De la europarlamentare încoace, Dacian Cioloș a început să devină, tot mai apăsat (în ultima vreme), inamicul public numărul unu pentru lumea politică românească. O fi așa, n-o fi așa, o fi bine, n-o fi bine, e de bine, e de rău …! Nu știm precis! Dar e important de găsit un răspuns într-un climat politic în care nu se întâmplă foarte multe lucruri semnificative pentru țară și în care actorii politici se (re)grupează din te miri ce.
Punem deoparte (dar o să revenim) faptul că fostul premier a fost „calul de bătaie” în alegerile din 2016 și principala țintă a PSD, atribut pe care, în bună parte, nu l-a pierdut nici în prezent. În ultimele săptămâni (îndeosebi), după ce a fost ales să conducă grupul Renew Europe din Parlamentul European, actualul lider al PLUS a devenit obiectiv principal de atac pentru forțe politice la care te-ai fi așteptat mai puțin. Să le luăm pe rând și în ordine (des)crescătoare.
Traian Băsescu („bătrânul edec”?), ieșit pe ușa din dos de pe orbitele principale ale politicii, combate pe unde poate și pe cine apucă, o „epavă politică” din care a mai rămas doar umbra cuvintelor. Fostul președinte de țară (agățat de ultimul vagon al europarlamentarelor), în loc să țină conferințe pe bani sau să-și plimbe nepoții prin parc, „se înfige”, ca pe vremuri, în toate ca și cum ar mai conta… Dăunăzi, l-a atacat pe Emmanuel Macron (vrând-nevrând, cel mai puternic politician european la acest moment) și pe Dacian Cioloș, aliatul acestuia din România, „un executant al mandatelor date de Macron”. Macron nu e bun, zice, Băsescu, iar Cioloș e un servant, cam asta e ideea. Dincolo de tonul bășcălios și de invidie, e vorba de contraproductivitate politică. Băsescu pare să fi uitat că inamicul său principal a fost PSD, cu care face acum front comun în ochii propriului electorat (cât o mai fi fiind). Nu mai punem la socoteală că Traian Băsescu însuși l-a propus comisar european din partea României pe Cioloș.
Victor Ponta e printre cei mai virulenți detractori ai liderului PLUS, pe care îl acuză că a negociat pentru Franța, „țara lui”, atunci când s-au împărțit funcțiile la vârful Uniunii Europene și unde țările est-europene au rămas pe dinafară. Aici „buba” e mai mare, iar Ponta n-o poate explica. În primul rând că Dacian Cioloș s-a opus (cu succes) accederii în grupul Renew Europe a celor doi europarlamentari Pro România (când aceștia nu-și găseau „familie politică”), dar acest gest nu poate fi interpretat ca nepatriotic sau de trădare, ci ca unul de oportunism politic. Aici e vorba despre partide, nu despre țară. În al doilea rând, est-europenii s-au tăiat singuri de la funcții în UE, nu i-a eliminat Cioloș. E limpede că, prin opoziția încrâncenată la desemnarea lui Frans Timmermans ca șef al Comisiei Europene, grupul estic (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia) s-a autoexclus de la orice funcții importante în UE. Dincolo de asta, prin negociere cu Macron (pentru retragerea candidatului francez de la șefia Parchetului European), se poate deschide cale liberă Laurei Codruța Kovesi, care ar fi cel mai important est-european într-o funcție a UE. Greu de înghițit!
Iar dacă până aici am mai înțeles câte ceva, din atacurile halucinante ale lui Rareș Bogdan la adresa lui Dacian Cioloș făcute la Antena 3 nu mai e de priceput mare lucru. Putem accepta că un succes fulminant în alegeri, precum a fost al USR PLUS, provoacă neliniște și invidie tuturor, atât partidelor mari (PSD, PNL), cât și partidelor mici (PRO România, PMP, ALDE), dar de aici până la a-ți submina propriile interese politice e cale prea lungă. Nu trebuie uitat că PNL (chiar cu o prestație mediocră în opoziție și în campanie) a câștigat europarlamentarele cu un mesaj accentuat anti-PSD. Nu trebuie uitat că Rareș Bogdan (ca tânără speranță a politicii liberale) a avut succes din contul de jurnalist anti-PSD, vreme îndelungată la postul Realitatea TV. Nu trebuie uitat că la înfrângerea PSD o contribuție importantă a avut Cioloș și alianța USR PLUS. Cum arată acum în ochii propriului electorat (anti-PSD) să te duci la Antena 3, să-ți ridici fustele în cap și să-l ataci pe fostul aliat anti-pesedist?!
