Tag Archives: politica

Feb 04

Cu „războaiele” în/pe cap

Posted on by

Select9
Multă (prea multă) lume vorbește despre „război” și nu crede că e lucrul cel mai bun. Și eu ca toți ceilalți am simțit impulsul și aș avea motive s-o fac, cam după fiecare știre (de la răsărit de noi), după fiecare amenințare, pretenție sau negociere ratată, după fiecare comentariu malițios, în urma fiecărei intervenții de troll (pro-ruș sau pro-NATO) pe care îi vedem agățați de toate „gardurile” rețelelor. E drept că sunt mai mulți dintr-o categorie decât din alta și mai provocatori și agresivi unii decât alții. Vorba troll-ului rus, „dacă nu acum, atunci când”.
N-am făcut-o până acum, ba chiar am evitat intenționat cuvântul și subiectul „război” din mai multe cauze raționale, dar și dintr-o mică superstiție, aceea că dacă nu vorbim, nu se va întâmpla, iar un război adevărat ar fi ultimul lucru pe care ni l-am putea dori. Lăsând asta la o parte, îmi dau seama că dacă și eu vorbesc despre război (și azi și mâine și poimâne), și tu vorbești mereu despre el și toți o facem în fiecare zi, atât de firesc va părea, că acesta chiar se va produce într-o zi.
Spuneam că am avea temeiuri serioase să ne „aventurăm” omenește în analize, discuții și comentarii și „bârfe” despre război și tot atâtea motive (și cam tot acelea) să n-o facem, pentru că ne-am putea face rău, pentru că cei mai mulți dintre noi n-am trăit experiența directă a unui război, nici de aproape, nici de departe, nu ne prea pricepem și am putea să greșim grav (poate).
Iată câteva din aceste motive „rationale”:
• La modul general, suntem/eram, trăim/trăiam, combatem/combăteam, chiar fără să știm, chiar fără să vrem, într-un „război informațional” mondial în toată regula, fără un „câmp de bătălie” bine stabilit, fără o singură miză, fără combatanți vizibili și fără un deznodământ clar. Era și este, înafara oricărui context anume, „războiul” pentru atenție, influență, dezinformare, bani și putere, unul cu implicații economice și politice și cu valențe digitale. Pe care îl facem cu toții, cu rezultate îndoielnice și nu vom ieși degrabă din el.
• Suntem, totodată, conjunctural, și într-un „război informațional al pandemiei”, o „infodemie”, o superinflație de informații despre pandemia COVID-19, din cele adevărate, amestecate cu cele false, informații juste compromise de cele incomplete, tendențioase sau rău-voitoare, foarte multe și foarte greu de ales și de deosebit unele de altele. O confruntare dură și cinică cu multor tipuri de interese, de la cele sanitare și medicale, la cele economice și politice și până la cele geopolitice și împărțirea zonelor de influență. E nevoie de cap limpede și de miltă cumpătare.
• Pe lângă astea, suntem acum, aparent, în proximitatea temporală (iar pentru noi, chiar spațială) a unui „război la propriu”, cu puști, tunuri, tancuri, avioane și drone, cel prin care Rusia amenință Ucraina, dar, de fapt, amenință vecinii (pe noi) și NATO. Pretextul este cunoscut și dezvoltat în ultimele luni, de când sute de mii de militari ruși s-au mișcat la granița estică și sudică a țării vecine, Ucraina. Acest „război fizic” presupune, este însoțit, în sine, obligatoriu, de un „război strategic al dezinformării” între combatanți interesați, reali și posibili. E o iluzie să credem că nu suntem parte.
• Un război fizic declanșat printr-un atac al Rusia asupra Ucrainei, ar însemna, automat (potrivit declarațiilor), cel puțin, declanșarea unui „război economic” de sancționare și intimidare a Rusiei, care s-ar răsfrânge în prețuri, în inflație, declanșarea a tot felul de crize etc. Iar de la războiul economic și informațional până la cel cu „arma în mână” extins nu-i decât un mic pas. Și lista nu e închisă. Iar consecințele se vor răsfrânge și asupra noastră.
Cu „războiale pe/în cap”
Așadar, cel puțin patru „războaie” avem pe cap, în curs sau potențiale, niciunul local, niciunul fără implicații generale și globale, niciunul fără să ne influențeze viața oamenilor în mod nemijlocit. În orice caz, peste puterile oricărui om de a le cuprinde, înțelege și stăpâni. Căci s-a văzut că nu suntem în stare (vorbim ca indivizi și ca țară) să facem față, simplu, „războiului dezinformării”, am ratat lamentabil în fața „infodemiei” de coronavirus și atunci cum le-am înțelege pe „celelalte”, mai complicate, mai cinice și mai dure.
Și pentru că „s-a evaporat” subiectul Djokovic, și pentru că „s-a subțiat” plagiatul premierului Nicolae Ciucă, „războiul” a devenit subiect pentru presă și deci pentru publicul larg, inclusiv cel din rețele. Cu foloase îndoielnice pentru omul de rând în lipsa informației acurate, a interpretării corecte și a educației media, ca fundal general.
Nu mă cert cu publicul, dar „războiul” nu e unul dintre acele subiecte din care să se înfrupte, e prea grav și prea serios pentru a fi tratat, înțeles și discutat oricum. Și mă gândesc mai ales aici la prezența și activismul foarte multor troli, bine instruiți și foarte bine plătiți, la energia, inițiativa și rezultatul tăcut a multor „idioți utili” (aflați în treabă), la analiști și „specialiști” de conjunctură în războaie, la neatenția, superficialitatea și ignoranța noastră a tuturor, care „facem războaie” fără să ne dăm seama.
Cât de simplu și cât de complicat ar fi să avem un public bine informat, jurnaliști profesioniști și specialiști buni și responsabili.
Căci, precum informația se dovedește a fi cel mai tare glonț, ea poate fi și cel mai bun scut împotriva „războaielor”.

