreau a avea o destinație foarte precisă (salvarea lui Liviu Dragnea și a altor câtorva „penali”) și un plan rapid de punere în practică. Cine se gândea la mai mult? Poate nici cei care plănuiau aceste lucruri! Nu știm ce s-ar fi întâmplat dacă Ordonanța 13 ar fi fost adoptată, dar putem aprecia că am fi înțeles (măcar) mai repede ce se pune la cale. Încercarea a eșuat (de fapt, strategia nu fusese comunicată decât în cerc restrâns) și a fost nevoie de un plan mai elaborat, mai cuprinzător și care să ofere o motivație extinsă.
Așadar, planul inițial avea două părți: pe de-o parte, să fie asigurată liniștea socială (și prevenite protestele) prin măsuri populiste (creșteri de salarii, micșorări de impozite, eliminări de taxe etc. – mai mult sau mai puțin reale) și, pe de altă parte, să fie adoptată o legislație favorabilă, în principal, privind legea penală și, în special, cea anticorupție. Atât am înțeles noi atunci. Fiind prea timpuriu, în sensul apariției efectelor populiste, și neanticipând uriașele proteste din ianuarie-februarie 2017, planul a căzut și a fost nevoie (probabil cu angajare de consilieri străini) de o nouă strategie, cu niște modificări substanțiale. În acest al doilea plan, au fost păstrate și apoi accentuate măsurile de amorțire a populației (insistându-se pe „măriri”, în ciuda lipsei resurselor), dar au apărut amendamente strategice în această a doua componentă a planului, adică cea activă. De voie de nevoie, din acel moment, lucrurile au început s-o ia razna pentru statul român. Căci modificările legislative inițiale (ce priveau abuzul în serviciu, conflictul de interese, mici „găinării” juridice etc.) par acum joacă de copii față de ceea ce se instrumentează acum. Brusc a apărut „statul paralel”, o teorie menită să justifice orice acțiune politică, „binomul” a devenit un vehicul comunicațional principal, protocoalele secrete DNA-SRI au devenit publice și a început așa numita „reformă” a justiției, despre care nu fusese vorba până atunci. Așa s-au născut cele trei legi de funcționare a justiției în României, cu tendință și favorabilitate pentru putere și, de fapt, așa s-a declanșat procesul de restructurare a statului și de reconfigurare a puterilor acestuia, cu sprijinul Curții Constituționale a României. Noile legi operau modificări importante în relațiile dintre instituțiile statului (cu transferuri direcționate de putere înspre instituțiile controlate – Parlament și Guvern – dinspre președinție, justiție, servicii secrete), cu o evidentă țintă de a izola președintele, a controla procurorii și serviciile secrete, instituții de forță care s-ar fi putut opune. În subsidiar, trebuiau controlate, compromise și slăbite și alte instituții, precum presa (care putea furniza informații și adevăr), universitățile (care puteau furnizau expertiză, repere și credibilitate), BNR (ce putea oferi siguranță) etc..
Dar toate astea erau instrumente, nu scopuri în sine. Pe diverși oameni ai puterii (cei mai mulți „de strânsură”), parlamentari, primari, miniștri etc. nu-i interesa cum, ci îi interesa ce și mai ales cât. Adică banii. Li s-a tot spus și explicat și prelucrat, li s-a tot dat să înțeleagă că fiind de acord cu noua strategie propusă de lideri și acceptând modificările de sistem, ei vor fi beneficiarii. Căci o legislație care încurajează infracțiunea și infractorii, o legislație care inhibă și descurajează lupta anticorupție, un cod de procedură care îngreunează identificarea și probarea diferitelor infracțiuni economice inteligente (a gulerelor albe), un cod penal care pedepsește ușor și permite reabilitarea rapidă după altfel de fapte nu sunt decât premisele unui vast proces de redistribuire a avuției naționale. L-am numit, prin paralelism, noua „reprivatizare a României”. Căci transferurile care vor putea fi făcute prin „portițele legislative” construite acum vor permite o nouă reașezare a resurselor economice ale țării, exact în sensul dorit de cei aflați la putere, într-un interval determinat. Aceasta este miza majoră a frământărilor acestor zile, un joc care dă satisfacție liderilor (îl scapă pe Liviu Dragnea, Tăriceanu etc.), este ușor de înțeles de către toți (inclusiv de către cei mai puțin inițiați în jocuri de culise) și satisface întreg activul puterii, cu niște pierderi politice pe care le consideră rezonabile și recuperabile. O formă a iliberalismului românesc.
Iar artizanii acestui proces legislativ (laborios, parșiv, prin învăluire, greu de urmărit și contracarat) nu sunt nici „juriștii întârziați” (de tip Eugen Nicolicea), nici „evazioniști juridic” (de tip Florin Iordache), nici „cozi de topor” (de tip Șerban Nicolae) sau „analfabeți juridic” (de tip Marton Arpad) șamd, ci avocați dibaci, lipsiți de scrupule și foarte gras plătiți să demanteleze, cu pricepere și migală, un sistem, să destructureze un corpus legislativ, să împiedice pe toate căile, văzute și nevăzute, ca justiția să funcționeze. E mai multă pricepere decât ne-am putut închipui și o miză mult mai mare decât ne-a trecut prin cap.
E în acțiune, așa cum s-a mai spus, un sistem de tip mafiot, în complicitate perfectă cu instituțiile statului.