Pe scurt: PNL a obținut voturi anti-guvernare, Ponta a obținut voturi anti-Dragnea din PSD, iar Cioloș (USR PLUS) a atras, mai ales, voturi noi. Din lipsă de experiență, din euforie și îngâmfare, Rareș Bogdan (probabil fără acordul PNL) pare a face una dintre cele mai mari greșeli în politică și anume schimbare de electorat. Atacându-l pe Cioloș (în contexte favorabile PSD), vrând să limiteze dimensiunile noului val (al simpatiei pentru USR PLUS), el empatizează cu electoratul PSD (fără a-i obține și votul) și antagonizează proprii alegători anti-PSD (care s-ar putea refugia chiar la Cioloș).
Cum spuneam, apetitul pentru critici la adresa lui Cioloș al PSD n-a fost întrecut decât de cel la adresa lui Klaus Iohannis. Care și el pare a fi nehotărât cine să fie inamicul principal pentru viitor, dintre PSD și Cioloș (USR PLUS). Cu toate greșelile enorme pe care PSD le-a făcut și le face, e prematur, spun eu, să-i subestimezi și să-i consideri eliminați din cursa politică pe termen scurt și mediu.
Când toți se aliază împotriva ta înseamnă că ai devenit (prea) important, ceea ce, orice ai face, se capitalizează. În funcție de intelegența/prostia politiciă a ta sau a celorlalți, poți să dispari sau poți deveni actorul principal al scenei politice.
Tag Archives: Victor Ponta
„Țara răufăcătorilor”
Într-o vreme, cam pe când Victor Ponta era premier și Traian Băsescu președinte, se spunea despre România că este „țara procurorilor”. Două motive îndreptățeau acest apelativ, ce dădea fiori reci unora: pe de-o parte, cele mai influente poziții în statul român erau ocupate de procurori (sau foști), pe de alta, era un primat al acuzatorilor publici și o prigoană a corupților.
Sigur că fenomenul corupției atingând mai ales nivelurile de sus ale politicii (și societății), cultul pentru acuzația publică era pe placul poporului și îi oferea satisfacția și „sângele” de care avea nevoie. Era vremea marilor dosare de corupție care au uimit o țară și o lume întreagă. Tot atunci, am asistat, stupefiați uneori, la ceea ce se numea „telejustiția”, acel „proces” unde dreptatea era făcută, până la proba contrarie, de către media, mai ales prin televiziuni. Judecând aceste lucruri, eu nu mi-am pus niciodată problema că e prea multă „procuratură” în România (cum considerau alții), dimpotrivă, credeam că e (încă) prea puțină justiție față de ceea ce se întâmpla în mod real. Alta e chestiunea, pentru că, iată, ne întrebăm acum dacă s-ar fi putut face și altfel și dacă această exhibare a actului de justiție a adus doar foloase sau a pricinuit și daune. Răspunsul e cu da și nu.
Da pentru politicienii care au susținut-o (pentru că a fost un vector politic major care a asigurat succesul electoral).
Da pentru poporul oamenilor cinstiți, care se simțea reprezentat (prin prinderea și întemnițarea hoților).
Da pentru visteria națională, prin tăierea canalelor de deturnare a averii statului (teoretic, banii „ocrotiți” de lăcomia conducătorilor putând fi dedicați unor proiecte de interes național)
Da pentru imaginea țării în UE și în lume (părând a fi intrat pe făgașul statului de drept și al justiției egale pentru toți).
Nu pentru că justiția, fie că era, fie că nu era dreaptă, părea orientată și se lega, inevitabil, de niște acuzatori și acuzați de înalt nivel politic (derautant fiind nu sentimentul de justiție accentuată, ci de parțialitate).
Nu pentru că a antagonizat mai mult decât era cazul societatea românească (mai ales acea parte care era afectată direct de stigmatul acuzațiilor)
Nu pentru că a realizat o coaliție sui generis a luptei anticorupție, formată din infractori prinși, infractori neprinși, viitori infractori, de la cel mai înalt nivel politic, dar și susținătorii inocenți ai acestora.
