Nov 23

Ca după o mare osteneală

Portret 4
Un prelung, necesar și binemeritat oftat de ușurare a produs, pentru mulți dintre români, acest referendum eșuat. Cu atât a fost mai bine-primit, cu cât a venit pe neașteptate, ca o mare surpriză pentru toate părțile. Ceea ce a sporit dramatismul acestui eveniment și deznodământul lui a fost că această eliberare nesperată vine după aproape doi ani de tensiune, de acumulări mocnite și răbufniri încordate, de înghițiri în sec și umilințe, presărate cu proteste, timp în care în România s-a desfășurat un joc politic care frizează absurdul.
Presiunile exercitate asupra unei bune părți din societatea românească au pornit încă din prima zi a actualei guvernări, moment din care se propunea un nou mod de exercitare a puterii. Această nouă convenție politică (pornind de la un fals rezultat electoral, frica de justiție și megalomania politicienilor) se baza pe autoritarism, pe impunere (cu forța și cu orice preț) și pe decizie unică, legitimată de o minoritate de partid, impusă fără crâcnire la toate eșaloanele. Dintru-nceput, dincolo de rezultatul electoral, societatea românească a fost ruptă în două: cei care se lasă cuprinși/convinși/amăgiți de noua putere și cei care rezistă/sunt sceptici/se opun acesteia. Prima surpriză a fost că oponenții s-au dovedit mai mulți decât se credea, că erau foarte îndârjiți și au reacționat neașteptat de repede, în iarna lui 2017. A doua observație este că, dacă la început opozanții expliciți nu făceau masă critică (pentru răsturnarea puterii), proporția s-a schimbat în timp, până la cifrele de astăzi, reflectate de referendum. Cea de-a treia observație privește chiar modul de desfășurare a ostilităților în noua stare de lucruri. Puterea, mai ales prin componenta ei executivă (Guvernul), cu acompaniamentul Parlamentului, a încercat, la început, toate formele de „captatio benevolentiae”, de câștigare a bunăvoinței cât mai multora dintre români, cu rezultate incerte, totuși. Însă pasul hotărâtor pieziș l-au făcut când și-au dat seama că nu vor putea convinge cu „vorbă bună” și au început poveștile, manipulările și dezinformările, un flux continuu de informații toxice aruncate în spațiul public. Cum spunea cineva în aceste zile, a început „prostirea pe față” a populației, de genul negru-i alb și albu-i negru, cu invocarea unor mari pericole ce plutesc asupra țării și asupra oamenilor, venite din toate părțile, a unor teme false, imaginare sau lipsite de importanță. Nu reiau aici calendarul zilnic de intoxicare în masă la care am fost martori, mirați, înfuriați, debusolați. Calculul politic era simplu: cine crede, bine, intră în portofoliul de votanți captivi ai partidului (menținuți cât mai mult acolo), cine nu crede va fi ignorat, sfidat, marginalizat. De ce? „Pentru că putem”.
Această nouă formulă de exercitare a puterii a creat mai multe feluri de „suportaci” ai puterii, căci relația trebuie să fi fost diferită pentru unii sau alții. Bunăoară, unora, bugetari, pensionari șamd, li s-au mărit veniturile, deci ei trebuia să fi răbdat cu plăcere acest regim „autoritar”. Altora toate argumentele li s-au părut false și premisele pe care se așeza guvernarea complet mincinoase și nerealiste. Ei au vrut să fie cârcotași, au vrut să fie protestatari, au vrut să fie #rezist. Aici a fost cheia întregii afaceri a referendumului, în a aprecia corect și realist câți erau de-un fel și câți de altul. Și de aici au pornit și evaluările greșite ale tuturor. Și planurile greșite.
Căci Liviu Dragnea avea referendumul „pe țeavă”, dinainte pregătit pentru clipa de restriște când va avea nevoie de el. Iar aceasta s-a ivit după încercarea de puci din PSD, în urma căreia trebuia să se relegitimeze (și) public, după ce dejucase răzmerița din partid. Pentru Dragnea, a face să treacă referendumul (indiferent pe ce temă) i se părea „floare la ureche”, dar era ca și cum ar fi recâștigat alegerile din 2016. Din asta fiecare a înțeles ce-a vrut, dar nu prea ce trebuia sau ce se aștepta de la ei: de pildă, primarii PSD au înțeles că „alegerile” astea sunt pentru Dragnea, nu pentru ei, drept pentru care nici n-au prea pus „osul la treabă”, împingând răspunderea campaniei electorale către biserici; care biserici (nu doar cea ortodoxă), punându-și „ochelari de cal”, s-au implicat adânc, punându-și obrazul și onoarea în joc (fără folos, dar cu mari pierderi de credibilitate); CpF-iștii s-au crezut salvatorii neamului, uitând că nu reprezintă nimic și că n-au nici un instrument de convingere asupra oamenilor (nici măcar inteligența); complet lipsiți de viziune și pragmatism, liberalii s-a băgat și ei „unde nu le fierbe oala” și s-au ars; presa partizană (care crede că a câștigat toate alegerile) a fost adusă „cu picioarele pe pământ”, cu pierderi mari de argumente, obraz și deontologie…
Și peste toate, neclintit ca o stâncă, deasupra tuturor, neînțeles și neascultat de nimeni, în contra tuturor așteptărilor, stă poporul, care nu se duce la referendum și dă planurile tuturor peste cap. Cum îmi spunea un prieten istoric astăzi: din când în când (dar în momente importante), poporul român are sclipiri de geniu. Nu știm când, nu știm de ce, nu știm dacă. Un fel de instinct de supraviețuire care-l ajută să treacă de clipele grele, de care a avut și va avea parte cu prisosință.
Sigur că n-a câștigat nimic încă, dar își trage sufletul ca după o mare osteneală.