Nov 22

Ce nu-i clar cu salariile

Posted on by

Select7
Vă mărturisesc că toată săptămâna trecută am încercat/experimentat, cu patru grupe diferite de studenți la jurnalism (luând-o mereu de la capăt), să vedem dacă putem înțelege împreună (la nivel elementar, de bun simț) „revoluția fiscală” a guvernului, mai ales acea parte a ei legată de salarii și de transferarea contribuțiilor sociale de la angajator la angajat. O încercare grea, „sisifică”, dar pe care am crezut-o necesară și utilă din câteva motive temeinice.
Întâi de toate, am încercat să răspundem împreună (cu studenții jurnaliști) întrebării de ce se face o asemenea reformă fiscală (radicală), ce înseamnă ea și ce efecte va avea. Este un exercițiu obligatoriu, în opinia mea, pentru fiecare cetățean responsabil, pentru sine, pentru bunăstarea societății și pentru democrație.
În al doilea rând, am ținut cu tot dinadinsul ca viitorii jurnaliști, cei care (mâine) îi vor informa pe alții și-i vor ajuta să înțeleagă, să fie ei înșiși capabili să priceapă cum stau lucrurile pentru a-și putea îndeplini corect misiunea. Acesta ar fi rolul fundamental al presei în societatea democratică, să informeze corect, neutru, dezinteresat cu privire la starea lucrurilor în societate. Când nu se întâmplă așa (fără nicio exagerare – căci vedem ce se întâmplă în SUA), calea democrației este abandonată, iar drumul către anarhie sau excese este deschis.
În al treilea rând, am înțeles, din expunerile publice, din discuțiile private și din reacția cetățenilor, că există probleme mari și reale de înțelegere, de interpretare și de asumare a unei perspective realiste și oportune din partea cetățenilor/oamenilor/salariaților a acestei stări de fapt. Am constatat că sunt foarte puțini care înțeleg de ce s-a procedat așa, dacă e bine sau rău, ce efecte va avea pe termen scurt, mediu sau lung și, cu atât mai puțin, care sunt mizele reale sau invocate pentru o asemenea „revoluție a fiscalității”. Mie mi se pare o stare de confuzie generală, amestecată cu speranță și confort mental păgubos. De menționat că nu există o explicație oficială validă, acceptabilă și satisfăcătoare cu privire la aceasta, ceea ce lasă loc speculațiilor și întărește suspiciunile cele mai întunecate.
Nu mă erijez deloc în specialist sau consultant fiscal (sunt cel mult analist și comentator politic) și n-am intenția de a reproduce aici „adevărata interpretare” a lucrurilor. Dar mi se pare că problema în discuție nu este atât fiscală, cât politică și că măsurile nu vin din partea unor specialiști ca propuneri inovatoare pentru binele comun, cât din partea unor politicieni aproape disperați (în căutare de bani) și într-un scop politic/personal îngust și partizan.
Mă rezum aici să ofer o explicație inteligibilă și accesibilă omului obișnuit și să fac o predicție la final, care poate oferi o perspectivă apropiată de realitate.
Înainte de toate, trecerea contribuțiilor de la angajator la angajat s-a făcut, în mediul bugetar, pentru a compensa (negativ) anticipat o creștere a salariilor (prin legea 153/2017), mărire anunțată deja și votată, dar care nu era sustenabilă financiar. Așadar, s-au gândit la soluția ca, înainte de a ajunge la momentul creșterii salariilor (prin ian., febr., martie 2018), să le scadă, pentru ca atunci când majorările vor intra în vigoare, acestea să ajungă undeva la nivelul zero (sau aproximativ) față de unde au fost înainte. Nu intru în cifre sau procente, căci tot acolo ajungem, dar menționez că această mică înșelătorie politică (creșterea salariului brut în loc de cel net) pe post de măsură electorală promisă n-ar fi foarte greu de înțeles pentru publicul larg. În al doilea rând, pentru ca salariile bugetarilor să nu scadă de la 1 ianuarie 2018, va trebui ca guvernul să aplice legea 153 a salarizării bugetarilor (să n-o amâne sau să suspende aplicarea ei). În al treilea rând, măsură transferării contribuțiilor sociale lasă în aer angajații din mediul privat. Prin intrarea în vigoarea a ordonanței de urgență recent adoptate, salariul lor net ar scădea direct cu circa 20%, iar dacă angajatorii lor nu le vor crește salariul brut (pentru a păstra netul), diminuarea va deveni efectivă. E de presupus că unii angajatori vor face asta, dar nu sunt obligați, o vor face în mod diferențiat și vor lăsa să fie înțeleasă ca un favor și ca o creștere de salariu (prin nescădere). Aceste „mișmașuri” politice vor fi înțelese deplin mai târziu, dar ar fi trebuit combătute (eficient) acum.
Aceasta ar fi explicația de moment.
Însă predicția mea e alta și este mai gravă decât prezumtiva scădere a salariilor sau necreșterea lor. Spre deosebire de Lucian Croitoru (consilier al guvernatorului BNR), care o vede ca pe o posibilitate, eu cred că actuala putere a degrevat angajatorii privați de sarcina contribuțiilor sociale (așa cum se vede acum) doar pentru a putea justifica o reintroducere a acestor contribuții într-un moment ulterior, care, mai cred eu, nu va fi foarte îndepărtat. Așadar, întâi transferă contribuțiile de la anjator la angajat (părând a-l favoriza), apoi va adăuga și angajatorului contribuții sociale, cu siguranță, pentru a obține resurse bugetare suplimentare, fără a le mai scădea angajatului.
Acest „secret” trebuie bine conservat, pentru că, dacă angajatorii privați „se prind”, nu vor mai crește niciun salariu (brut) acum, iar dacă îl vor crește, vor trebui să-l scadă ulterior.
Ce este altceva decât o „pungășie” politică ordinară pentru a face rost de bani!