Nu pentru că s-a creat o ruptură totală în clasa politică, care nu mai face posibile consensul, compromisul, negocierea (lăsând poporului „ignorant” toată răspunderea alegerii dintre cele două Românii ireconciliabile).
Mai mult decât ne-am închipuit și decât ne-am fi putut aștepta, anul 2016 a constituit punctul de inflexiune în politica românească și în destinul țării noastre, iar cheia acestei transformări o găsim în acest bilanț. A fost anul alegerilor (ce încheia ciclul de zece ani de apartenență la UE), câștigate, pe un fond de absenteism masiv și cu un discurs populist-naționalist, cu o largă majoritate, de partidul (PSD) care a fost principala țintă (dar nu singura) a luptei împotriva corupției. Au urmat doi ani de frământări, de agitație, de proteste interne și de luptă politică în tranșee, dar abia acum înțelegem cu adevărat care este miza.
S-a pornit de la faptul că un condamnat penal (Liviu Dragnea) nu poate conduce legal un guvern și se va ajunge că aceleiași persoane să-i fie îngăduit (tot legal) să devină președinte al țării. Fără ca nimic din natura faptelor și a oamenilor să se fi schimbat între timp. Chiar nimeni din țara asta nu a fost pregătit: nici să facă, nici să înțeleagă, nici să riposteze și nici să accepte așa ceva. E o metamorfoză rapidă și care a surprins pe toată lumea, de la inițiatorii ei aflați la putere (mirați de cât de ușor le iese totul), la adversarii lor politici (uluiți cât de greu e să explice/critice) și până la popor, luat și el pe nepregătite (incapabil, deocamdată, să înțeleagă, să asimileze și să reacționeze în fața noii situații).
Într-un timp relativ scurt, statul român a devenit o „coajă goală”, în care instituții democratice fundamentale (președinția, guvernul, CCR, avocatul poporului, justiția, ANI etc.) și-au pierdut (parțial sau total) sensul sau au fost deturnate de la rolul inițial. Iar fosta „țară a procurorilor”, a acuzatorilor publici, și a luptei împotriva corupției s-a transformat în „țara infractorilor”, în paradisul denunțurilor și a denunțătorilor, în țara luptei anticorupție. „Telejustiția” a ajuns o amintire, fiind înlocuită de „teleinfracțiune”, răufăcătorii sunt cei onorabili și nu procurorii. În acest spațiu gol (al statului demolat), „spiritul infracțional” a început să construiască altul nou, începând cu filosofia și legislația penală și încheind cu noua arhitectură constituțională, făurită „pe șest”, cu complicitatea elitelor (cumpărate pe banii lor), cu acordul Curții Constituționale, dar fără consultare populară.
La modul simbolic, această transfigurare grotescă se reflectă chiar în aceste zile: procurorii să fie arestați, iar infractorii să fie puși în libertate.
E sigur că logica politică (a succesului și a abuzului) nu va rezolva această „confuzie de țară”. În democrație, doar rațiunea electorală (a solidarității și interesului comun) poate rezolva acest conflict ireconciliabil. Dacă funcționează.
Dar pentru asta, poporul electoral trebuie să înțeleagă sau să simtă pericolul „statului infracțional”, în care beneficiarii sunt puțini și mari, iar perdanții sunt mulți și mici.
Învingătorul ia totul … de la zero
Liviu Dragnea a câștigat „primarele” din PSD și ceva îmi spune că nu se va opri aici și că va dori să meargă până la capăt să preia guvernul încă înaintea alegerilor din toamna viitoare. Dar să nu ne grăbim și să le luăm pe rând. Nu fac titlu de glorie din asta, dar, în această pagină, am anticipat acest deznodământ în ceea ce-l privește pe noul președinte al PSD, într-un moment în care jocurile nu erau deloc făcute în această privința. Deși acum totul pare a fi cât se poate de simplu, n-a fost așa și merită să ne aducem aminte cum a început acest drum al măririi lui Dragnea. E important nu doar pentru istorie, ci și pentru a contura mai bine profilul celui care va prelua destinul unuia dintre partidele care a influențat constant și, uneori, decisiv, soarta țării în ultimii douăzeci și cinci de ani.