Jun 13

Suprarealitate sau/și post-adevăr în justiție

1-bun
Am făcut această asociere (între suprarealitate și/sau post-adevăr) prima dată într-o intervenție publică, dar pentru mine sensul nu e epuizat și nu mă pot deloc dumiri dacă cele două (în situația dată) sunt alternative sau complementare. Dilema, disputa, analiza, deși poate părea, nu-i un simplu joc de cuvinte (cultural), ci pune la îndoială însăși temelia tipului de societate în care trăim astăzi. Căci stau să mă gândesc în ce situație, în ce țară, în ce lume, în ce istorie se supune unui referendum (adică votului popular) o hotărâre judecătorească. Mă voi strădui să nu risipesc foarte multe cuvinte ca să explic de ce e absurd sau și/mincinos. Baza discuției o reprezintă o declarație de săptămâna trecută a actualului primar al capitalei, Gabriela Vrânceanu Firea, care a spus că intenționează să supună unei consultări populare (referendum) oportunitatea demolării unei clădiri de birouri (Cathedral Plaza), această situație (necesitatea demolării) rezultând în urma unei sentințe definitive și irevocabile a Curții de Apel Ploiești. Mai adaug că împricinata (Firea) dorește/intenționează să ajungă președintele României, instituție ce reprezintă unul din principalii garanți ai statului de drept, după cum arată Constituția țării noastre.
Ne putem întreba încotro se îndreaptă lumea noastră de azi? Ce ne așteaptă pentru ziua de mâine? Ce-i în mintea oamenilor și cum s-a ajuns aici?
Înainte de-a privi lucrurile pe față, haideți să le privim pe dos.
Așadar, n-ar fi o noutate că justiția (unul dintre pilonii statului de drept) este nesocotită, ignorată, minimalizată. Se întâmplă zilnic, ne-am obișnuit, s-a banalizat: procurorii au fost amenințați, controlați dirijați pe cine să acuze; judecătorii au fost sortați, supravegheați (vezi arhivele SIPA), șantajați cum să judece; și unii și alții (cum s-a demonstrat) pot fi cumpărați, iar influența în justiție s-a dovedit traficabilă. Ba mai mult de atât, și știm și asta, justiția românească a fost terfelită de alți doi stăpâni nepoftiți: politicul și serviciile de informații (vechi și noi). Chiar și așa, oamenii au acceptat/îndurat hotărârile (oricât de nedrepte/absurde), încercând să găsească (pe cât se putea) un cer mai înalt (sau mai ascuns) al dreptății, dar nimeni n-a avut curajul până acum să conteste pe față, altfel decât legal, o sentință definitivă.
Tot privite lucrurile pe dos, Cathedral Plaza e o clădire de 70 de milioane de euro, cu 19 etaje și 23.000 pătrați, ridicată ilegal pe un spațiu verde, „călărind” o biserică, afacere a unui grup infracțional din preajma fostului primar Sorin Oprescu (aflat în pușcărie) și proiectată de nașa actualului primar, Gabriela Vrânceanu Firea (viitor președinte?). Se spune că ar fi necesare câteva milioane de euro pentru a demola clădirea, bani pe care Primăria nu vrea să-i dea, dar a plătit până acum 19 expertize pentru a încerca să demonstreze (fără succes) justiției inoportunitatea dărâmării construcției.
Și sigur că dacă vom continua să privim tot prin spate, de prin cotloanele ticăloșiei, lăcomiei și iresponsabilității noastre, vom mai găsi alte motive să ne „înduioșăm”, să „cruțăm”, să nu stricăm ce-am ridicat pe această temelie putredă.
Dar să privim lucrurile în față.
Justiția, liberă și independentă, asumată și recunoscută ca atare, este unul din fundamentele democrației și una dintre marginile ei, dincolo de care e haosul și anarhia. Actul de justiție nu va coincide niciodată cu dorințele și interesele tuturor oamenilor, ba dimpotrivă, va împărți mereu lumea în două (mulțumiți și nemulțumiți, victime și călăi, perdanți și învingători, vinovați și nevinovați etc.), dar acesta este rostul ei, de a da dreptate unora și a o lua altora. A contrapune o sentință (pronunțată de specialiști în drept) votului popular, ar însemna a întoarce timpul înapoi, în preistoria dreptului, a democrației, a civilizației. Sau, mai degrabă, a disimula dorințele cuiva în spatele votului. E, într-adevăr, marginea prăpastiei și precedentul în urma căruia s-ar putea cere (re)judecarea a orice, oricând, oricum.
Privind, din nou lucrurile în față, o astfel de atitudine încearcă a fi (disimulând interese financiare și grupuri mafiote) o demonstrație de forță, făcând uz de emoția populară, de popularitatea de moment, excedând interesul public și rațiuni statale majore. Înainte de a se gândi la economisirea câtorva milioane de euro (necesari demolării), fiecare cetățean al acestei țări ar trebui să se gândească la câte miliarde de euro s-au dat șpagă (din bani publici) pentru a ridica zeci de mii de asemenea clădiri ilegale, numai din considerente de profit personal, sfidând legile, justiția, bunul simț.
Și-acum am să explic dilema din titlu: de ce e greu de ales între suprarealitate, în care văd partea irațională, absurdă a unui referendum pe o sentință judecătorească, și post-adevăr, în care văd eu emoția publică contrafăcută și exploatată? E greu, pentru că alegerea trebuie făcută între absurditate și minciună. Între lipsa de sens și sfidarea oricărui sens.
Să se facă atunci un referendum dacă a fost bună sau nu revoluția română? Un referendum dacă a fost bine sau nu că s-au furat alegerile din România? Șamd.
Să se facă un referendum la Cluj dacă sunt bune sau nu garajele ilegale?!
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj

Mar 04

Mitinguri, referendum, partide…

poza-site-5
Cu toate că mitingurile românești autentice perseverează în format (mai) restrâns și ar putea continua așa (creativ, simbolic), se poate vorbi, chiar și în aceste condiții, despre o perioadă de după-proteste: adică ce se poate întâmpla, ce ar fi bine să se întâmple după atingerea primelor obiective și până la o finalitate (dacă există).
Se observă că am evitat să folosesc expresia post-proteste, dintr-un motiv simplu, pentru a evita o mare și nepermisă confuzie: prin post-proteste (în înțeles politic extins) am putea înțelege protestele-pro, cele organizate de PSD, care vor să creeze o (altă) realitate politică prin invocarea contrariului (alternativei), prin simplă manifestare (exterioară), fără substanță și fără echivalent în adevăr și într-o voință populară coerentă, asumată, explicită. O imitație în politică a fenomenului „fake news”, să-i zicem fake politics (iertată fie licența). Căci lesne s-a constatat că mitingurile organizate de PSD sunt proteste de susținere, în care o (bună) parte dintre participanți nu înțeleg ce se întâmplă, nu știu ce caută acolo (sau o fac într-un înțeles extrem de scăzut), fiind prezenți ca masă de manevră, mimetică și servind unor jocuri politice obscure, defensive (pentru moment) și ofensive (pentru viitor).
Constatăm, cu această ocazie și în altă ordine de idei, că evenimentele din ultimele luni sunt un prilej obligatoriu, pentru întreaga societate românească, de a înțelege rolul (esențial al) politicii și modul în care se face ea astăzi. Învățătura e bună nu doar pentru cetățenii cu drept de vot (unii absenți de la scrutin), pentru alegătorii activi (mai mult sau mai puțin implicați politic), ci și pentru pentru partide (prezente sau viitoare), pentru politicieni (de toate felurile și culorile) și pentru liderii care dau tonul și cred că le știu pe toate și că le este permis totul. În treacăt, constatăm cu toții că democrația liberală se află în declin și pierdere de credibilitate, că reprezentativitatea prin alegeri nu (mai) este suficientă și că, în paralel, asistăm la două fenomene politice cu sens contrar: pe de-o parte, apariția și manifestarea unor forme alterate de democrație (populismul, naționalismul și asocierea lor, forme de autoritarism, democratură etc.), în care predomină excesul de diferite forme, iar, pe de altă parte, în contrapartidă, revigorarea și manifestarea democrației participative, cu acțiuni politice atipice, cu mitinguri masive, proteste coerente și bine organizate, ce tulbură ordinea curentă și pun sub semnul întrebării procesul și rezultatul alegerilor. Doar câteva exemple: în Spania, au fost trei scutinuri parlamentare succesive, fără relevanță; în SUA, la prezidențiale, a existat un câștigător la urne și altul al marilor electori; în Marea Britanie, una zice votul