Feb 04

Cum eșuează puterea în opoziție și opoziția în putere

Posted on by

Bune1
O putere de 70% într-o „democrație neconsolidată” e calea sigură spre abuz și spre eșec (sau anarhie) într-un stat deja eșuat (după cum s-a exprimat însuși președintele lui). Nu mai discutăm din nou cauzele constituirii acestei coaliții monstruos de mari dintre PNL și PSD, „moderată” de UDMR.
Existența unei majorități atât de mari (și eterogene, compozite) și a unei opoziții atât de mici creează tentația celor de la putere să-și facă singuri opoziție. N-ar fi asta o problemă dacă motivele ar fi bunacredință și buna guvernare și nu demagogia, „chemarea populistă” și obsesia a se diferenția de „ceilalți” de la putere. Așa zișii „partenerii” sunt, la maxim, cu ochii și urechile la „coechipier” și la ce se întâmplă societate pentru a-și face punctajul politic propriu, ignorând aproape guvernarea la care sunt părtași „ocazional”.
Certificatul verde este unul dintre exemple: PSD vrea să fie, pe față, și la putere (să gestioneze pandemia și vaccinarea), vrea să fie și în opoziție (să capitalizeze politic nevaccinarea și nevaccinații). PNL pare că ar vrea, dar nu știe, nu poate (sau îi convine), să impună certificatul la locul de muncă, măsură cu care se chinuie de luni de zile. Rezultă o bălmăgeală cumplită și semnale confuze către populație de natură a crea și mai mare neîncredere în măsurile luate. PSD mai ales vrea să fie „și cu sufletul în rai și cu slănina în pod”. PNL-ului nici asta nu-i prea reușește!
Apoi, nici n-au apucat profesorii să protesteze (sindicatele nu primiseră semnalul), că proiectul de buget a „cârmit” brusc și neanunțat, într-o dimineață, spre o creștere a salariilor profesorilor (să fie primit). Ca de obicei, vor intra în „joc de glezne” polițiștii și alți bugetari, la a căror semnale „puterea” nu poate să rămână „nesimțitoare”. Și cu asta o seamă de „proiecte de guvernare” s-au făcut praf, dacă au existat vreodată cu adevărat.
Un act de guvernare al unei țări se planifică, se structurează, printr-un program de guvernare și o proiecție de buget, în lipsa cărora nu există guvernare propriu-zisă, ci doar administrare, un fel de „lălăială” a tuturor pentru toți. O „partitură” la care fiecare, după cum îi convine, mai adaugă câte o notă (de plată) distrugând „muzica”. Și atunci, dacă deciziile se iau după cum bate vântul, la ce mai servește o majorititate de 70%? La nimic!
În aceeași dimineață, s-a renunțat brusc la supraimpozitarea celor „bogați”, a firmelor mari, o inițiativă UDMR susținută de PSD, dar neacceptată de PNL. E limpede că a fost un troc, cum au fost și altele și cum vor tot fi de acum înainte, că așa arată o guvernare a unei mari coaliții care merge în toate direcțiile și care-și pune piedici singură.
Un alt mare episod al duplicității guvernamentale este mitingul antivaccinist eșuat/reușit (depinde de unde privești) al AUR și „atacul” simbolic la adresa Parlamentului. Fără îndoială, PSD a „tresărit” la acest subiect și nu-i lăsa inima să permită AUR-ul să se titularizeze singuri pe subiectul antivaccinist. O și mai mare „bătălie” se duce în „sufletul” ministrului Sănătății, Alexandru Rafila, între medicul și omul de știință și politicianul, convertit la politicianism, în care s-a transformat de când e ministru și om de partid. „Tribulațiile” unuia s-au transformat în ipocrizia celuilalt, încercând să devină „creativ” (cu legea certificatului verde), dar reușind să pară doar fățarnic în încercarea străvezie, de altfel, de a împăca „capra” protejării populației cu „varza” antivaccinistă.
Mitingul acesta antivaccinist neautorizat (altă dandana!), în care abia s-au „împins” porțile Parlamentului că acestea s-au și deschis, provocînd o „breșă” în funcționarea statului și un „pericol” simbolic, pica de minune ministrului Rafila, încercând să impună procedura de „asumare a răspunderii” pe legea certificatului verde. Adică o „spălare pe mâini” și o derobare a răspunderii față de o problemă esențială pentru țară, cum este securitatea medicală. Pare că nu a reușit (sau dimpotrivă), dar bătălia nu e încheiată, să vedem legea, să vedem forma finală votată etc.
Apoi, în doar câteva zile, a urmat episodul grevei celor de la CFR pentru mărirea salariilor. Iar ceea ce dimineață nu era posibil din punct de vedere bugetar, a devenit posibil, pentru ministrul Sorin Grindeanu, după-amiaza. Putem crede oare că abia aștepta să cedeze? Nu știm, dar știm sigur că banii promiși ceferiștilor vor veni de la investiții, adică de acolo unde se articulează o guvernare.
Proliferarea „fenomenului Șoșoacă” (cu întregul cortegiu de scandaluri zilnice pe tema pandemiei) este o altă fațetă a duplicității și populismului ce domină scena politică românească. Pe de-o parte, este „tolerat” (deși aduce deja prejudicii diplomatice și de imagine), pe de altă parte, servește ca oglindă și amplificator de teme politice actuale. „Succesul” acesteia îi face se regândească actul de guvernare, adică să-l altereze.
Exemplele ar putea continua și vor continua în aceeași manieră, fără nicio îndoială, cei de la putere încercând, chiar dacă frizează absurdul, să ia și beneficiile puterii și caimacul opoziției.
Acesta e jocul, nu știm dacă vor reuși (în politică, totul e posibil), dar asta creează cel puțin două obligații rezonabile pentru bunul simț al democrației (cea dinafara sistemului de putere): o vigilență sporită a cetățenilor față de gesturile „stranii”ale acestei guvernări incoerente și o „opoziție creativă” și eficientă a opoziției parlamentare, care acum pare scoasă „din joc”.
Peste toate, e nevoie și de o presă de încredere, fără de care totul poate părea altceva.