Deși nu foarte înaintat în vârstă, Liviu Dragnea e vechi în politică și e vechi chiar în PSD, deși provine din baza de recrutare „ideologică” a lui Traian Băsescu, cel care spunea, la un moment dat, că va schimba fața politicii românești cu oameni tineri și diferiți. Nici Băsescu n-a făcut ce-a zis, nici Dragnea nu era cel chemat, căci plecase din PD în PSD înaintea zămislirii „viselor” băsesciene. Combinator local, cu rezultate electorale superlative într-un județ sărac (Teleorman), „mustăciosul” a devenit vedetă pesedistă, fiind înzestrat însă cu tenacitate și, mai ales, cu răbdare, o calitate rară a politicianului român. A dat prima lovitură când a fost ales președinte al Consiliului Județean, apoi președinte al organizațiilor Consiliilor județene. De acolo drumul spre marea politică a fost deschis și era o chestiune de timp până când urma să devină ministru. Fără grabă, a atins acest nivel în portofoliul Administrației și Internelor și a ajuns chiar vicepremier, iar, la un moment dat, preț de mai puțin de o lună (ian. – febr. 2009), a fost ministru de Interne plin, funcție din care a demisionat fără a clipi, fără urmări și fără consecințe grave de imagine. Toată lumea se grăbea cu funcțiile, mai puțin Dragnea, care părea că nu vrea (cu tot dinadinsul) sau că nu-l interesa (ceea ce era exclus). Mereu zâmbitor, tot timpul afabil, însoțitor ideal al lui Victor Ponta (în ultimii ani), Liviu din Teleorman părea secundul perfect. E adevărat, a dus greul mai multor alegeri în PSD (înlocuindu-l cu succes pe Hrebengiuc) și a câștigat încrederea partidului. Dar cel mai mare succes a fost capitalizarea bunăvoinței și încrederii „baronilor” locali, din rândul cărora, vrând-nevrând, făcea parte. Și a venit momentul cheie (așteptat), atunci când Victor Ponta oscila să candideze la președinția României. Soarta actualului premier s-a tranșat vara trecută, iar Liviu Dragnea nu e străin de decizia lui Ponta, dintr-un motiv evident: el era beneficiarul direct al oricărui deznodământ. Dacă Victor Ponta ieșea președinte al României, Dragnea urma să fie, pe cale directă, prim-ministru (ceea ce era țelul său); dacă Ponta pierdea alegerile, urma să fie detronat din funcția de președinte de partid și, y compris, din cea de premier. Nu s-a întâmplat imediat, dar acesta va fi finalul, chiar dacă temporizat din cauza unor situații neprevăzute, vezi procesul și condamnarea în instanță a lui Dragnea și problemele cu justiția ale lui Ponta însuși. Faptul că și-a îndeplinit prima parte a planului (adjudecarea conducerii PSD) e un trofeu pentru el (așa se face politica pe-aici) și deschide calea către cel de-al doilea, poziția de premier. Acesta e Liviu Dragnea ca aspirant al politicii și a manevrat cu destulă abilitate și cu răbdare jocurile pentru a-și atinge scopurile și a câștiga puterea, scopul fiecărui politician, la urma-urmei.