politic, alta zice Brexit-ul; în Italia, există o divergență asemănătoare (vot politic vrs.referendum); în Polonia și Ungaria, adevărata dispută politică este între lideri autoritari (cu „legitimitate” democratică parțială) și stradă etc. Vedem și în România, unde alegerile n-au rezolvat ecuația guvernării, opunându-se masiv strada, iar la extrem, Republica Moldova, unde alegerile nu rezolvă niciodată nimic, accentuând o criza continuă. Și vine Franța și Olanda, cu mari semne de întrebare.
În acest context, pe tabla politică românească se joacă acum referendumul (propus de președinte), pe de-o parte, și continuitatea politică și finalitatea amplelor mișcări de protest din februarie, pe de alta. Ambele subiecte sunt de mare însemnătate și complexitate, iar spațiul nu-mi permite aici decât să formulez câteva idei referitoare la ele. Referendumul propus de K. Iohannis (privitor la anticorupție) a fost, la momentul anunțării lui, o mișcare tactică iscusită ce și-a făcut rapid efectul de intimidare/anihilare a unei violente deviații anti-democratice a guvernului PSD-ALDE nou-instalat. El este și poate rămâne un instrument strategic de luptă politică participativă doar dacă este mânuit cu aceeași pricepere și folosit la momentul oportun. Alianța de guvernământ crede că a găsit antidotul, prin propunerea unei serie de referendumuri simultane, care să distorsioneze mesajul inițial și să creeze confuzie în rândul cetățenilor. Decidenții/strategii acestei inițiative nu trebuie să uite că liderii PSD nu au abandonat planul inițial (de acordare a favorurilor legislative clientelei politice) și vor încerca în continuare să profite de slăbiciunea UE și de ezitările NATO. De aceea, cred că nicio mișcare nu este prea îndrăzneață și nicio întrebare prea agresivă atunci când este a (re)stabili un drum de lung parcurs pentru (o) țară.
Apariția unui nou partid sau a unor noi partide, emanație a protestelor din februarie, ar fi un semn de convergență necesar și nu o interpretez ca un gest de (aparentă) ingenuitate (precum Mircea Cărtărescu) și nici ca o paranoică competență (precum Alin Mungiu). Pur și simplu, nașterea de noi partide ar trebui să se producă, ca soluție alternativă, pe o scenă politică golită de sens efectiv, unde PSD se află în post-realitate (luând-o înainte și pierzând contactul cu ea), iar PNL-USR etc., în pre-realitate (depășiți, în urma realului politic al momentului).
Pentru cei, destul de mulți, care n-au făcut legătura (în alegeri) dintre Dacian Cioloș și PNL, fostul premier poate fi o soluție. Dar nu cred că e singura. Ungaria a arătat că, în jurul unei idei juste, cu un nucleu de 150 de oameni, se poate construi un partid, chiar fără a beneficia de un suport popular uriaș, precum la noi.
Acest articol a fost publicat și de cotidianul Monitorul de Cluj din 28 februarie 2017