Jun 25

Fitil cu prelungitor

Posted on by

poza-site-5
De azi, încep scumpirile, acel tip de creșteri de prețuri care produce reacție în lanț. Mărirea accizei la combustibil și creșterea prețului electricității, amândouă nejustificate economic, în orice caz, niciuna explicată pe înțelesul tuturor, angrenează un mecanism de amplificare, ce face ca prețurile tuturor celorlalte produse și bunuri de consum, ce includ transportul (utilizarea combustibilul) și prelucrarea (utilizarea curentului electric), să crească (uneori, mai mult decât ar trebui). Adăugați la acestea, creșterea prețului la gazele naturale (cu efect asemănător) și mai puneți mărirea ratelor la creditele in lei, prin „explozia” indicelui ROBOR, și deprecierea leului. Toate aceste fenomene (la care putem alătura creșterea salariilor), direct sau indirect, sunt generatoare de inflație, induc reducerea puterii de cumpărare și scăderea nivelului de trai, în cele din urmă. Pe o creștere economică de 5-6%, clamată în gura mare.
În aceste condiții, cred că nu e doar normal, ci necesar ca oamenii să se întrebe dacă România merge bine sau prost, dacă aceste situații sunt normale, dacă sunt generate de legi economice obiective sau sunt urmarea unor decizii politice proaste, greșite sau rău intenționate.
Răspunsurile la aceste întrebări/dileme (imposibil de ocolit, pentru oricine), deși par sofisticate, ne stau totuși la îndemână. Iată de ce:
1. Într-o țară normală și-ntr-o situație obișnuită (ca acum), între economic și politic, prioritate are (trebuie să aibă) economicul, iar măsurile politice trebuie să meargă în urma acestuia, să se sincronizeze cu fenomenele economice, pentru a face maxim beneficiu pentru țară. Fie că sunt măsuri ciclice, fie că sunt anticiclice, orice decizii trebuie să aibă o anumită logică economică, de natură a produce eficiență. Nu e cazul României!
2. Politicul se poate situa înaintea economicului în situații excepționale, de război, de criză (economică, politică sau de altă natură), de calamități sau altele, ce impun măsuri imperative, legate de nevoi urgente, neobișnuite, unice, asimetrice. Nu cred că se pot identifica acum asemenea situații.
În concluzie, dacă temeiul economic al scumpirilor nu există (nu s-a explicat, nu se poate explica – e același lucru), se deduce că aceste măriri de prețuri sunt dictate politic. Dar care decident politic adoptă măsuri aparent ne-necesare economic, dar cu impact politic negativ în rândul populației? În mod normal, niciunul, logica politică, prin excelență una a oportunității, caută mereu situații favorabile, care fac imagine și creează avantaj, în perspectiva „veșnicilor alegeri”, care vin mereu și care trebuie câstigate întotdeauna.
Bine, vor zice unii, am făcut acest lung ocol pentru a descoperi „Secretul lui Polichinelle”, acela că țara nu este condusă potrivit unor principii de eficiență, fie din necunoaștere, fie din nepricepere, fie din motive politice sau politicianiste. Pentru unii e foarte clar acest lucru (proasta guvernare), pentru alții e de neînțeles/neacceptat că puterea, dincolo de declarații, interese electorale și de imagine, să aibă interese netransparente și o agendă de guvernare secretă. Nu spun pentru prima dată acest lucru, dar afirmația trebuie repetată, mai ales atunci când există argumente evidente, demonstrabile, ce nu pot fi tăgăduite.
Așa cum spuneam, agenda de guvernare a actualei puteri nici măcar nu e secretă, e cât se poate de străvezie și are, înafara interesului public, un scop principal și unul secundar. Obiectivul de bază al actualei puteri este de a proteja interesele juridice ale liderilor (pentru fapte penale cunoscute, cercetate, dar nepedepsite). Protejarea, prin instrumente legislative („omorârea” sau înăsprirea legilor anticorupției, de pildă), instituționale (desființarea unor instituții „periculoase” sau anihilarea lor) și prin politică de resurse umane (schimbarea sau instalarea în funcții cheie a unor persoane convenabile) se face atât pentru trecut (pentru fapte deja comise), cât și pentru viitor (pentru a putea fi comise). Această strategie obscură devine posibilă pe fondul degradării vieții politice și mediatice (ca obiectiv secundar), prin alterarea standardelor democratice, prin manipularea opiniei publice, prin instaurarea unui climat de neîncredere, derută și confuzie. Această atmosferă nesănătoase este indicată prin:
1. Numirea în funcții importante (ministeriale) a unor persoane nepotrivite, nepricepute sau incompetente dovedite (la nivelul primului-ministru, la Educație, ministerul Muncii, Agricultură, Economie, Sănătate, Transporturi etc. etc.). Ei nici nu sunt evaluați corect și nici schimbați în ciuda oricăror dovezi.
2. Măsurile luate (legi, hotărâri etc.) sunt netemeinice, prost fundamentate și repetat schimbate și abandonate.
3. Deciziile pozitive pentru populație (pentru respectarea promisiunilor electorale) nu sunt respectate sau sunt întârziate, fără explicații sau cu explicații aleatorii, conjuncturale.
Din diverse motive (legate de calendar politic, de procese, de partide etc.), puterea și guvernul lucrează contratimp. E vorba despre fitilul unei bombe juridice care ar putea exploda la vârful puterii și a o face praf: trebuie să iasă planul înaintea producerii exploziei.
Actuala guvernare și întreg exercițiul puterii nu e decât un prelungitor de fitil.
Acest articol a apărut și în ziarul Monitorul de Cluj

Nov 19

Mură-n gură

Posted on by

DSC_0858
E firesc să privim cu luare-aminte la instalarea unui nou guvern. E normal să avem așteptări de la o echipă nouă de conducere. E în firea lucrurilor să ne facem speranțe și să ne întrebăm ce ar fi mai bine pentru țara noastră. E adevărat că, într-o formă sau alta, facem (cu toții, cred) același „exercițiu”, de multă vreme și de fiecare dată la schimbarea guvernelor, cam cu același deznodământ: nici așteptările noastre nu sunt justificate, nici reușitele politicienilor nu sunt cele scontate. De aici neîncrederea, reținerea, absența din spațiul public și absenteismul la vot al românilor. Din când în când, rar ce-i drept, se întâmplă și altfel.
Guvernul Dacian Cioloș, în curs de instalare, cu echipă nominalizată, dar fără a fi anunțat programul de guvernare și fără a fi validat, se poate spune că beneficiază de condiții speciale. Mai speciale decât s-ar fi putut gândi vreun român cu o lună înainte, mai speciale decât ar fi putut spera președintele României, Klaus Iohannis, și mai speciale decât i-ar fi putut trece prin gând lui Dacian Cioloș însuși, după cum singur a mărturisit. Spune o vorbă că „berzei șchioape îi face Dumnezeu cuib”. Constatăm doar că până în 3 noiembrie aveam un guvern „performant”, cea mai mare creștere economică din Europa, o majoritate parlamentară stabilă și o clasă politică ce-și potrivea pașii și banii pentru anul electoral ce urma. Azi avem guvern nou, de tehnocrați, premier independent, o nouă majoritate parlamentară (extinsă) și vrem să reformăm din temelii clasa politică. E necesar să subliniem că, între timp, au murit peste cincizeci de oameni nevinovați, câteva sute sunt nenorociți pe viață, alte mii de persoane își șterg lacrimile și se indignează o țară întreagă, toate în urma unui incendiu, dintr-un club bucureștean, dintr-o vineri seara. Optimiștii ar spune că minunile sunt posibile, pesimiștii vor susține că țin doar trei zile. Câte zile va avea „minunile” guvernului Cioloș, vom vedea începând cu audierile viitorilor miniștri, cu prezentarea programului de guvernare și cu tot ce va urma pe scena politică românească. Însă nu cred că e o exagerare să vorbim acum despre o oportunitate, despre o ocazie și despre o șansă, pentru noul guvern, pentru țară și pentru cei ce alcătuiesc clasa politică, de a depăși „înțepenirea”, la care părea că suntem condamnați pe veci. Ne îndreptățesc să spunem asta „revoluția” de la urne de anul trecut, care l-a adus pe Klaus Iohannis la conducerea țării, „revoluția” din stradă de zilele trecute, care l-a adus pe Dacian Cioloș în fruntea guvernului, o altă „revoluție” (nu știm în ce fel), dacă ea ar fi necesară pentru a aduce pe altcineva. Deocamdată, cei doi sunt beneficiarii acestor conjuncturi, care trebuie să confirme și spre ei se îndreaptă speranțele. Așadar, ce ar trebui să facă?
Câteva lucruri, pe cât de simple, pe atât de esențiale, dar pe care noii guvernanți și cei care vor veni n-ar trebui să le scape din vedere. „Singurele state care au devenit, din sărace, bogate au fost Finlanda şi Irlanda. Şi asta pentru că au investit în capitalul uman şi educaţie”, afirma recent un oficial român (economistul-şef al Băncii Naţionale a României, Valentin Lazea), cu trimitere directă la ultimii zece ani (nu o sută, nu o mie). Tot el a mai spus, la o conferință despre riscul de țară, că singurele țări europene care urmează acest model sunt Polonia și Estonia. Așadar, nu-i un mare secret! Pe de altă parte, un studiu al ONU (Organizația Națiunilor Unite), publicat recent, arată că „România are resurse pentru eradicarea sărăciei, dar nu există voinţă politică”. Cred că nu trebuie să te erijezi în specialist al Institutului Legatum din Londra ca să înțelegi că în România educația n-a fost, pentru niciun guvern, o prioritate, ci, de multe ori, o batjocură. Și nu trebuie să te întrebi cum au măsurat experții ONU „voința politică” din România, ci doar să vezi listele de la DNA (și acelea incomplete).
Ce poate fi mai simplu? Voință politică ar însemna, întâi de toate, (un pic măcar de) integritate, a nu face priorități absolute din planurile personale (oneroase, meschine, de îmbogățire) și a gândi lumea „oleacă” dincolo de interese, familie, prieteni, partide etc. Nici n-ar fi nevoie de „mari oameni” politici, de vizionari (unul la o mie de ani), e necesară un pic de înțelepciune, de bunăvoință și doar mai puțină lăcomie. Țara să fie lăsată în pace, că știe ea ce să facă!
Pe de altă parte, arată studiile, trebuie să investim în oameni și în educație. N-am făcut-o niciodată sistematic, asumat, responsabil, eficient. Ar însemna: pe de-o parte, să fie susținută, pe orice cale, creșterea natalității, să fie oprită sau încetinită migrația românilor, să fie atrași oameni valoroși în țară și făcut din asta politică de stat, prioritate absolută. A doua componentă, mai sigură și mai sănătoasă, este investiția în educație. Dar nu (doar) prin repararea (construirea) de școli și nu (doar) prin mărirea salariilor profesorilor, ci printr-un concept asumat și urmat politic până la capăt. Președintele țării a trăit o viață la catedră, deci știe, primul-ministru este dator școlii, care l-a propulsat aici, guvernul tehnocrat are mai mult decât oricând profesori (universitari). Ce lipsește?
Scepticii vor zice că educația nu va construi autostrăzile pe care nu le-a făcut nimeni până acum. Ba eu tocmai asta spun, că le va face, și mai multe, și mai bune, și mai ieftine, și mai repede. Cu voință și puțină răbdare!
Articolul a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 17 noiembrie 2015