Însă pe noi, cetățenii României, nu asta ne interesează, cum a câștigat Dragnea puterea în PSD, ci altceva. În primul rând, suntem preocupați cu toții (de stânga și de dreapta) ce va face partidul care își asumă stânga politică. Credem că e un interes național să avem o stângă sănătoasă, modernă, implicată, europeană și care să „domolească”, vremelnic, politicile agresive, de dezvoltare, ale dreptei și să cheltuie cu măsură agoniseala acesteia. Visuri! N-avem nici dreapta care să „producă” (dezvoltare) și nici stânga care să „împartă” (bogăția) și n-am avut niciodată în acești ani. Dreapta se află acum în chinurile facerii, nu se știe cu ce rezultat, iar PSD e nevoit s-o ia de la capăt, odată cu recunoașterea eșecului și ejectarea lui Victor Ponta. Partidul e jos, are nevoie de un suflu proaspăt, de un start nou, de oameni nou-veniți și mai ales de viziune. Politica se face și cu hărnicie (cu rezultate mediocre, de multe ori), dar mai ales cu idei, cu forță și cu capacitatea de a insufla încredere maselor. Unii oameni sunt făcuți să „gândească”, alții s-au născut doar ca să „facă”. Liviu Dragnea face parte din a doua categorie, din păcate pentru țară, pentru partid și pentru el. Că nu mai ține cu „baroniada” (cu DNA la ușă), cu aranjamentele și combinațiile trecute pare a intui și noul lider PSD (sau i-a șoptit cineva) și se străduie să arate că înțelege (măcar vag) noul său rol. Dar zău, nu pare omul potrivit. Are calitățile care l-au ridicat în partid, dar e vechi și uzat ca imagine, e prizonierul combinațiilor trecute, are multe pete. Dar mai ales nu are profilul, ținuta și potențialul unui autentic politician nou, de stânga, vizionar.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 13 octombrie 2015
Vom vedea și baroni fericiți
Sunt sau nu sunt bani la bugetul de stat, asta-i întrebarea, la care nu s-a gândit niciun fraier de analist economic până ce n-a venit Ioana Petrescu, ministresa Finanțelor, s-o ridice. În fond, aici se află economia românească, cu bugetul țării cu tot: între limbajul tehnico-economic deficitar al ministrului Finanțelor, „traducerea” politico-ironică a premierului Victor Ponta și „păsăreasca” de lemn a FMI. Adică un „no man’s land” desăvârșit. Iar pe așa ceva nu se poate construi nici dezvoltare pentru țară, nici prosperitate pentru popor, nici bunăstare pentru oameni.
De fapt, ce e grav aici: defectul de comunicare al tinerei ministrese, faptul că e pusă să gestioneze o situație nepotrivită pentru ea sau că bugetul țării s-ar afla la limită, cu „sabia lui Damocles” deasupra. Vorba ceea, toate sunt grave și nici nu le-am spus pe toate. Din păcate, Ioana Petrescu e paravanul perfect, deocamdată, pentru ceea ce se pregătește a fi guvernarea pesedistă. Să nu uităm, PSD, ca și cel mai mare partid din România, vine după opt ani de opoziție, cu un președinte de partid fudul și fără experiență, și cu un baronet local flămând și nervos, dornic să recupereze timpul pierdut. Iar asta înseamnă, pe de- parte, libertate de mișcare, vezi „marțea neagră” a legii amnistiei și a „conflictului de interese”, iar, pe de alta, înseamnă bani cât mai mulți care trebuie „înșfăcați”.
Mai trebuiesc îndeplinite, în continuare, câteva condiții pentru a ajunge la ei.
Întâi, acești bani trebuie să existe, fie din creștere economică, dacă se poate, fie din taxe și impozite, dacă nu ajung. Creșterea economică a României, cum se știe, a fost de circa 3% în 2013, dar e oare destul? Nu e destul și așa s-a născut mărirea accizei la combustibil, o sursă sigură de colectare a banilor, dar un „bici” la fel de aspru ca TVA-ul pe spinarea contribuabilului. Măsura n-a fost ușor de implementat, cu bombănelile liberalilor, încă la guvernare, și cu opoziția fermă a președintelui, dar s-a impus în cele din urmă.
A doua condiție este că acești bani nu trebuie împărțiți cu nimeni, nici la nivel ministerial, nici la nivel local. Și așa e devenit imperativă eliminarea liberalilor de la guvernare (căci la cei mici și pretențiile sunt mici). Nici asta n-a fost ușor, dar cu un ficat politic sănătos, cu ceva lacrimi de crocodil și cu ajutorul mass-media, a fost dusă și asta cu bine până la capăt.
A treia condiție era un ministru de Finanțe care să nu spună „n-am”. Fostul ocupant al funcției Daniel Chițoiu, după „protecția parlamentară” asigurată de PSD, pare că era destul de familiar cu „șerpăria” din sistemul fiscal, dar a trebuit sacrificat odată cu toți prietenii liberali. De la Ioana Petrescu, partidul de guvernământ a vrut să folosească prestigiul dobândit prin școală, diploma universitară americană, ingenuitatea și lipsa de experiență reală în domeniu. De fapt, prin pilda „usturoiul”, tânăra profesoară a dovedit că nu înțelege cum funcționează sistemul fiscal din România, prin pilda „acciza ce salvează bugetul” dovedește că nu înțelege cum funcționează sistemul politic din țara noastră. Această „sumă eterogenă de competențe” sunt îndeajuns, deocamdată, să o țină în poziția de ministru al Finanțelor Publice din România.