Jul 02

Brexit, înfrângerea perfectă

Poza blog 3
Când se întâmplă (rar) un Brexit, din acesta zguduitor, tututor le trec multe prin cap și toți vor și par a avea dreptate. Bineînțeles că nu toți pot avea dreptate (și nu au), însă e legitim din partea lor să-și pună întrebări, să găsească explicații, să aducă argumente și justificări. În acest amalgam de idei, fapte și consecințe, deopotrivă provocator și înșelător, cel mai greu este a formula corect problema care să explice cauza crizei, pentru că, fără îndoială, suntem în fața unei crize, mari (ca întindere), grave (ca profunzime) și de durată (a consecințelor).
În această ordine de idei, eu cred că acest deznodământ al Brexit-ului are două cauze de fond, manifestate într-un context cu totul nepotrivit. În mod paradoxal, nici una dintre cele două cauze (latente) n-a determinat, prin sine, ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, ci contextul, creat în mod artificial și eronat, e cel care a generat acest rezultat. În fine, cele două cauze sunt inerția birocratică, lipsa de perspective clare și ineficiența mecanismelor UE, pe de-o parte, și pragmatismul exagerat, mediocritatea și lipsa de viziune a votanților la referendum, pe de altă parte. Însă, așa cum spuneam, consider că determinant a fost convocarea acestui referendum, nenecesar și neavenit, pe care îl putem privi ca pe o uriașă gafă politică a unui politician (David Cameron) prea încrezător și imprudent, care a interferat nepermis interesele politice personale, cu cele ale partidului, ale Marii Britanii și ale UE. A rezultat o combinație surpriză, o „afacere” de tip lose-lose, din care toate, dar absolut toate părțile au de pierdut. Marele perdant pare să fie însuși premierul Cameron, despre care se spune deja că ar „distrugătorul” istoric a două uniuni (Marea Britanie și UE). Aproape nu mai contează că a câștigat detașat niște alegeri cu partidul său în 2015 și că a trecut cu bine peste un referendum de separare a Scoției, ba acestea, cred, i-au dat curajul și nesăbuința de a convoca referendumul de acum, ca un gest de forță și încredere, de consolidare a poziției sale în partid și de favorizare a țării lui în UE. De aici vin și marile lui greșeli:
Referendumul nu e în tradiția democratică a Marii Britanii
– Nu se face referendum pe chestiuni relative, care generează consecințe indirecte, neclare, greu de înțeles pentru publicul larg și în care sunt implicați și alții
– Democrația are regulile și limitele ei, hotărârile importante se iau prin delegare, se cere viziune conducătorilor, nu poporului