Oct 22

Blackout politic

Posted on by

Bune14
Tristă zi a fost ieri pentru politica românească. Un fel de blackout politic, moral și civic. Un moment din acela în care albul pare negru și negrul pare alb, dreapta este stânga și invers, josul este sus și susul este jos. Confuzie, derută și lipsa de repere pentru mai mult de o jumătate de țară. Un pumn violent în plină figură, neașteptat, nenecesar și inutil, dat politicii și democrației. Un recul șocant, o „răsturnare” în timp la care nu ne așteptam și, din nou, o „răscruce” din aceea în care simți că ar trebui să-ți faci bagajele și „s-o dai dracului de țară”. Ce greșeală îngrozitoare!
În activitatea de zi cu zi, și în întâlnirile cu tinerii viitori jurnaliști, mă străduiesc din toate puterile, cu toată energia, știința și pasiunea de care sunt capabil, să-i țin, să-i apropiu, să-i conving, să-i aduc către implicare civică și responsabilitate, către politică, spre deșteptarea civismului și a spiritului democratic, fără de care viața publică, societatea deschisă și profesiunea pentru care se pregătesc nu-și au sens și finalitate. Și e foarte greu, pentru că din toată școala (până la facultate) ei nu învață și nu știu nimic despre astea (educația civică, politică, democratică sunt aproape nule pentru majoritatea dintre ei și o mărturisesc cu sinceritate și candoare). Zilele trecute, unul dintre cei pe care încerc să-i familiarizez/oblig cu lectura sistematică a presei, mi-a mărturisit, rugându-mă să nu mă supăr, dar nu știe „cine e Cîțu”. Mă puteam supăra? Și avea doar scuza, dacă se poate gândi/accepta așa ceva, că e la primele lecții de jurnalism… Dar „cine e Cîțu” nu e o lecție de jurnalism, primită la 19 ani, e o lecție de viață, de civism, de politică, de spirit democratic, dar pe care „România educată” nu le-a dat-o și, mai mult, le-o refuză strident în continuare. Spuneam că e greu când cei mai mulți dintre tineri nu știu lucruri elementare despre politică și abia un sfert dintre cei sub 25 de ani merg la vot (cu motivații diverse). România are aproape cea mai scăzută cotă de participare în alegeri (cca 40 %) din Europa/UE și se află la un nivel maxim de respingere a politicii și partidelor și cu o cotă minimă de încredere în acestea.
Iar la cursurile noastre ne străduim/chinuim să vorbim despre partide, despre democrația participativă, despre reprezentativitate, despre cum fiecare membru al societății ar trebui să se simtă reprezentat într-un fel (de o idee, de un proiect, de un program, de un om, de un partid etc.). Și le mai spun că dacă nu e așa, e pentru că nu suntem destul de conștienți, de educați și de implicați pentru a face societatea noastră democratică mai funcțională… Încerc să-i conving (orice vor face ei în viitor) să nu stea prea departe de politică și de putere, pentru că de acolo vine decizia care-i privește și pe ei în mod direct, și-i îndemn (chiar dacă unii privesc cu scepticism) să nu ocolească ideile și partidele politice, să le adopte sau critice, să fie de acord sau să protesteze, să le urmărească și să le voteze, iar dacă nu sunt mulțumiți de alegere și rezultate, s-o spună public.
Mă străduiesc, de asemenea, să le demonstrez că nu toate partidele sunt la fel, că e imposibil asta, că, totuși, e nevoie și de partide noi, idei noi, oameni noi, dar că aceștia nu pot să apară și să câștige fără sprijinul lor. Și le mai reamintesc că nu se regăsesc îndeajuns în spațiul politic și nu sunt tratați cu atenție de către politicieni și partide tocmai din cauza absenteismului lor de la vot și din spațiul dezbaterii politice. Și așa mai departe, nu le pot reproduce pe toate aici, oricât de supărat și nervos aș fi.
Dar observ de câțiva ani receptivitate în rândul lor, iar cei mai emancipați și inteligenți dintre ei nu refuză politica și discuția despre ea, dimpotrivă, chiar dacă nu le e ușor câteodată s-o poarte și și-ar dori mai mult de la ei și de la societate din punctul acesta de vedere.
Și iată că vine câte-o zi precum cea de ieri, când acele „busolei politice” se dau peste cap, când nordul devine sud și sudul devine nord, când ceea ce ai combătut și criticat tot timpul devine ceva compatibil, agreabil și prietenos, când adversarul politic și ideologic se transformă în partener și „logodnic de guvernare” și de interese obscure. Vine acel moment când „compromisul politic” nu e altceva decât „înțelegere rușinoasă”, „pact abominabil”, „târg blestemat” care nemulțumește și contrariază pe toți cei care mai aveau un dram de încredere în politică. Făcut fără acordul și acceptul celor care te-au ales, în pofida dorinței majoritare și doar în interes personal, de grup de interese, de partid. Acel moment când partidele nu mai contează, când reprezentarea și reprezentativitatea s-au făcut țăndări, când politica și politicienii români mai trântesc o dată cetățenilor ușa în nas, disprețuindu-i profund și sfidându-i mizerabil. Vine acel moment când lecția de democrație, civism și încredere politică se neagă singură, se autodistruge, se transformă în neant. Când trebuie să te gândești bine ce zici.
S-o spunem pe șleau: președintele Klaus Iohannis nu era obligat (de alegătorii lui, de pandemie, de context etc.) să-l crediteze/susțină/umfle pe Florin Cîțu (o adevărată „piatră de moară”) pentru a scăpa de Ludovic Orban din fruntea PNL. Președintelui Iohannis nu i-au cerut alegătorii lui asta și n-a fost obligat de nimeni (înafara propriei dorințe/pofte) să distrugă alianța politică de guvernare PNL-USR-UDMR, o formula care, minim-minimorum, asigura stabilitate și un dram de reforme necesare. Președintele Iohannis putea reface alianța ruptă din orgoliu, calcul greșit și nechibzuință, dar n-a vrut s-o facă din motive pentru care trebuia să dea explicații publice. În fine, președintele Iohannis nu este și nu poate fi obligat și nu i-au cerut susținătorii lui să obțină sprijinul PSD la guvernare, să tulbure, să contrarieze și să șocheze nenecesar și nejustificat scena politică românească cu o asemenea alianță politică împotriva naturii, a bunului-simț politic.
Și după asta ce urmează?
Am vorbit numai despre președintele țării Klaus Iohannis pentru că el putea face altfel, avea alte alegeri la îndemână, nefiind obligat să decidă așa. Căci partidele pe care le avem și le vedem n-au putut și nu pot mai mult. Iar acesta e un subiect și mai trist!
De aceea spun ce am spus mereu că trebuie să apară alte și alte partide politice pentru ca România să progreseze. Nu democrația e rea, ci modul în care o înțelegem noi și o punem în practică e rău.

Dec 13

Jurnalismul profesionist e singura noastră șansă

Posted on by

DSC_0165
Alegerile au trecut, iar participanții, fiecare în parte, și-au făcut bilanțul. Cum s-a comportat presa noastră, aflată în criză și suferință, e întrebarea la care am încercat să răspund, cu toată afecțiunea și înțelegerea.
Textul care urmează nu e unul polemic, nu e unul „dinafară”, nu e un reproș adus cuiva anume, nu e nici măcar complet, sunt constatările mele, făcute cu regret și amărăciune și, poate, nu privesc atât presa „mică”, cât media mainstream, presa ca atitudine, aflată parcă tot mai departe de misiune.

Ce-a făcut presa în această campanie electorală
Întâi de toate, presa românească a pornit în campanie electorală cu un deficit de imagine și de credibilitate, generate de subvențiile acordate de guvern ca sprijin pentru pandemie. Unii nici nu și-au pus problema etică (și n-o mai fac demult), alții și-au făcut scrupule și și-au declarat banii primiți de la stat, pentru transparență, dacă nu pentru obiectivitate. Nu era obligatoriu să respingă banii, depindea foarte mult ce făceau după aceea.
În al doilea rând, media noastră a intrat în logica de partid, imitând, într-un fel, comportamentul politicienilor, destul de dezinteresat de campanie electorală și de intensitatea ei, în cea mai mare parte.
Teoria spune că, în mod normal, perioadele electorale sunt de cea mai mare intensitate, atât pentru politicieni, cât și pentru jurnaliști. Când nu se întâmplă asta, înseamnă că avem o situație anormală.
Ce n-a făcut presa (în opinia mea):
• Nu a făcut o informare de campanie corespunzătoare, cu privire la profilul candidaților, a episoadelor incerte sau compromițătoare din CV-urile acestora
• Informarea politică a cetățenilor nu este opțională, este o obligație constituțională ce ține de rațiunea de a fi a presei democratice, iar libertatea de a alege (în cunoștință de cauză) este unul dintre pilonii democrației, alături de libertatea de exprimare și de cea economică
• Nu a făcut o informare cuprinzătoare cu privire la evenimentele de campanie, ca și cum n-ar fi fost important, ca și cum ar fi fost opțional, ca și cum așa ar fi fost normal
• Nu a sancționat derapajele de campanie, excesele, abuzurile care au fost, nu s-a arătat interesată de asta
• Nu a avut o atitudine critică, constructivă, de campanie, să ajute oamenii să înțeleagă politica, în general, nevoia de vot, responsabilitatea votului – nu a făcu și nu-și asumă educația politică (ca și educația mediatică, de altfel)
• Nu a ajutat oamenii să înțeleagă programele electorale, proiectele partidelor și candidaților, să le explice critic și să-i ajute să facă diferența dintre ele
• Nu a organizat îndeajuns, serios și independent, dezbateri electorale, chiar împotriva voinței politicienilor, prin care să atragă atenția, să creeze emulație și interes, să le transforme în show-uri politice
• Era în obiceiul presei în campanii să facă dezvăluiri, să publice anchete jurnalistice de mare impact (adevărate lovituri de presă), să valorifice la maximum o piață a subiectelor de scandal care exploda în campanie, ceea ce nu s-a întâmplat sau s-a întâmplat rar (recorder.ro)
• Am trăit senzația unei campanii politice ratate (plate, plictisitoare, monotone) și a unei campanii media ratate (indiferente, neatente, dezinteresate), a unei prese care a pierdut claritatea și o parte din valorile democratice care o fac/făceau indispensabilă
• Câteodată presa noastră pare a nu mai ști să facă agenda setting (să seteze agenda publică), iar când o face, e în folosul altora (politicieni, oameni de afaceri etc.)
De ce să permitem cuiva să spună (fie și în treacăt) că presa este sau va deveni inutilă, dispensabilă, că va dispărea, că funcțiile ei esențiale pot fi preluate de altcineva (de oricine)?
Jurnalismul profesionist e singura noastră șansă!
Și nu, nu e vorba despre trecutul (glorios) al presei, ci despre viitorul ei!