Oct 13

Spune-mi în ce investești…

Posted on by

DSC_0864
Când vine vorba despre investiții, îndeobște, primul gând duce spre diverse plasamente financiare, spre modul în care sunt folosite resursele, în general, privește modalitatea în care sunt utilizați banii. În modul cel mai propriu, vorbim despre investiții pe bursă, despre bani plasați în imobiliare sau în alte tipuri de afaceri. Nu de mult, când toate afacerile păreau nerentabile și nesigure, consultanții recomandau masiv ca oamenii să cumpere aur, cum se știe, investiția cea mai sigură, pentru vremuri de restriște, dar nu întotdeauna cu randamentul cel mai bun. De asemenea, investiții nu fac doar indivizii și firmele, ci fac și Primăriile, administrațiile județene sau Guvernul țării.
Nu doar experiența personală sau cea profesională, ci istoria în sine ne arată că investițiile nu sunt doar financiare, așa cum credem deseori, că există și alte capitaluri, cel puțin la fel de prețioase, ca banii. De-a lungul timpului, unele popoare au investit în arme și războaie, altele în drumuri și legi, altele în navigație etc.. Timpurile moderne au generat mize noi, de exemplu, investiția în energie și tehnologie, investiția în mișcare și sport sau în divertisment. Nu în ultimul rând, se investește în inteligență, ca bunul cel mai valoros, mobil, adaptabil și durabil. Investiția în oameni poate căpăta diverse forme, de la asigurarea unei instruiri complexe și de calitate, la instaurarea unor standarde ale nivelului de trai și până la asigurarea unei protecții sociale pentru categoriile sociale mai defavorizate.
În România ultimilor douăzeci și cinci de ani (cel puțin), folosirea greșită a resurselor a fost una dintre cele mai mari erori strategice și care a menținut țara noastră în rândul țărilor sărace într-o Europă a bunăstării. Totul a fost făcut greșit în acești ani (din ignoranță sau cu bună-știință), de la modul în care a fost privită și transformată economia și până la felul în care a fost tratat omul ca subiect psiho-social într-o societate aflată într-o interminabilă tranziție de la comunism la capitalism. Mai întâi, a fost prăduită, în toate formele posibile, avuția materială a țării, prin corupție, privatizare, faliment forțat, iresponsabilitate. Capitalul autohton (pentru investiții), ajuns în mâna unei oligarhii de sorginte mafiotă, a fost și insuficient și prost folosit, iar capitalul străin a intrat greu, cu rezerve, izolat, fără mare amploare. Așadar, în România acestor ani, au lipsit investițiile sănătoase, o dezvoltare după un plan, o construcție gândită și programată sau măcar schițată. Nu insist asupra cauzelor pentru că se cunosc. Însă toate acestea, ar fi devenit lipsite de însemnătate și nu ar fi produs efecte vizibile azi dacă „cineva” ar fi avut înțelepciunea și responsabilitatea să investească în oameni. Acesta a fost răul suprem și rădăcina tuturor anomaliilor de astăzi.
Însă această cumplită eroare a clasei conducătoare n-a fost nici recunoscută, nici asumată, nici îndreptată. Cele două mari sisteme, aflate în grija statului – sănătatea și educația, au fost tot timpul fiicele vitrege al bugetului, sacrificate mereu în favoarea altor și altor „priorități” politice. Nu ilustrez cu cifre pentru că e inutil, datele nu aduc nimic în plus față de ceea ce simt oamenii, în spitale și în școli etc.. N-a existat niciun punct de răscruce, nicio criză majoră, nici un pericol pentru sistem, deoarece societatea n-a produs sau cultivat germenii schimbării, iar conducătorii s-au folosit de acest lucru. Iar investiția în oamenii a fost cedată, complet și definitiv parcă, altcuiva. Cine investește azi în oameni și de ce?
Astăzi, în educație, cu adevărat investește familia, dar aceasta este un impuls natural, nu e meritul cuiva anume, toți părinții își iubesc copii și doresc binele lor. Dar grija părintească, pe cât de mare, pe atât de limitată uneori, nu ține loc nici de țară, nici de școală, nici de profesori și nici de condiții de învățământ. Fără o reformă profundă în sistem, creșterea și educarea copiilor va rămâne la mâna întâmplării și la punga părinților. În educație ar trebui să investească firmele, să-și identifice, selecteze și finanțeze viitorii colaboratori. În educație și formare trebuie să investească toți angajatorii (instituții publice și private), care pot stimula și încuraja instruirea și performanța în diverse forme și pot atrage tinerii valoroși. În educație trebuie să investească și partidele politice, producând emulație, devenind populari și atrăgători, încurajând un sistem meritocratic și în politică. În educație are datoria să investească timp, energie, idei, acțiune și societatea civilă, prin toți actorii ei instituționali și neinstituționali. Dar, atâta vreme cât consideră că învățământul este un atribut al său, statul trebuie să fie vectorul principal în însănătoșirea și îmbunătățirea sistemului, lucru pe care nu l-a făcut constant în acești ani.
Unii ar reduce discuția despre învățământ la cei 6% din PIB (care acum au ajuns abia pe la 4%, poate), dar cu toții știm că nu-i doar atât. Nu-i vorba doar despre salarii, despre săli de curs și dotări scumpe. Investiția în educație este una de una de suflet, de implicare, de respect și responsabilitate. Iar aceste valori nu se pot impune instantaneu, ridicând miza și plusând procente din PIB. Aceste valori se impun greu și direcția lor trebuie să vină și de sus în jos, nu mereu și mereu invers.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 6 octombrie 2015