Au pierdut și învingătorii în referendum, facțiunea din Partidul Conservator, care are acum de guvernat nu o țară, ci un Brexit, o chestie nouă, pe care nu prea știe și parcă nici nu vrea s-o facă, după rezervele și „regretele” manifestate de oponentul principal din partid, Boris Johnson. A pierdut și poporul britanic, care pe termen scurt nu va câștiga nimic (căci n-are ce) , pe termen mediu nu e deloc limpede ce va avea de câștigat (economic), iar pe termen lung, din punct de vedere strategic și geopolitic, sunt numai perspective negative generate de Brexit. Evident, a pierdut și UE, atât ca imagine, cât și ca forță, ce avea în Marea Britanie un pilon (fie el și atipic) principal. Dar aici șirul pierderilor este aproape incomensurabil: pierd și țările mari (Germania și Franța), ce trebuie să-și asume (financiar și decizional) mai multă răspundere, pierd și țările mici, ca încredere în soliditatea și trăinicia proiectului european. Au pierdut în Brexit și laburiștii, care au devenit a cincea roată la căruța politicii britanice: nu sunt principalii perdanți acum, dar n-ar fi fost nici principali învingători în cazul anulării Brexit-ului, sunt și ei pe acolo rătăciți printre confuziile identitare ale conservatorilor. Falsul câștigător pare a fi Nigel Farage, lideul UKIP, care a avut gura cea mai mare în noapte de 23-24 iunie, a „coșmarului”, cum o numea presa britanică. Dar populistul Farage n-are deloc forță parlamentară, n-a avut succes electoral și e perceput mai degrabă ca un bufon, decât ca un posibil guvernant. Plasarea lui de partea câștigătoare pare mai mult o coincidență decât un merit și sunt șanse minime să valorife imediat și în vreun fel rezultatele consultării populare.
Au pierdut și Scoția și Irlanda de Nord al căror vot a fost pentru rămânerea în UE. S-a prăbușit lira sterlină cum n-a făcut-o în ultimii 30 de ani și s-au pierdut o grămadă de bani pe burse, din est și până-n vest.
Reverberațiile înfrângerii merg mai departe, trecând oceanul, căci președintele Barack Obama nu și-a ascuns, ba și-a declarat susținerea pentru rămânerea Marii Britanii în UE, iar vicepreședintele Joe Biden a zis azi deschis că aștepta alt deznodământ pentru Brexit.
Rezultatul a fost o surpriză pentru mine și pentru cea mai mare parte dintre români și europeni, dar asta n-ar fi nimic. A fost atât de stupid votul, că i-a surprins și pe pariori.
Brexit-ul pare acum o victorie a cuiva, născută din nimic și venită de nicăieri și cu care nimeni parcă nu știe ce să facă. Ba chiar de la anunțarea ei, s-a deschis o listă de semnături, care s-a și completat rapid, de solicitare a unui nou referemdum, pe aceeași temă, dar cu regulile schimbate. Asta ne-a făcut să ne aducem aminte de referendumurile din România, de stupiditatea, relativitatea și inutilitatea lor.
Cu alte cuvinte, un Brexit ca o înfrângere perfectă.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 29 iunie 2016