Oct 13

USRPLUS, USR Minus

Posted on by

Portret 3
Dacă nu au uitat, cu adevărat, cine sunt, de unde vin și de ce, USR, apoi PLUS, apoi USRPLUS trebuie să știe că au apărut ca partid(e) unicat, răspunzând unor nevoi foarte clare, foarte precise și sincrone unui anumit moment (istoric) dat.
Dacă, cu adevărat, nu au înțeles asta, vor dispărea în curând, așa cum au dispărut și alte partide vremelnice și pasagere pe scena politică. Pentru că aceste lucruri, esențiale, în opinia mea, nu mai sunt atât de clare și nu mai apar atât de importante, voi încerca să le reamintesc pe scurt.
USR, de fapt USB (câți dintre noi mai conștientizăm instantaneu că USR înseamnă Uniunea Salvați România/ Bucureștiul), a pornit din încăpățânarea, acum putem să spunem viziunea, unui ongist militant pentru drepturile bucureștenilor (Nicușor Dan), devenit politician atipic, un individ care, în ciuda profilului (matematician de excepție) și comportamentului său neobișnuit (straniu), a pornit într-o aventură politică, aparent, fără nicio șansă, stîrnind zâmbete pentru unii și, mai important, nefiind luat în serios ca pericol de mainstream-ul politic. Succesul fulgerător, neașteptat, nescontat, masiv chiar, de la alegerile locale din București (2016), îndeosebi în Consiliul General al capitalei și la Primăria Sectorului 1 (prin Clotilde Armand), a strânit o întrebare (cu ecou lung) și a generat o mișcare politică fără egal în România postdecembristă. Întrebarea era, mai ales în rândul intelectualimii și a populației mai informate, ce i-a apucat pe bucureșteni să voteze activiști, politicieni diferiți, nou-veniți, cu altfel de abordări, comportament și profil. Pe acest șoc politic cu ecou, s-a născut/infiripat, din iunie până în decembrie, un nou partid (USR), care s-a înscris la repezeală pentru alegerile generale din decembrie 2016. Succesul de la locale din București a fost confirmat și consolidat de aceste alegeri în marile grupări urbane (din Transilvania, în special), USR devenit a treaia forță politică, apărută din neant și atingând aproape pragul, nesperat, de 10% (dar trecând de 15% în câteva mari orașe). Votul are o semnificație și mai mare dacă ținem seama că am avut, în 2016, cea mai scăzută prezență la vot înregistrată vreodată (pentru parlamentare), 39%, în România democratică. Era limpede că, după o guvernare minoritară Cioloș (nearticulată, fără pregnanță, fără realizări, hărțuită de presa partizană majoritară), alegătorii români necaptivi, sătui de politică, neîncrezători în marii partide și în vechii politicieni, au găsi două căi de scăpare, chiar opuse: absenteismul la vot sau acordarea încrederii unui/unor partide/politicieni noi.
Aceasta a fost marea șansă a USR (la locul și la momentul potrivit):
# să profite de cel mai slab moment de încredere în vechea clasă politică românească, cu o imagine degradată, cu moravuri proaste și coruptă
# să inspire un dram de speranță că se poate face politică și altfel
# să poată aduce oameni noi în politică, cu alte obiceiuri și profile
# să lase impresia că vor și pot induce o schimbare de amploare în politica și societatea românească.
# să arate că nu mai tolerează corupția, politica clientelară, tribală, bazată pe interese personale și de grup.
Repet, pentru populația informată și independentă, părea un pas necesar și uriaș de făcut. Și apăruse un mobil politic nou, care reușise, în ciuda atacurilor vemite din toate părțile, să găsească elemente de distincție și să facă diferența specifică.
Comportamentul abuziv și discreționar al PSD după alegerile din 2016, marile proteste generate de această atitudine de sfidare, au favorizat construcția și consolidarea USR, dar și apariția unui „frate” de cruce, un partid nou, PLUS, cu o identitate asemnătoare, și cu succes în rândul aceleiași categorii sociale și profesionale, populația marilor orașe (apoi a celor mai medii și mici), mai bine educată și mai bine informată, sătulă de metehnele marilor partide (PSD și PNL).
Confirmarea în plus și consacrarea deplină a alianței acestor partide a venit la alegerile europarlamentare (2019) când au obținut peste 20%, aproape să devanseze PSD. Era deja copleșitor de mult și un moment cheie în evoluția partidelor. E posibil să fi fost apogeul, dar și declicul negativ și momentul de inflexiune, din care să nu-și revină niciodată. Alegerile prezindețiale au fost deja un recul, prin desemnarea unui candidat nepotrivit (Dan Barna), atât ca pretendent prezidențial (fără carismă și cu gafe impardonabile), cât și ca lider al USR și manager al alianței (prin lipsă de viziune și de altruism)
Aici ar putea să se oprească povestea de succes, din momentul în care diferența specifică și distincția în raport cu celelalte partide dispar. Și acesta este momentul crucial al USRPLUS, în care reușește să convingă că este ceea ce a promis sau se dă „pe brazdă” și se comportă exact ca ceilalți jucători politici: nepăsători față de interesele și nevoilor oamenilor, lacomi de putere și angrenați cu toată forța și energia în această luptă, dominați de interese personale și de grup, măcinați de atitudini tribale și „canibalism” politic.
USRPLUS se află acum, la întocmirea listelor pentru alegerile parlamentare, într-un moment de răscruce, putând a-și păstra eticheta de partid nou, reformator, modern sau a semăna cu celelalte și a cădea în irelevanță, punând pe oameni să se întrebe că, dacă sunt la fel, de ce ar mai vota cu ei sau dacă tot votează de ce nu ar alege un partid mai mare.
Sigur că, odată cu asta, nu s-ar stinge doar o scânteie politică și s-ar produce niște dezamăgiri, ci ar dispărea o speranță că se mai poate face ceva, îngreunând încercări de reformă viitoare.
USRPLUS ar fi partidul care s-a îmbătat de putere înainte să o fi gustat cu adevărat, i-au simțit doar mirosul și s-au turmentat de aroma ei ademenitoare. Ar fi nu doar stupid, ar fi și caraghios.
Știu că în rândul partidului plutește un soi de suficiență, de siguranță în bătăliile câștigate, de certitudinea că drumul pe care s-a pornit e fără întoarcere.
Ba e cu întoarcere, iar proba puterii e cel mai groaznic zid de care te poți lovi, pentru că e unul interior, nevăzut și, de cele mai multe ori, nemărturisit.