Jul 16

Tragedia greacă

Posted on by

DSC_0174
Motto: „Tragedia greacă este cea mai profundă manifestare a geniului elen” (F. Nietzsche)
Continuă, cu răsturnări de situație și suspans, „epopeea” crizei grecești, deși genul (literar) care se potrivește mai bine situației ar fi „tragedia greacă”. Recunosc că e seducător (nu și indicat) să cauți acum (și să și găsești) cauze și explicații culturale pentru o situație (economică, politică, socială) contemporană care este, într-adevăr, nu doar incertă, ci și fără ieșire. Pe de altă parte, e greu sau chiar imposibil să convingi cu astfel de argumente teoretice (fie ele literare, culturale, filosofice) când de partea cealaltă se află o armată de contabili (unii dintre ei chiar nemți), înarmați cu niște cifre ce i-ar intimida și pe Sofocle, Euripide și Eschil, părinți fondatori ai tragediei grecești. Totuși, ar spune din nou morbul cultural, sunt prea multe lucruri care se potrivesc, de ce li se întâmplă doar grecilor asta și încă de mai multe ori, trebuie să fie mâna destinului sau a zeilor, un fel de lucrare în viu a măreței invenții dramatice grecești de acum peste 2500 de ani. „Tragedia greacă”, ca și concept, nu e doar o moștenire literară, ci și (descoperirea și) consacrarea unui filon adânc al ființei umane, iar dacă ne luăm după Nietzsche, „este cea mai profundă manifestare a geniului elen”. Iar Nietzsche, până să ajungă la acest superlativ, chiar avea de unde alege. Așadar, nu mă pot abține să nu rețin, în rezumat, că în „tragedia greacă” eroul este pus (ca urmare a fatalității sau a greșelilor sale) în fața unei situații imposibile în care trebuie să aleagă, însă oricare dintre opțiuni este greșită, iar finalul este unul rău. Seamănă, nu?
Mărturisesc că nu motive culturale au stat la rezerva mea în a scrie, în această pagină, despre interminabila, grava și indecisa criză grecească. N-am scris pentru că este un subiect greu și nu doar pentru mine, ci pentru mulți alții, dacă nu chiar pentru toți. Mereu am fost nedumerit de ceva, am oscilat de-o parte și de alta, căutând argumente, dar, chiar în prezența opțiunii clare, lipsea un impuls hotărâtor. Datoria Greciei și lipsa unui plan de redresare pare, de o vreme încoace, o problemă insolubilă pentru politicieni, de toate felurile și mărimile, pentru cei greci și pentru negreci, pentru cei din UE și pentru cei dinafara Uniunii. Nici măcar cei chemați a le rezolva pe toate, adică ei, politicienii, n-au găsit leac, chiar dacă instrumentul lor de lucru este compromisul, având, ce-i drept, ținta principală interesul propriu. Deci, s-au deschis negocieri, s-au avansat planuri, s-au dat termene, s-au făcut șantaje, s-a organizat referendum, fără nici un rezultat. Bun, vor spune unii, nu s-a găsit soluția bună, deoarece ea nu există într-o tragedie greacă. Nici economiștii nu stau mai bine, chiar și atunci când judecata lor nu este alterată de politicieni. Întrebarea esențială este dacă Grecia poate fi salvată de la colapsul economico-fianciar prin măsuri de austeritate, așa cum vrea Germania, principala forță europeană și negociatorul forte al UE. Cei mai mulți spun că nu, că acceptarea planului „troicăi” (UE, FMI, BCE) va crea o și mai mare dependență a Greciei, dar nu va rezolva problema de fond, stoparea declinului, echilibrul fiscal, relaxare și relansare economică. N-au găsit soluția acceptării planului european, dar nici soluția ieșirii din zona euro și a „baterii” unei monede proprii, decizie care, spun tot specialiștii, ar șubrezi și mai mult economia greacă, ea însăși slabă, eterogenă, (uni)direcționată, dependentă. N-au găsit soluția bună, pentru că nu există… în tragedia greacă.
Nici outsiderii (mă refer aici la SUA, cel puțin, dar mai ales la grupul BRICS) n-au făcut pași importanți și decisivi în identificarea unui plan fezabil și acceptabil, deși sunt convins, au încercat și sunt conștienți că ar fi o mare lovitură să vină să salveze Grecia de sub nasul Europei, din poziția de „ceilalți”, de „neafiliați”. BRICS (grup ce se compune din Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud), având potențial uman și financiar imens, ar vrea să facă acest pas (prin Rusia, mai ales), dar cred că le lipsește dibăcia, suplețea, experiența și nu-și pot ascunde pofta unui ascendent și dorință de revanșă. N-au găsit nici ei soluția, pentru că nu există … într-o tragedie greacă.
Nici presa nu stă mai bine. Nu a fost publicație și nu a fost „analist” să nu scrie despre acest subiect, să nu pronunțe, să nu facă prognoze și să nu dea soluții. Cam toate până aici au fost greșite, în sensul că nu s-au împlinit, s-au dat multe explicații eronate, evenimentele au fost redate în cheie nepotrivită, a „curs” multă cerneală și imagine degeaba. Pare că ne întoarcem la punctul inițial, deși nu este așa, iar problemele sunt tot mai grave și tot mai aproape de un deznodământ. E limpede însă că nu mass-media trebuia să găsească o soluție bună, nici nu a găsit-o, pentru că n-avea ce să găsească.
Ar mai rămâne, pentru situația dată, ca literații să vină să salveze Grecia. Rezolvarea 1 ar fi să schimbe esența „tragediei grecești” și să-i facă un sfârșit bun, ceea ce pare o sfidare la adresa speciei dramatice. Rezolvarea a doua ar fi să transforme, după bunul lor plac, realitatea în ficțiune. Sună frumos, arată bine, e plăcut, dar inutil.
Acest articol a fost publicat și pe site-ul cotidianului Monitorul de Cluj din 14 iulie 2015

Jul 10

Urmează bursa, peron partea dreaptă!