A patra condiție e cea mai importantă și mai grea: e nevoie de un premier potrivit, iar Ponta nu e bun, nu e „de-al nostru”, n-are nici „școala”, nici vârsta, nici apucăturile, nici ambițiile și dorințele baronilor PSD. Omul potrivit, „regele” (ne)încoronat al baronilor locali, este Liviu Dragnea, îmi permit să anticipez, viitorul prim-ministru al României. Iar Ponta este împins cu forța către niște alegeri prezidențiale unde are șanse importante să piardă.
Cum acesta e „big plan”-ul guvernării, în opinia mea, înțeleg că bugetul nu e în pericol de a nu acoperi salariile și pensiile, e în pericol doar de a cădea în mâinile lacome ale „lăcustelor” din teritoriu, care nu au viziuni și strategii, ci doar foame adâncă. Relativele motive „macro” de liniște transpar chiar din limba de lemn a FMI, din cea mai recentă evaluare, unde se arată că „deficitul de cont curent s-a redus semnificativ, creșterea economică a atins maximul perioadei post-criză, iar inflația a atins nivele minime istoric, după Revoluție”. Însă tot raportul de evaluare a acordului preventiv încheiat cu România de FMI mai arată că, în pofida celor de mai sus, „economia și sectorul financiar rămân vulnerabile la șocuri”. Șocuri externe sau șocuri interne, adaug eu.
Gafa unui tânăr ministru, la urma urmei, e un episod trecător. Însă faptul că statul român, alcătuit din noi toți, a „donat” Primăriei din Constanța, mai bine zis baronului Radu Mazăre, 14% din acțiunile Port Constanța (cel mai mare port din României) nu e un simplu episod, e doar începutul unui serial. În curând, printr-o Ordonanță de urgență (aflată în dezbatere publică), va lua ființă Departamentul pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, ce va prelua companiile energetice, ce urmează a fi (parțial) privatizate. Noua structură, din cadrul Ministerului Economiei, condus de baronul „cu rang” de ministru Constantin Niță, va gestiona aceste privatizări. Adică ce are statul mai bun în economia românească. Mai mult, același departament se va ocupa și de privatizarea CFR Marfă și, se înțelege, de orice alte privatizări. Trai neneacă!
Eșecul guvernului Ponta
Știu, pare nechibzuit, răuvoitor sau paradoxal să etichetezi atât de categoric un guvern care pare că abia s-a instalat. De obicei, orice nou-venit beneficiază de prezumpția de bunăintenție și de un timp de așteptare, înainte de a-l critica. Vă încredintez că am proprietatea termenilor, că urmăresc de 24 de ani politica românească de aproape și cu foarte mare atenție, de asemenea, cunosc și năravurile și obiceiurile și reacțiile tipice ale politicienilor români și, prin urmare, îmi asum deplin cele afirmate în titlu. Da, guvernul Victor Ponta ( nu contează cât) stă sub semnul indubitabil al eșecului și am să arat în cele ce urmează de ce.
1. Guvernul Victor Ponta I, cel care a înlocuit guvernul Ungureanu în primăvara lui 2012, a eșuat lamentabil în toate marile încercări, după instalarea la putere: preluarea integrală a puterii (conform planului), demiterea președintelui Traian Băsescu, bătălia de imagine și legitimitate în Europa. „Manevrele” politice au fost atât de stângace și de grosolane, de bolovănoase și de prost pregătite, pe plan intern și extern, încât l-au plasat pe buza prăpastiei și la limita autoeliminării. Mai rău, a făcut posibilă vehicularea sintagmei „lovitură de stat”, cu spectru și efecte mai distrugătoare decât faptele în sine petrecute în țară. O mare eroare strategică și tactică ce va sta la baza următoarelor mari greșeli ale acestui guvern. Căci întregul efort ulterior al premierului nu a fost pentru buna guvernare, ci unul de legitimare democratică în fața cancelariilor europene, de „ploconire”, de „îmbunare”, de „convingere”, punând țara în poziții de inferioritate și cedare în toate situațiile, inclusiv în negocierile cu FMI. La toate acestea, se adaugă scandalul plagiatului, ca pată personală pe obraz, cu accentuarea lipsei de credibilitate ce a decurs de aici.