Oct 02

Despre inexorabilul sentiment al pierderii puterii

Posted on by

Select1
Cea mai grea lecție de democrație (din foarte multele și grelele încercări la care e supusă) este să știi și să poți accepta înfrângerea (rezultată, desigur, în urma unor alegeri corecte).
Ce bine, ce dulce, ce profitabil e să fii la putere; ce rău, ce trist, ce periculos e să nu mai fii!
Dacă din paradigma asta (simplă, primitivă, grobiană aproape) nu poți ieși nicicum (și atragi în ea cohortele de susținători), și tu și democrația sunteți „pe ducă”.
Am vrut să încep așa sumara mea analiză a alegerilor locale de duminică pentru că, în orice proces electoral, în mod inevitabil, vor exista pierzători, înfrânți, învinși (cum vrem să le zicem) și acest sentiment al pierderii puterii va trebui asumat, suportat, gestionat de fiecare dată de către cineva.
Nu e doar cea mai dură lecție, ci și cel mai fidel indicator al funcționalității democratice dintr-o societate.
N-am crezut că va fi așa după prima conturare a rezultatelor electorale, pentru că, declarativ și superficial, toți (principalii jucători) se pretindeau câștigători: și PNL, și PSD, și USR. În fond, fiecare dintre ei a și câștigat ceva (semnificativ), dar a și pierdut ceva (semnificativ). Am să încerc să rezum aceste bilanțuri și să văd ce dă.
Mai marele câștigător pare PNL (partid la putere), care și-a adjudecat câteva sute de primării în plus și a urcat, la cel mai înalt nivel (33%), pe votul politic. Nu e puțin, dar nu e cât se așteptau, căci ei vor raporta câștigul/pierderea la cât sperau să câștige, din perspectiva rezultatului în sine, a așteptărilor și nevoilor (de guvernare), a „sacrificiului” făcut (prin achiziția de primari PSD) și a alegerilor parlamentare, pe care trebuie să le câștige net (nu cu acest scor). Au pierdut însă categoric în câteva mari orașe (Timișoara, Brașov, Alba Iulia), au pierdut politic Bucureștiul (cu șansa oarecare a recuperării prin Nicușor Dan) și au păstrat/câștigat alte mari orașe (Cluj-Napoca, Oradea, Arad, Ploiești, Iași, Constanța etc.). Nu e rău, dar nici excepțional, dar, per ansamblu, PNL a gestionat rezonabil câștigul și a „metabolizat” destul de bine „nodurile din gât” și câștigurile celorlați competitori.
USRPLUS e într-o situație de paradox absolut, greu de înțeles și interpretat. Pentru că ei, în același timp, au câștigat mult și au pierdut mult. Adică, au de gestionat, în același timp, atât victoria, cât și înfrângerea, niște victorii mari și niște înfrângeri la fel de mari. „Smulgerea” (aproape miraculoasă) a unor primării din mâna PNL (Timișoara, Brașov, Alba Iulia) pot fi contabilizate ca mari victorii (surprize mari). Alegerea a doi primari de sector în București și majoritatea din consilii la Primăria capitalei și la unele sectoare sunt câștiguri nete (dar așteptate). Ei au și 45 de primării la nivel național, însemnând ceva, dacă socotim că au pornit de la zero (în 2016), însemnând mai nimic, comparativ cu celelalte partide mari. Marile pierderi sunt votul politic (național), doar 10%, jumătate din estimări, așteptări și sondaje, și eșecul net din unele orașe importante pentru ei (Cluj-Napoca, Oradea etc.). Motivele acestui eșec fac obiectul altei analize, atâta spun aici că e vorba despre management politic defectuos, politică de leadership local perdantă. Clujul este cel mai bun exemplu.
PSD, cu toate că a obținut un vot politic mare (circa 30% la nivel național), este în confuzia și degringolada de dinaintea alegerilor. Pentru prima dată nu mai este cel mai mare partid (la votul politic), a pierdut conducerea a nouă consilii județene (unele fief-uri tradiționale), a pierdut și câteva mari primării (Constanța, Iași etc.) și, mai ales, nu-și poate accepta condiția de partid secundar, de partid în cădere (cum se află în prezent), de partid minor (cum ar putea deveni) sau de partid în dezintegrare (cum este amenințat). Rămâne în continuare partidul cu cele mai multe primării (mici și mijlocii), dar nu poate accepta, nu se poate împăca (nici ca partid, nici ca lideri) că a pierdut capitala (cu toate că a pierdut-o și-o va pierde și mai rău). Iar de aici, dacă mergem mai departe, ieșind din teritoriul legalității/legalizării, ajungem în zona alienării.
Manifestările de tip isteroid ale unor candidați (Gabriela Firea, dar și Dan Tudorache, în alt registru), angrenând/forțând și întreaga conducere a partidului (Ciolacu, Dâncu, Grindeanu), invocarea și instrumentarea unor (așa-zise) furturi electorale, ușurința de a solicita (din bun-senin, tardiv, nejustificat, insuficient neargumentat) reluarea alegerilor (la București) vădește o criză evidentă, o derivă clară, o continuare, de fapt, fără de voie, a paradigmei iliberale a lui Dragnea.
„Câinele nu pleacă singur de la măcelărie”! „Politicianul nu pleacă de bunăvoie de la putere”! Doar cu bâta!
Pe acest fond nedemocratic, se mai produc niște mutații periculoase. Partidele și liderii aflați în pierdere de poziție și de viteză, de obicei, se radicalizează, iar derivele politicianiste, populiste, extremiste etc. sunt pe aproape.
Ca și cum nu ar fi de ajuns, „suporturile” lor mediatice (ziare, televiziuni, site-uri, rețele, trolli etc.) se vor radicaliza și ele, punând în fruntea activității lor, nu informarea publică (deontologia profesională?), ci lupta pentru putere (de-a dreptul), așa cum au făcut-o în forme mai moderate și până acum.
Deja se observă asta (radicalizarea, manipularea, dezinformarea, instrumentarea) și e doar începutul, în perspectiva alegerilor generale, mai importante și decisive, de data asta.
Iar dependența partidelor de mediile lor suport va crește și mai mult. Și inversul este valabil.
Iar de pandemie, nu mai vorbim!

Sep 17

Nu „sunt toți la fel”