Posted on by

cropped-500-Poza-Vio.jpg
Subliniam într-un articol anterior că se pregătește un nou boom imobiliar și am putut observa că știrile despre prețurile terenurilor și locuințelor s-au îndesat și că piața se activează accelerat. Pot spune însă că nu există nicăieri informații deținute de un singur om sau de un grup și că nu se poate vorbi aici despre mari „secrete”. Chestiunea se pune în alți termeni, respectiv, cine vorbește despre o anume informație, când o face și de ce. Părțile interesate (vânzători, cumpărători) o vor face într-un anume fel, intermediarii (băncile, agențiile imobiliare) în alt fel, iar presa o va face, de obicei, atunci când află, observă, primește sau descoperă o informație de interes pentru public. Așa este chiar firesc. Nu-mi face nicio plăcere să constat că prețul locuințelor crește, câtăvreme n-am imobile de vândut, ba aș zice că dimpotrivă. În același timp e lipsit de sens ca cineva încerce să țină prețul pe loc până își va cumpăra o casă, de exemplu.
În opinia mea, nu doar piața imobiliară va crește în următorii ani, ci și piața de capital, bursa, tranzacțiile cu acțiuni, derivate și obligațiuni. Sigur este o afirmație mai riscantă, căci vorbim de o piață mult diferită, atât ca structură și emitenți, cât și ca nevoi, dinamică, participanți, interese, capital de lucru și de încredere, iar motivele și resorturile nu sunt chiar atât de evidente și vizibile. În privința bursei românești nu vei înțelege niciodată nimic dacă nu ai prins în piață cel puțin una din crizele pe care mica, fragila și zbuciumata noastră bursa le-a traversat în cei douăzeci de ani de la (re)înființare. Abia atunci vei avea o părere măcar despre ce înseamnă „sentiment de piață”, emoție, prăbușire, disperare, crash, gap, senzație de implacabil. Dar numai cine n-a „jucat” niciodată pe bursă nu știe cum e să câștigi 3%, 5%, 10%, 50% sau chiar ….100% dintr-o singură tranzacție, într-o zi, într-o oră…. atunci când băncile dădeau 5% dobândă pe an, de exemplu, sau mai puțin. Iar acum dau 1% și sub 1% dobândă la depozit.
Am fost pe bursă, în poziția activă de intermediar, vreo 5 ani (2004 -2009) și anume cei mai frumoși și mai nebuni ani pentru piața românească de capital. Am văzut oameni care n-au înțeles niciodată ce este piața de capital, dar au investit bani serioși, investitori care au auzit pentru prima dată la Știrile PRO TV despre bursă și au „băgat bani” la greu, am văzut distinși domni care au adus în „pungă de un leu” sute de milioane pentru a câștiga pe bursă, întrebând când trebuie să vină (după câte zile) să ia banii. A fost și o bună școală (pentru unii), o „epocă romantică” (pentru alții), un eșec major pentru politicienii care ar fi trebuit să asigure condiții juste de dezvoltare și pentru administratorii bursei, care s-au complăcut să facă „baie în copaie” când ar fi avut ocazia să aibă „ieșire la mare”. Acele vremuri au apus, ocazia s-a risipit, iar bursa românească, după crahul din 2007-2008, a rămas tot mică, amărâtă și nebăgată în seamă, de mare „interes” doar pentru „rechinii economiei românești” și speculatorii care nu încetează să se omoare între ei sau, cel mai adesea, să-i „omoare” pe ageamii. Din păcate, asemenea specimene nu vor dispărea niciodată din piețe, din fericire, așa cum nici binele nu e veșnic, nici răul nu e nemuritor.
În ciuda a ce pare acum a fi bursa românească, eu cred (anticipez) că va-ntâmpla un fenomen similar celui din 2004: creșterea economică va produce bani, pe care băncile nu-i vor capitaliza din cauza dobânzilor scăzute; randamentele la alte instrumente financiare vor fi la fel de mici sau riscante (Forex); ofertele din partea firmelor de brokeraj vor fi tot mai prezente și mai convingătoare în lipsa unor alternative investiționale serioase; încrederea investitorilor (și a celor „vechi”, dar mai ales a unei noi generații cu excedent de bani) va crește în condițiile unei bune informări și a unei prese corecte. În plus, poți fi propriul consultant financiar și poți tranzacționa în nume propriu de la acasă.
O revigorare a bursei românești este posibilă și obligatorie, pentru că, vorbind despre stâlpii democrației, așa cum nu există politică fără alegeri, tot așa nu poate exista economie de piață fără bursă. Piața de capital și de tranzacționare de acțiuni la vedere este, asemenea campaniei electorale, o vitrină în care se arată, în competiție și la un nivel de transparență fără comparație, tot ce este mai bun în economia unei țări, instrumente investiționale la care are dreptul orice cetățean al țării. Doar economiile slabe, înapoiate, controlate din interior sau din afară, nu pot impune dezvoltarea firească, naturală, neîngrădită a unui sistem deschis de tranzacționare și la care să aibă acces orice om.
Sigur că mai există câteva condiții, anume ca oamenii să vrea și să știe, iar ca să vrea mai întâi trebuie să știe. În peste douăzeci de ani de bursă nimeni (nici Parlamentul, nici guvernul, nici societatea civilă, nici mass-media) n-a făcut ceva sistematic, coerent și eficient pentru a crea o brumă doar de cultură bursieră. Bursa înseamnă spirit competitiv, transparență, oportunitate și câștig. Cui îi e frică de piața de capital?
Acest articol a fost publicat și pe site-ul www.catcostclujul.ro

