Când un șef de la Evenimentul Zilei a încercat să justifice (să facă apologia – e același lucru) „presei de doi bani” am crezut că-i mai bine să nu bagi în seamă asemenea „năzbâtii”. Chiar mi-am închipuit (sau mi-a plăcut să cred) că-i o ironie sau o glumă (proastă) și că omul va reveni pentru a-și dezvălui „adevărata profesiune de credință” jurnalistică. Ghinion! Jurnalistul n-a revenit, nici măcar să explice mai bine ce-a vrut să zică sau să pună un bemol și nici ecourile n-au fost „cine știe ce”. Mulți au tăcut chitic! Abia din acel moment mi-am dat seama că, nu doar în fapt, ci în principiu lucrurile sunt mult mai grave. Adică cu toții (jurnaliștii) mai facem câte „un rabat” de la calitate, mai scăpăm câte „o dumă”, ne mai prostim cu câte o mică „vânătoare de click-uri”, dar n-am ajuns să credem și să justificăm că jurnalismul adevărat e (doar) cel pe placul publicului. Pesimiștii ar spune că-i un semn prost, că se „duce naibii” presa și că azi-mâine va trebui să ne mutăm cu toții pe facebook. Să ne distrăm, să ne simțim bine, să postăm cu toții, să stăm acolo, iar dacă ne mai informează câte cineva cu câte ceva, bine, dacă nu, nu. Impresia contează!
În fond, care este fenomenul, de unde a pornit această „sofisticată” dezbatere și care este pericolul real pentru presă, în esența sa, și pentru acele mii bune de jurnaliști (și alte mii de aspiranți) care trăiesc din exercitarea acestei profesiuni (sau speră s-o facă)? Numitul ziar a publicat, pe ediția online, un material (imagine și video), preluat, se zice, din rețelele de socializare, cu „o sirenă” (ființă mitologică, jumătate femeie, jumătate pește), găsită (de-adevăratelea?), pe o plajă din Egipt. Ați ghicit, mai în glumă, mai în serios, din curiozitate sau prostie, din risipă sau prisos de timp, „articolul” a devenit viralul săptămânii, aducând 1500 de like-uri și, nu mă îndoiesc, multe alte mii de vizionări. Nu-i vorbă, am văzut lunile trecute un „articol” despre un „înger căzut”, la propriu, adică o poză ce arăta ceva ce avea aripi, oase, sex incert, era alb și îmbătrânit și „căzuse din cer”. Mai mult, pentru „credibilitate”, era filmat, în aer, momentul premergător „căderii”. Nu vorbesc că-i o blasfemie, ci cât de jos a ajuns comerțul de imagini contrafăcute și până unde poate duce „viralul” și foamea de succes. Toți știu că „sirena eșuată la mal” e o prostie, chiar publicația spune că „ar fi vorba” (dar nu e sigur) de un obiect de butaforie dintr-un film turnat recent. Într-o bălmăjeală lipsită de sens, pe scurt, era dezvoltată teoria nevoii divertismentului în media, a (non)subiectelor care ar genera „aprinse discuții” în rețele, despre care presa ar fi îndreptățită să scrie. Dacă rămânea o prostie, mai treacă-meargă! Dar jurnalistul manager insistă: „Un rău necesar de care nu putem scăpa acum, pentru că pur și simplu așa funcționează acum piața”, scrie Mălin Bot. Sau „din moment ce sute de mii de oameni îl accesează zilnic și ne ajută să plătim salarii, este foarte important pentru noi să oferim zilnic acest divertisment”, mai notează acesta în editorial. Iar concluzia este că „în ciuda tuturor analizelor comentatorilor pretențioși care desconsideră divertismentul, formula aceasta crește audiențele mai mult ca orice altceva”. De aici vine pericolul, din abandon și resemnare, din abdicarea de la principii, din pragmatism și amatorism, dintr-o concepție managerială defectuoasă care judecă totul contextual și conjunctural, încercând să-și ridice limitele la rang de concepții de management media. Faptul descris mai sus nu e singular, ci reprezentativ, iar tipul de gândire devenit oarecum comun în media românească. „Managerul” de la evz.ro și-a permis să spună ce și alții gândesc și aplică, ignorând însă că a dat o palmă îngrozitoare și năprasnică profesiei sale (care are menirea de a informa, în primul rând) și miilor de jurnaliști/colegi care trudesc zilnic (ca fraierii?) să obțină informații noi, interesante, relevante, serioase, cu impact și în exclusivitate. Acestea ar trebui să fie reperele fundamentale și țintele managerului de presă și nu să numere accesările pentru poze cu „sirene eșuate” și „îngeri căzuți”.
Se înțelege că divertismentul „cu orice preț”, magnet pentru click-uri și like-uri, nu e singura meteahnă a presei tabloidizate de inspirație feisbucistă. Stau la același rang titlurile găunoase, neacoperite de fapte, dar generatoare de accesări; ascunderea informației sau disimularea ei sub faldul trucului, al „șmecheriei” care cere click în plus; detunarea și distragerea atenției de la subiectele importante; manipularea publicului în sensul captării facile, superficiale, instantanee; exacerbarea interesului pentru imagine (statică și dinamică) în detrimentul informației textuale, explicative, justificate, argumentate, probate, serioase etc.
Din fericire, jurnalismul, adică procurarea calificată a informației relevante și asumarea ei, nu e o profesie pe cale de dispariție și nu se va confunda, cred eu, niciodată, cu „postarea”, cu „aflatu’ în treabă” în rețea, cu „pan-plezirul” narcisist și cu „vânătoarea de like-uri”. Pe de altă parte, cum spunea cineva, jurnalismul nu e obligatoriu, nu e „fabrică de salarii”, nu „condamnă” pe nimeni la exercitarea lui și, la modul cel mai serios, nu se măsoară cu click-ul. Acest lucru se vede și acum, se va vedea mai târziu și totdeauna.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 9 februarie 2016