Posted on by

Portret 4
Am auzit rostită cu gura larg deschisă („în gura mare”, pe românește), fără nicio rezervă, expresia „toți sunt la fel”, cu referire expresă, în context, la politicienii PSD-ului și ai PNL-ului. Hm!
Dacă ar fi fost spusă de oricare cetățean, aș fi pus-o pe seama ignoranței, neglijenței sau poate a partizanatului;
Dacă ar fi fost spusă de un absenteist perpetuu la vot, aș fi pus-o pe seama dezamăgirii, dar mai ales, a lipsei de educație politică, civică și democratică;
Dacă ar fi fost rostită de un jurnalist, aș fi pus-o pe seama lipsei de profesionalism și de responsabilitate;
Dacă ar veni din partea unor activiști non-politici sau non-partinici, aș pune-o pe seama non-conformității cu idealurile pentru care luptă;
În fine, dacă ar fi zisă de un consultant/consilier electoral, aș pune-o pe seama interesului (profesional/financiar) de moment sau a slabei pregătiri a acestuia.
Deci, spusă de oricine (ca orice, oricum, oricând), afirmația aceasta („toți sunt la fel”), atât de gravă, atât de greu suportabilă și imposibil de demonstrat, rămâne, întrucâtva, de înțeles și tolerabilă în limite omenești și amatoricești.
Dar rostită de către un politician (profesionist?)!
Ca liberal moderat în gândire (nu ca afiliere politică), ca jurnalist (care cunoaște foarte bine și fața și reversul realităților românești) și ca familiar al comunicării politice calificate (nevrând a invoca statutul de specialist), nu pot accepta a asemenea afirmație generalizatoare, considerând-o categoric neadevărată, pe de-o parte, și o greșeală strategică impardonabilă/gravă, pe de altă parte, a unui politician.
Am să și motivez de ce, dar mai întâi vreau să pun în vedere cine (ce categorii) vehiculează sau aruncă în spațiul public asemenea teorii, extrem de grave și foarte dăunătoare pentru viața politică, pentru democrație, pentru civism, pentru participare la alegeri, implicare și asumare democratică, aspecte fără de care democrația însăși e vorbă în vânt, formă fără fond.
În primul rând, cu voie fără voie, este o afirmație de tip comunistoid, a cuiva care nu crede în diferențe și identități, în partide și ideologii, drept pentru care, politicianul ar fi un administrator al unei ideologii venite de sus și puse doar în practică. Așa îi place să creadă. Da, în felul acesta nu doar toți sunt la fel, dar chiar ar trebui să fie la fel. Ei bine, nu sunt!
În al doilea rând, cei care spun despre politicieni că „toți sunt la fel” sunt manipulatorii și dezinformatorii vieții publice (de diverse proveniențe, cu diverse interese), care lucrează cu o altă agendă decât cea statală, națională, democratică, electorală și cu alte mize (geopolitice, politice, economice, comerciale, financiare, ideologice, religioase etc.). Generalizarea și uniformizarea le servește la satisfacerea unor interese de moment (personale, partizane).
În al treilea rând, e o afirmație „riscantă”, a politicii anti-sistem, a outsider-ilor, a marginalilor din politică pentru a reuși să se diferențieze și individualizeze, negăsind alte metode. De ce riscantă? Pentru că masele (de alegători) fac greu diferența, în „toți” fiind incluși chiar toții politicienii, adică inclusiv cei care promovează asemenea teorie. Susținând-o, riști să se autodiscreditezi, să te pui la o „gramadă”, pe care tu vrei să o critici, de fapt.
În al patrulea rând, e o afirmație de abandon și consolare, a cuiva care știe că n-a ajuns, dar nici nu va ajunge vreodată la putere. Asta e adevărat: puterea (exercițiul ei) este cea care uniformizează, opoziția (exercițiul ei) e cea care diferențiază. Fă tot ce poți pentru a ajunge la putere, dar așteaptă-ți rândul și respectă regulile jocului. Când ai spus asta, ți-ai luat adio de la politică, cu dezamăgire și cu scârbă. Or, ca politician, se știe, trebuie să ai stomacul bun!
În al cincilea rând, „toți sunt la fel” e un fake news absolut, în termenii comunicării de astăzi. E ceva atât de general, de lipsit de precizie și acuratețe și de tendențios, că nu vei putea demonstra niciodată cu fapte o asemenea afirmație.
De pildă, cum ai putea să demonstrezi (preiau exemplul) că Viorica Dăncilă (fost premier) este la fel cu Violeta Alexandru (ministru al Muncii). Nimic nu li se potrivește din profilul psiho-sociologic și profesional, nici prestația, nici rezultatele, nici atitudinea, nimic. Poți spune, eventual, că s-a-ntâlnit „hoțu cu prostu”, „fraieru cu șmecheru”, „făt-frumos cu zmeul” etc., dar nu că sunt la fel.
Nu, orice ai zice, politicienii „nu sunt toți la fel”, sunt buni și răi, unii mai buni/răi decât alții, pot fi corupți și iresponsabili (mai mult sau mai puțin), dar „nu sunt toți la fel”. Și să vrei să-i măsori, și să ai intrumente perfecționate pentru asta, și să ții cu tot dinadinsul să-ți iasă, politicienii „nu sunt toți la fel”. Ei pot fi amestecați, pot fi mai mulți/mai puțini într-o parte sau alta, pot fi ei înșiși amestec de bine și rău, dar „nu sunt toți la fel”. Nu mai insist, căci este o „prostie” imensă!
Iar a spune asta, în plină campanie electorală, într-o democrație șubredă, șovăitoare, nesigură pe ea și pe virtuțile ei, într-o perioadă de criză (de sistem) și de agresiune a știrilor false și a dezinformării, e o imensă eroare strategică! Nu faci decât să diseminezi și să accentuezi neîncrederea, să îndepărtezi alegătorii de candidați și de vot, să induci regres. Când ar trebui ca tu, ca politician, să faci educație politică, ca misiune necesară și nobilă.
În fine, punându-i pe toți în aceeași oală, rezultatul final este absenteismul și lipsa de reprezentativitate a votului. Adică un drum spre nicăieri!
Nu cred că vrea cineva, cu adevărat, asta!

Jul 09

Ignoranți, oportuniști, conspiraționiști

Posted on by

poza-site-2
Nimănui nu-i cad bine coronavirusul, pandemia, boala, interdicțiile etc., exceptându-i pe cei care câștigă de pe urma lor. Înafara acestora, există „negaționiștii”, adică cei care resping tot, existența virusului, boala, pericolul, contaminarea, moartea etc. Pentru că sunt tot mai mulți aceștia, mai variați, mai agresivi și mai periculoși, am încercat să-i împart în câteva categorii. E bine să-i știm, pentru că pot deveni, pe viitor, un inamic mai nociv ca virusul însuși.
Acesta va avea un vaccin, cândva, dar care este/va fi vaccinul pentru „negatorii” cu orice preț?
Îi vezi peste tot, îi întâlnești tot mai des și îi regăsești unde nu te-ai aștepta, printre prieteni vechi sau cunoștințe noi, despre unii știi destule, despre alții, nimic, unii te surprind (fiindcă nu te aștepți), alții, nu, dar sunt cu toții tot mai puțin sfioși. Când argumentele le sunt slăbite de cifre și evoluții contrare convingerilor lor, găsesc altceva, se adaptează, fără niciun efort de a accepta, înțelege, ceda etc. Devine o miză personală.
Am încercat să identific câteva categorii clare și lesne de înțeles, pe care le regăsești cu ușurință în peisajul social actual. Știu că o asemenea postare nu va fi niciodată populară, unii se vor regăsi (sau vor refuza s-o facă) în aceste schițe de profil și nu le va pica bine această categorisire. O fac totuși pentru că este necesară pentru igiena noastră socială, ca un act de minimă civilizație.

# O primă categorie ar fi cea a ignoranților (generic spus și neofensator). Într-un fel, ignoranți suntem cu toții, însă aici e vorba despre modul în care se informează (sau nu se informează), ce surse (ne)media folosesc, cui acordă credibilitate, de ce, cum se raportează la adevărul mediatic, ce deprinderi de consum au etc. Multe se pot spune aici, dar într-un cuvânt ar fi vorba despre (lipsa) educația media, acel cumul elementar de cunoștințe despre ce este, cum funcționează și care este rolul media în sistemul democratic de tip deschis. Simplu spus, „ignoranții” înțeleg „altceva” din ceea ce se vehiculează în spațiul public (media, new media, social media), iar perturbarea/dezinformarea/(auto)manipularea vine pe cale emoțională, inedit, senzaționalism.