Jun 24

Se pregătește o nouă bulă imobiliară

Posted on by

DSC_0156
Când un reprezentant al unei bănci, vorbind despre piața imobiliară curentă, îți spune că prețurile cresc din cauza presei, trebuie să fii atent. Chiar dacă: 1) acel funcționar nu știe că se adresează unui reprezentant al presei (ba cu atât mai mult) și 2) chiar dacă aserțiunea nu este întru totul adevărată. De ce ar fi atunci de interes general aceste vorbe rostite de cineva într-o doară? Pentru că, după cum voi încerca să demonstrez, indică un trend în piață de care trebuie să ținem cont cu toții, implicați sau neimplicați în piața imobiliar-bancară.
Eu mi-am permis să fac următoarele deducții: când cineva vorbește cu un (client) necunoscut despre un anumit lucru înseamnă că îl interesează, așadar, băncile sunt interesate să dea credite și anume de tipul celor imobiliare. În al doilea rând, e limpede că nu le convine că prețul locuințelor crește, deoarece creditele se acordă mai greu, ceea ce, din nou, nu le convine. Ce rol ar avea presa aici? Din discuție, se trăgea concluzia (pripită) că dacă nu s-ar scrie în mass-media că prețurile imobiliarelor au crescut, vânzătorii n-ar mai ridica costul pe metru pătrat, acesta ar rămâne pe loc sau poate chiar ar scădea. Bineînțeles că este un sofism aici, uitându-se că informația importantă (oricare ar fi ea) circulă și înafara circuitului mass-media, ca purtătoare de interese și de bani. Pe de altă parte, se știe, chiar băncile sunt cele care ridică prețurile din piață prin acordarea, cu oarecare lejeritate, a creditelor imobiliare, fapt ce fluidizează piața, escaladează oferta și încurajează cererea. Este mai ușor, așadar, să dai vina pe alții și să găsești substituenți și falși „vinovați” pentru fapte ce îți revin, decât să îți asumi sau să faci ceva. Oricum, informația principală, destul de bine disimulată, este că băncile sunt pline de bani și că abia așteaptă să-și găsească clienți imobiliari pentru a-i „încălța” cu credite avantajoase pentru ele. Semnele acestei abundențe de capital de lucru sunt mai multe și destul de evidente pentru a putea fi sesizate.
1. O primă dovadă este că băncile au scăzut dobânda la depozite până la un nivel (1%) de care eu nu-mi amintesc să fi existat în România postdecembristă. Poți spune, când privești dinafară, că e o sfidare, o batjocură, o risipă, dar asta e! Băncile nu sunt interesate să ia bani de la populație, ci să dea, iar consecințele se vor vedea cât de curând.
2. Rata dobânzii de referință, stabilită de BNR, a ajuns la 1,75%, în trend de scădere evidentă și prelungită, nivel care, iarăși, n-a fost atins de multă vreme în România. În fapt, aceasta este presiunea exercitată de BNR asupra băncilor și invitația de a da drumul creditării, iar, pe de altă parte, este cauza pentru care visteriile băncilor sunt (mai) pline de bani. O rată mică a dobânzii de referință taie din elanul și câștigul comod și fără risc al tranzacțiilor interbancare și al împrumuturilor către stat din care băncile trăiau fără să facă nimic.
3. Nu poate fi ignorată creșterea economică de 2-3% ce se face simțită, atât cât se face, în veniturile firmelor și ale populației, ce inevitabil, ajung în bănci.
Toate aceste condiții creează, aproape inevitabil, premise pentru deschiderea creditării către populație și, probabil, începutul unei noi bule imobiliare, o escaladare a prețurilor și creșterea frecvenței tranzacțiilor. Însă nu aceasta e problema, în fond, creditarea este un fenomen pozitiv, ce dinamizează economia și crește consumul, fiind un factor, chiar și limitat, de creștere economică. Problema este că băncile, chiar pline de bani, nu se vor uita măcar (ignorându-le total) către trei domenii vitale pentru o creștere economică sănătoase: start up-urile, agricultura și micile afaceri. Putem fi siguri că nu-și vor asuma riscuri, că nu vor investi în afaceri nesigure, că vor miza în continuare pe imobiliare (ușor de gestionat și executat), pe împrumuturi acordate statutului (întotdeauna solvabil), pe credite sigure și avantajoase, pe câștiguri din speculații valutare și comisioane.
Nu vom putea zice, peste câțiva ani, că istoria nu se repetă. Ba chiar asta se va-ntâmpla.
Acest articol a fost publicat și pe site catcostaclujul.ro

May 26

Legea celor ce pierd

Posted on by

DSC_0149
Motto: „Nu se vorbește despre funie în casa spânzuratului”
Aceasta este o vorbă din popor pentru a defini, mai pe ocolite – așa cum face de multe ori înțelepciunea populară -, bunul-simț. Dar bunul-simț nu este un concept juridic, nu are valoare economică, nu e efect secundar al vreunei legi a pieței, nu este o marfă, nici nu poate fi măsurat sau impus prin coerciție etică sau legislativă. El există și o poate face în două feluri: în stare naturală sau în cea ironică.
Așa cred că am înțeles și eu, în sfârșit, de ce a fost nevoie, în România, de 16 ani pentru a apărea o lege (Legea nr. 359 din 21.04. 2006) a falimentului firmelor și a fost nevoie de 25 de ani, bătuți pe muchie, pentru a apărea o altă lege, a falimentului persoanei, votată recent. Cum altfel să înțeleg decât în manieră ironică, semn al discreției și bunului-simț, „exhibarea” atât de târzie a unor legi elementare pentru faliment, personal sau instituțional, într-o țară a falimentelor, a tuturor încercărilor eșuate, a experimentelor fără izbândă, a eșecului cu patent, strălucire și ștaif. Apărută după atâta timp și după atâta zbucium, după rostogolirea atâtor forme ale nereușitei individuale, „legea insolvenței persoanelor fizice” sună mai degrabă a poezie, a „vers” elegiac, cu mai mare valoare lirică și filosofică decât economică. Așa am eu impresia. Tocmai de aceea, înainte de a vedea ce va ocroti de aici înaintea legea protecției persoanei, recent votată, să vedem ce n-a apărat nicio lege timp de un sfert de veac.
Viața, istoria și banii se ocupă, de obicei, de cei care înving, nu-și irosesc timpul cu perdanții. De ei au grijă literatura și artele pentru a nu-i lăsa să scape prin ochiurile largi ale eternității. În schimb, politica, ea, arta prin excelență a gloriei și a jubilației puterii, împarte asimetric lumea în două: a celor puțini și învingători și a celor mulți și înfrânți. A celor care fac legea și a celor care se chinuie s-o respecte. În România, dacă despre ultimii 25 de ani vorbim, nu s-a dat (și nu se va da vreodată) vreo lege pentru următoarele „categorii”:
1. „Legea destinelor frânte”. Revoluția românească a scos „din soarta” lor, mediocră și cenușie poate, dar liniară și predictibilă, o serie însemnată de oameni, care n-au mai fost capabili niciodată să-și revină: din cauza vârstei, a educației, a haosului, a felului lor de fi și a înțelege lumea etc. Ei n-au mai fost recuperați niciodată, pentru că nu s-a gândit, cu adevărat, nimeni la ei.
2. „Legea celor fără de serviciu”. Din perspectiva resurselor umane, tranziția a schimbat, prin reducție, instituțiile statului, suprastructură sistemului fiind afectată grav de acest fenomen. Tranziția economică a însemnat prăbușirea vechii „șandramale”, centriste, etatiste, urmată de un vid conceptual și instituțional. Iar vidul era nelocuit sau locuit temporar de trecători speriați, dezorientați. Vechea legea comunistă care interzicea șomajul nu mai exista, o „lege a locurilor de muncă” ar fi fost anticapitalistă și anticoncurențială. Așadar, nu se putea face nimic.
3. „Legea supraviețuirii”. Supraviețuirea a fost ani și ani la rând singurul țel real a celor mai multe familii de români, lăsată, evident, la voia întâmplării. Toate calculele economice și matematice, ce pun laolaltă veniturile și cheltuielile, erau absurde: oamenii ar fi trebuit să moară de foame, să locuiască singuri în păduri și să poarte cârpe în loc de veșminte. N-a fost așa, pentru că, în acest gol de gândire politică, au acționat „legile junglei”, pe scurt, furt, corupție, egoism sălbatic, lipsă de reguli, prăbușire morală.
4. „Legea antreprenoriatului”. În Cluj doar, în circa zece ani, a fost distrusă o bancă privată și a fost atacată „la cap” a doua, deoarece deveniseră periculoase ca „centre independente de putere”, în sine și ca emanație economico-financiară. Acesta a fost modelul, cu putere de simbol. Despre legi de încurajare a antreprenoriatului nu poate fi vorba, căci legi au existat mai multe ca anti-antreprenoriat. Sursele de finanțare au fost întotdeauna discreționare, iar cea mai mare aparte a lor, provenind de la stat, au fost risipite din prostie, neștiință, iresponsabilitate. Etc.
Legea de acum (a insolvenței persoanelor fizice) susține că va proteja oamenii de bună-credință (nedefinind clar termenul), ajunși în imposibilitatea temporară de a-și plăti datoriile, de abuzul executorilor de tot felul, inclusiv statul. Se știe că legea a fost blocată și întârziată atât de mult de către bănci, asta ca să se știe cine sunt principalii executori, dar și beneficiari ai lipsei legii. Singurul lucru notabil este că există, că a apărut, altfel pare o lege slabă, cu zone tulburi, destul de birocratică și nu va oferi câmp de repliere financiară pentru foarte mulți. Cei interesați (datornici), evident contracost (dar nu se știe cât), pot să ceară redresarea financiară într-o perioadă de cinci ani, timp în care se vor supune voit supravegherii și restricției în ceea ce privește cheltuielile. Detaliile, evident, contează, dar și concluziile.
Niciodată cei care pierd n-avut avut o lege a lor. Întotdeauna legea au făcut-o învingătorii. În viață, în istorie, în afaceri.
Acest articol a fost publicat și pe site-ul catcostaclujul.ro.