2. Guvernul Ponta II, rezultat după alegerile din toamna lui 2012, este cel legitimat de români, nu de „traseiști” politici. Cu toate că avea în spate un vot de 70% (ce i se datora personal în mică măsură, dar asta e altă problemă), cu cele două „pietre de moară” atârnate la gât, a perseverat în greșeală, printr-un comportament nesigur și slugarnic în Europa și prin ignorarea votului popular masiv. Mai mult, a făcut o eroare și mai mare, încheind vestitul „pact de coabitare” cu președintele Băsescu. Așa cum s-a intuit, acest gest politic uluitor și de mare lașitate, s-a dovedit catastrofal din toate punctele de vedere. Pentru Ponta însuși, care a mizat că astfel își va „cumpăra” legitimitatea externă și liniștea internă, pentru credibilitatea și imaginea clasei politice, compromisă grav încă o dată, și pentru populația votantă, cuprinsă de furie și derută în fața unor asemenea gesturi absurde. În fond, „pactul de coabitare” a fost gratuit, inutil și redundant, la un vot de 70%, a fost un gest de profundă trădare față de aliații liberali și, personal, față de Crin Antonescu și a fost o „lepădare” de electorat, câtăvreme, ca și câștigător te aliezi cu „dușmanul”, președintele Traian Băsescu. A căzut astfel principala miză electorală, înlăturarea de la conducerea țării a lui Traian Băsescu. Victor Ponta a reușit să „strice”, uluitor, cel mai clar vot din ultimii 20 de ani. Dincolo de aceste gesturi de prestație politico-simbolică, realmente deplorabile, se află administrarea țării în sine. Astfel, cele mai evidente și mai ferme angajamente electorale au fost ignorate sau călcate în picioare. Doar câteva: revizuirea Constituției (abandonată pe drum); reforma administrativă (eșuată lamentabil); proiectul Roșia Montană (cu răsucire la 180 de grade); proiectul gazelor de șist (idem); guvernarea prin ordonanțe de urgență; scăderea corupției; privatizări, sănătate, educație, modernizarea statului și multe altele.
3. Guvernul Ponta III, votat zilele trecute, este rezultat în urma debarcării liberalilor din guvern. Este un eșec, cel de-al treilea, pentru că este reflectarea rateului USL, o alianță validă electoral, neputincioasă la guvernare. Premierul n-a știut sau n-a vrut să gestioneze o majoritate masivă, n-a știut sau n-a vrut să ia măsurile necesare, n-a adoptat legile potrivite, nu a produs saltul și efectele așteptate și resimțite de oameni. Răspunsul la întrebarea de ce a eșuat guvernarea USL ne oferă cheia de înțelegere a actualului guvern. De ce ar face Ponta ceva de acum înainte ce n-a făcut în doi ani de zile? Ce motive a avut de n-a făcut și ce motive în plus ar avea de acum înainte? Mai mult, de teamă de Băsescu, Ponta a vrut să păstreze identic noul program de guvernare. Care program și cine să-l aplice? Personal și intelectual, Ponta are o imagine compromisă, de plagiator ordinar. Oratorie și carismă nu are. Negociator și manipulator nu este. „Prietenii” politici personali (vezi Crin Antonescu) s-au transformat în dușmani personali. Credibilitatea, în asemenea condiții, merge în jos. Episoade dubioase în biografia sa, de asemenea, există. Vulnerabil este. Inteligența politică, la câte greșeli grave a făcut, îi lipsește. Înțelepciune și măsură în ceea ce face nu a arătat defel. Priceperea administrativă și economică nu se văd. Viziunea indispensabilă unui conducător de acest rang nici nu are, dar nici nu pare a-l interesa. De ce este Victor Ponta premierul României? Pentru că este folositor cuiva (partidului, acoliților, grupurilor de interese etc.). Când credibilitatea și nivelul de utilitate al lui vor scădea, va fi înlăturat, într-un fel sau altul. Nu mai e foarte mult până atunci!