# A doua categorie este cea a oportuniștilor. Pentru ei, adevărat, din tot ceea ce se vehiculează (oficial sau neoficial) în acest spațiu public, este doar ceea ce este convenabil. Să ne înțelegem, într-o lume liberă, oportunismul nu este un defect sau o interdicție, dimpotrivă, atunci când trăim în condiții normale. Dar când sunt interpretate în manieră proprie legile, părerile majoritare ale specialiștilor (în sănătate), datele statistice (morți, bolnavi), evidențele factuale (fapte indubitabile), folosind unica cheie a oportunismului, teoriile nu stau în picioare. ”Oportuniști” în negare nu sunt doar oamenii de afaceri (cu interese financiare evidente) sau politicienii (cu interese politice străvezii), ci mulți alții, cu mize mult mai mici (niște bani, o slujbă, un concediu, o ocazie, o șustă etc.). Doar pentru că nu este el cel bolnav, pune totul în paranteză pentru interesul lui: stat, concetățeni, sănătate, boală etc.

# A treia categorie este a captivilor „politici”. Atitudinea de negare nu rezultă din cercetări sau convingeri proprii, ci din ceea ce le spun alții și pe care ei îi cred. Cei pe care ei îi creditează sunt cel mai adesea lideri politici, politicieni și partide, dar pot fi ideologi cunoscuți, analiști, jurnaliști, influenceri, personaje cu notorietate, artiști cunoscuți, sportivi, vedete, lideri religioși (pastori, preoți) și alții, a căror părere nu au pus-o niciodată în discuție. Dacă aceștia așa spun, înseamnă că așa e. „Spune-mi pe cine idolatrizezi ca să-ți spun cine ești”, ar suna o parafrază valabilă în această ipostază. Idolatria, lipsa spiritului critic, încrederea necondiționată și nejustificată, fenomenul „fun” și fanatismul sunt mobilele care răspândesc asemenea idei ce tind să se transforme instantaneu în ideologie sui generis.

# A patra categorie ar fi cea a conspiraționiștilor. Mai răspândită decât s-ar putea crede la prima vedere. „Conspiraționiștii” cred aproape orbește (și nu au nevoie de dovezi) că, de pildă, coronavirusul este opera unei conspirații mondiale și răspândirea lui servește unor interese ascunse, dar foarte precise și evidente pentru ei. Nu contează că aceste conspirații (multe) se bat cap în cap, nu contează că mizele sunt opuse și ireconciliabile. Conspirația este un fel de „pricină personală”, iar încrederea în existența ei conferă un fel de certificat de inteligență și de competență în „problemele lumii”. O spun pe șleau, conspirații s-ar dori mereu și există încercări destule, dar, la fel de direct o zic, acestea sunt „al dracului„ de scumpe și niciuna nu-i dusă până la capăt. Mult mai ieftine, gratis acum (cu rețelele sociale), sunt dezinformările și manipulările pe diverse teme, cum ar fi COVID-19.

Ce se câștigă prin negare nu e foarte clar până la capăt. E clar însă că se pune în joc credibilitatea statului, a instituțiilor fundamentale ale acestuia, conviețuirea, securitatea personală, pacea și liniștea în societatea, polarizarea socială. Nu ne lipsesc.
Este o vorbă cunoscută (despre credință), pe care doar o parafrazez:
Dacă cred că virusul există, dar el nu există de fapt, ce pierd? Nu mare lucru (niște restricții, niște comodități, niște bani)!
Dar dacă virusul există și eu nu cred în existența lui, m-am ars!

Jul 08

Prejudicii și beneficii în politică

Posted on by

6
E greu să scrii despre acțiuni (politice) în desfășurare, cu „eroi” mulți și interese divergente, supuse unor puternice manevre de manipulare și diversiune mediatice. E greu, dar poate fi util pentru a nu pierde firul principal al acestor evenimente de interes public major.
Criza guvernamentală face parte din această categorie și, dincolo de orice deznodământ, e important să identificăm cauzele acesteia și să anticipăm principalele consecințe, căci acestea nu sunt nici puține și nici minore.
La nici șase luni de la alegerile parlamentare, cu un câștigător clar – PSD, România se află în cea de-a treia criză politică majoră: prima a fost a instalării premierului, a doua, a ordonanței 13-14 (sau a protestelor), iar a treia este a decapitării premierului Grindeanu. După niciun standard politic, aceasta nu-i o situație normală. Pe un fond de acceptare socială și un trend favorabil economic, toate cele trei crize au avut ceva comun: un personaj politic generator (Liviu Dragnea), o cauză niciodată explicată/justificată până la capăt și un sentiment de artificialitate, de „făcătură politică”, sieși suficientă (ce nu trebuie explicată și celorlalți). În fiecare din celelalte două crize, actorul principal a pierdut, diminuându-și puterea și influența (de mare câștigător în alegeri). Urmând aceeași tendință (descrescătoare), se poate înțelege că acum sau la următoarea criză, Liviu Dragnea va trebui să părăsească scena politică principală!?
Dacă PSD a fost recunoscut și acceptat ca și câștigător în alegeri, dacă nu existau probleme de aritmetică a guvernării, dacă țara nu avea dificultăți economice și sociale majore, ce l-a determinat pe Liviu Dragnea să genereze aceste crize lipsite de noimă? Răspunsurile sunt importante pentru că explică evoluția politică prezentă și viitoare a acestei majorități investite să conducă țara până la configurarea alteia. Așadar, cauzele acestor crize sunt:
1. Dorința lui Liviu Dragnea de a ocupa funcția de prim-ministru, de neîndeplinit din cauza problemelor sale din justiție, trecute (o condamnare penală) și viitoare (un proces cu deznodământ predictibil negativ)
2. Dorința (în condițiile de mai sus) de a găsi substituenți convenabili, docili (eventual, temporari) pentru funcția dorită de el, pentru a păstra controlul, nu doar în partid, ci și în guvern (varianta Shhaideh, apoi varianta Grindeanu)
3. Dorința acestuia de a scăpa de problemele personale cu justiția (și a-și atinge scopul primar) prin modificarea legislației privind corupția (dezincriminarea abuzului în serviciu, în special).
Pentru atingerea acestor deziderate personale, Liviu Dragnea, din calitatea de lider al PSD, a sacrificat trei lucruri, decisive în politică (ce nu pot rămâne „nerăsplătite”): interesele și imaginea partidului (trecut în plan secund), buna guvernare a țării (prin ignorarea criteriului competenței în desemnarea premierului și a miniștrilor) și programul de guvernare (prin „umflarea” populistă și nerealistă a acestuia). Pe drept cuvânt se spune că în politică nu contează faptele, cât ceea ce cred oamenii despre ele. Acest evantai de „pofte personale” nu doar că a fost prost ascuns de ochii „marelui” public, dar problemele generate au fost defectuos manageriate politic, fie din pripă, fie din nepricepere, fie din îngâmfare și ignoranță, ajungând la a-și decapita propriul premier și a denunța în gura mare propria guvernare. Chestii amatoristice și aiuritoare pentru orice standard politic.
Pentru această din urmă criză (guvernamentală) se pot identifica niște cauze suplimentare, însă la fel de puțin justificabile (în ordinea interesului general):
1. Semne de nesupunere ale premierului Sorin Grindeanu și lipsa de răspuns a acestuia cu privire la ajustarea legislației anticorupție în sens favorabil liderului PSD
2. Succesul diplomatic al președintelui României (vizita în SUA, în Germania etc.), la care Liviu Dragnea nu-și putea asuma niciun merit, și al premierului Grindeanu, bine privit în Europa, de pildă, fapt ce sporea influența acestuia în plan extern, în PSD și în țară.
Escaladând acest versant periculos al politicii, fără plasă de siguranță, s-a ajuns la situații extreme, de totul sau nimic, în care sunt ignorate și încălcate interesele majore ale țării și chiar cele de partid. Suntem într-un joc periculos, unidirecțional, fără alternativă și fără punct de întoarcere, în care riscul n-a fost evaluat și evoluția este impredictibilă și scăpată de sub control.
Votarea moțiunii de cenzură, rămasă ca unic instrument al PSD de-a scăpa de propriul premier, va produce un deznodământ, dar orizontul este sumbru în toate variantele. Căci:
1. Dacă moțiunea trece, văd aproape sigură ruperea PSD, ceea ce va produce slăbirea sigură a acestuia, atât numerică, cât și ca imagine, coerență, unitate. Prin apariția alternativei, partidul devine șantajabil (cu abandonul) la cea mai mică manevră de risc. Pe de altă parte, jocul trece în mâna președintelui Iohannis, aflat chiar într-un moment bun al mandatului său
2. Dacă moțiunea nu trece, va urma decapitarea șefului partidului, cu toată cohorta de probleme și „crize” pe care un asemenea eveniment le generează. Apoi vor fi negocieri, regrupări, refacerea guvernului și a programului de guvernare
3. Nu se pot exclude alegerile anticipate, în niciuna dintre situații.
În toate cazurile, trebuie făcută o justă analiză între cauze și efecte. Între vinovății și merite. Între prejudicii și beneficii. Fără asta, facem politică degeaba cu toții.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj.