May 20

Vraj(b)a pădurilor

Posted on by

cropped-500-Poza-Vio.jpg
Fără îndoială, modul în care a fost preluată și folosită zestrea „aurului verde” în țara noastră este unul de poveste. Fără a fi neapărat montagnard, fără a fi măcar turist de ocazie (sau de „prăjit mici”), fără a fi cu necesitate ecologist, fără a avea pretenții docte de analist sau specialist, fie și din postura de simpla cetățean privitor la televizor (vezi măcar „România, te iubesc”, „În premieră”, „Cu ochii-n patru” etc.) este imposibil să nu constați că ne aflăm în fața unui prăpăd, în fața unuia dintre cele mai mari dezastre ale guvernării democratice românești postdecembriste, indiferent de culoarea politică și de pregnanța ei. Dintr-un foc, când vine vorba despre pădurile românești, avem în fața nu o problemă, ci a unui „mănunchi” întreg, în imposibilitatea de a spune ce este mai important sau ce e mai grav. Iată doar câteva din aceste „probleme”: pădurea ca subiect economic (ca sursă de bani, de îmbogățire și de corupție), pădurea ca subiect ecologic (ca sursă de echilibru biologic și de sănătate), pădurea ca subiect estetic (ca sursă de design natural), pădurea ca subiect turistic (ca sursă de plusvaloare), pădurea ca obiect al științei silvice sau ca subiect etic și juridic șamd. Ar fi nedrept să nu punem însă, în centru și pe deasupra tuturor, pădurea ca subiect politic, ca importantă sursă de scandal. Ar fi „neromânesc”, înafara ordinii firești a lucrurilor, ar fi înafara „noilor rânduieli”, potrivit cărora acolo unde este o sursă de venit „de la grămadă” (adică de la stat), acolo de unde se poate fura (fără mari riscuri), acolo unde protecția se poate cumpăra sau crea (prin lege), acolo e imposibil să nu ajungă mâna lungă și lacomă a politicianului român. Numai în România puteau apărea „regi ai pădurilor”, numai la noi putea să se nască un personaj intitulat „Drujba lui Dumnezeu”.
Din perspectivă economică, sunt foarte multe lucruri de spus (imposibil de cuprins aici), majoritatea proaste, căci datele, cifrele tehnice și procentele arată cu toate dezastruos: în privința exploatării (legale și ilegale), a valorificării economice (interne și externe), a regenerării și întreținerii, în privința gradului de prelucrare, a viziunii și strategiei, în privința elaborării unor legi corecte, coerente, raționale. Cu o legislație silvică pervertită, cu o politică de retrocedare a pădurilor ambiguă (inițial protecționistă pentru stat, apoi „dedicată” grupurilor de influență), cu reguli laxe și supuse schimbărilor de circumstanță, România a devenit a țară „atrăgătoare” (un magnet pentru afaceri ilegale), cu păduri „nesfârșite” (în timp și spațiu), cu senzația artificială că „avem de unde” și cu sentimentul, fals și interesat, că „a sosit momentul”. Constatăm acum că, de fapt, ne situăm sub procentul european și firesc de împădurire, că exportăm (cel mai mult) lemn ieftin (de foc), că, în general, am făcut o afacere proastă, cu puțini bani pentru statul român și cu mulți bani pentru profitorii privați, care au făcut averi prin asta.
Ca de fiecare dată în afacerile cu statul, trebuiau să apară, mai devreme sau mai târziu, decontul politic și, mai nou, decontul public. În privința celui dintâi, acesta a căpătat forma, devenită clasică în politica românească, a unui conflict între președinte și premier. E o formă simplificată (și eficientă) de a prosti oamenii (sau vrăjire colectivă de marketing politic), de a distrage atenția de la esența lucrurilor, iar în acest caz, o formă de deresponsabilizare publică. În acest clișeu conflictual (Băsescu vrs. Tăriceanu, chiar Boc și Ponta), care a ținut prima pagină ani la rând, cu președintele pe post de agent patogen (declanșator), a intervenit acum o schimbare/inversare (care a devenit un nou clișeu): nu președintele ațâță, ci premierul (Victor Ponta), iar președintele cel nou (Klaus Iohannis) trebuie să devină „încasator”. Deși este, așa cum am subliniat mai sus, un subiect cât se poate de serios și de grav, pădurile au devenit un pretext pentru scandaluri politice, pentru ascendent de imagine și profituri electorale. Ponta îl atacă grav pe Iohannis pe Codul silvic, apoi bate în retragere (ca „semn” de seriozitate) și „o dă” pe liberali. Președintele, scos din „țâțâni”, pus în situația de a reacționa, trece și el la amenințări. Pentru televizor se pare că a fost suficient, căci PSD majoritar spune că va retrimite la Cotroceni Codul silvic (aparentul măr al discordiei) în forma respinsă de președinte. Din această întâmplare „cu păduri”, putem constata ieșirea din bârlog a „ursului” de la Cotroceni (nu știm dacă e temporară) și din vizuină a vulpii de la Palatul Victoria (nu știm dacă e permanentă), care a pus deoparte „umilința” și „diplomația” (de circumstanță) și a coborât „din pod” atacul la persoană, argumentul îndoielnic și ironia agresivă (mai proprii firi sale). În rest, din perspectivă politică, toate problemele pădurilor par a fi fost rezolvate.
De aici încolo nu mai putem vorbi despre o salvarea „aurului verde” decât de către societatea civilă, care pare că s-a trezit din nou în fața unui lucru important. Au fost organizate mai multe mitinguri de protest și de solidarizare, calendarul unor manifestări viitoare pare să fie plin, există semne că factorul coagulant este destul de puternic. Nu știm dacă acesta este momentul prielnic. Între combatanți, meciul se joacă, ceea ce lipsește pare să fie o gafă, una suficient de mare și care să declanșeze emoția necesară.
N-o prevedem, dar nici n-o excludem. Că d-aia-i gafă.