Feb 23

Lupta continuă

Posted on by

poza-site-2
Am indicat de la bun început (și am stăruit apoi – fără a face un titlu de laudă din asta) cele două cauze principale ale crizei politice din România: personalizarea fără măsură și peste limite a politicii românești și strategia fără plan B a partidului și a coaliției câștigătoare, după alegerile din decembrie 2016. Voi spune, mai mult de atât, că ne găsim în aceeași paradigmă închisă și că, în ciuda evoluțiilor spectaculoase, pericolele nu au fost înlăturate și nu s-a găsit o (altă) soluție de ieșire din blocaj: România ar putea-o lua îndărăt în lupta anticorupție (cu consecințe dezastruoase în evoluția internă a țării) și România ar putea-o lua îndărăt din UE și NATO (cu consecințe complet imprevizibile în evoluția externă).
Și să-ncercăm să le numărăm, coane Fănică!
Prin forța împrejurărilor, politica românească la vârful ei cel mai înalt a ajuns să fie atributul unui singur om (Liviu Dragnea, liderul PSD), ba mai mult, problemele personale ale acestuia au devenit imperative de stat, de guvernare, strategice. Nu faptul în sine e uluitor (ar putea fi un lider carismatic, vizionar și făcător de istorie căruia i se mai „iartă” din excese și greșeli), ci aceea că „impricinatul”, condamnat penal pentru infracțiuni la adresa democrației, vrea să scape de pușcărie într-un dosar de abuz în serviciu. Drept pentru care a dispus schimbarea legii (hoțește, abuziv, în contra interesului public), în sens favorabil lui. Dar faptele sunt cunoscute, nu insist asupra lor, ci asupra interesului personal, evident, și căruia liderul coaliției guvernamentale i-a subordonat și sacrificat totul. Iată ce:
1. o campanie electorală, prea demagogică și populistă, plină de angajamente împovărătoare, nerealiste, imposibil de realizat, cu scopul de a obține, cu orice preț, o majoritate suficientă și guvernarea. A pus partidul într-o situație de risc maxim: dacă iese, bine, dacă, nu, scindarea sau dezmembrarea
2. coabitarea cu un președinte din tabăra rivală, printr-o atitudine provocatoare (Sevil Shhaideh), amenințări cu suspendarea, discurs antieuropean. A creat un conflict artificial cu președinția și cu alte instituții de forță asociate acesteia. Mai mult, și-a pus împotrivă puterea judecătorească, un adversar redutabil
3. o bună guvernare de stânga, într-un moment economic favorabil, într-o țară stabilă politic, aflată pe un trend crescător. Uriașele proteste, încercarea ratată cu Ordonanța 13, interferența cu „mutinaționalele” au creat un uriaș deficit de încredere internă și externă pentru România.
4. împăcarea cu țara și, mai mult, antagonizarea părții celei mai active și dinamice a societății. Nimeni nu se aștepta ca atât de mulți români să priceapă atât de bine tentativa lui Dragnea și a PSD, nimeni nu se aștepta ca lumea întreagă să înțeleagă atât de bine ce se întâmplă în țara noastră. România a devenit un fel de exemplu internațional de bună practică democratică, de luptă anticorupție și de democrație participativă. Pentru prima dată în istorie.
Sigur că intereselor personale ale lui Liviu Dragnea s-au raliat interese personale (identice) ale altor lideri politici, precum ale „adjunctului” său CP Tăriceanu, ale zecilor de deputați și senatori, miniștrilor, primarilor, consilierilor, foști sau viitori clienți penali ai justiției. Așa a fost mai ușor de înțeles pericolul „dezincriminării abuzului în serviciu” și al „deplasării spre roșu”, care au provocat proteste fără precedent în România.
Din pericolul personalizării politicii s-a născut cel de-al doilea mare pericol, cel al soluției unice, fără alternativă, din partea PSD. Situația juridică fără ieșire a lui Dragnea a pus partidul său în poziție identică: nu avem altceva mai bun de făcut decât să ne salvăm șeful, pe noi și „viitorul luminos” de hoție și lipsă de control. Iar asta se vede tot mai bine după depășirea primei faze a conflictului (proteste, muștruluială externă, anularea OUG 13). Partidul, prin Liviu Dragnea, prin Sorin Grindeanu și prin alți vectori, nu-și asumă greșeala OUG 13, nu a renunțat la planul inițial și justifică pasul înapoi prin lipsă de comunicare și prin cedare la presiunea mulțimii protestatarilor. Noua repliere a lui Grindeanu, după întoarcearea de la Bruxelles, „înțelepciunea” post-factum (jucată destul de prost) indică, din punctul meu de vedere, noua direcție de evoluție a lucrurilor, de ne-cedare efectivă și de revenire a PSD la socoteală dintâi, fără plan B și cu orice risc. Așadar, pe măsura diminuării (și stingerii) protestelor anti-guvernamentale (invocate ca motiv de cedare), se va încerca o resuscitare, întețire, încurajare a manifestațiilor pro-guvernamentale, care apoi să fie invocate ca motiv (în oglindă) pentru revenirea (sub presiunea mulțimii) la situația inițială. În felul acesta, democrația participativă ar fi respectată și în acest caz, nu-i așa? Sunt câteva indicii clare în acest sens: neasumarea greșelii, agățarea de „precedentul juridic” de la Tg. Mureș, „mitingul de strânsură” de la Pitești, programarea altor mitinguri, solidarizarea cu Dragnea, amenințări voalate (cu „tăieri”), inducerea fricii, pedepsirea dizidenților din partid, gen Mihai Chirica etc.
Nu, nu s-a terminat!
Apoi n-am găsit răspuns întrebării dacă de dragul interesului personal sunt în stare să sacrifice destinul și direcția (occidentale al) României sau dacă nu aveau în plan de la început asta.
În concluzie, o singură soluție, cu șanse de reușită: #rezist.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 21 februarie 2017