Ciclul electoral actual s-ar putea dovedi cel mai mare „bluff politic” al perioadei postdecembriste, unul din acelea în care politicienii semnalizează stânga și o iau dreapta (sau invers) sau promit că pornesc în grabă înainte și o iau degrabă îndărăt. Acel ciclu care, fără alegeri intermediare, promitea o guvernare lungă și coerentă și recuperarea deficitului de modernizare a țării, acumulat prin tot felul de „frâne” de tipul „Dragnea & comp” – Dăncilă etc.. Și când colo ce să vezi, nici n-a cântat cocoșul de trei ori că programele și legămintele și promisiunile electorale au fost abandonate și trădate pentru mize, planuri și angajamente care n-au fost explicate niciodată. Pornind, aproape legați la ochi, către un „adânc necunoscut”!
Ce-am putut constata după mai puțin de un an de guvernare de „dreapta”?
Că „părintele” mult râvnitului „guvern al meu”, odată ce l-a avut, l-a făcut „praf” în opt luni, prin supra-implicare în PNL, prin manevre politice greșite și prin „meșterirea” prostească a relației cu USR. Pe de altă parte, PNL s-a dovedit doar un „ghem” de interese, un conținut amorf, ținut laolaltă de o „coajă” pusă de alții. Iar USR a jucat rolul ageamiilor în politică, fie că au fost scoși de la putere prea ușor, fără ca ei să vrea, fie că s-au scos singuri de la putere, tot fără să vrea, dar prin calcul greșit. „Marele comandant reales” al nației pare acum genul „c…-n drum și fuge-n tufă”, după ce-a „încurcat borcanele”, a pierdut încrederea și orice garanție a bunei guvernări, a dat puterea pe mâna „inamicului” politic (ceea ce nu face nimeni niciodată). De frică, din comoditate, din lipsă de imaginație și soluții, „a băgat capul între umeri”, a întors spatele, „și-a pus palma-n f..” și a spus „descurcați-vă singuri de aici înainte”!
Ce putem constata după două luni de guvernare a „Marii Coaliții”?
Ce puteam bănui și ce se putea anticipa: lălăială continuă și amânare, confuzie în program și bâjbâială în execuție, arătat cu degetul și băgat vina unul pe altul, ridicat din umeri. Dar mai ales „instalat la putere”, acea operație „dulce” pe care politicianul român ar eterniza-o să poată. Adică, ar vrea să tot înceapă (să-i pună el pe-ai lui în funcții), iar începutul să nu se mai sfârșească niciodată. Se vede treaba că nu contează și nu le pasă de nimic pe cine pun, de ce pun, nu dau socoteală la nimeni, dar spun că guvernează. Nicio problemă concretă și reală nu mi-aduc aminte să fi rezolvat ceva în acest timp: nici legat de pandemie și de criza sanitară, nici de certificatul verde, nici legat de sistemul de sănătate și educație; doar căutări, ezitări, acuze, tânguieli, plânsete. De problema energiei nu mai zic, suntem într-o criză fără orizont, iar despre strategie, nici vorbă. Justiția face pași înapoi, îndreptarea erorilor PSD făcute anterior întârzie, CCR „bagă lemne” pe focul „suveranismului” de tip maghiaro-polonez.
Dimpotrivă, ies mereu la iveală „slăbiciunile” statului, un stat construit pe relații și pile de partid și „peticit” cu oameni de bunăcredință, ca să nu curgă „cârpele” de pe el. Aflăm în aceste zile din cine se compune și cum funcționează Poliția română (de parcă nu am ști), de „putregaiul” (după cum se exprimă însuși ministrul de Interne) care a crescut acolo și e cultivat cu sârg. Sau de „Poliția locală”, acele „sluji” docile ale primarilor, care, plătiți cu bani grei, nici nu știu și nici nu vor să facă nimic pentru cetățeni.
Sunt șanse să se întâmple în viitor ceva fundamental diferit sau de o altă calitate a guvernării? Eu cred că nu! Singurul lucru bun ce s-ar putea întâmpla, în opinia mea, ar fi această alianță să se rupă cât mai repede și să dea startul altei competiții politice, altminteri țara se duce în jos prin „nemișcare”, trasă în jos și mai tare de această „piatră de moară” tot mai grea, care este AUR, ce „oblojește” și capitalizează atât „nefacerile”, cât și „nemulțumirile”.
Mulți, și dintre cei care au dorit ”Marea Alianță” și dintre cei care n-au dorit, știu că nu prea e de așteptat mare lucru de la guvern (programe coerente, proiecte mari, modernizare statutului și a instituțiilor lui etc.). De fapt, ăsta era și marele proiect liberal, să-l pună pe Florin Cîțu „șef” la partid și la guvern și să le „împartă” daruri în teritoriu. Mă tem că atât a mai rămas și din guvernarea actuală, o „bătălie” cruntă pentru influență și pentru resurse, atât între partide, cât și în interiorul acestora. O „jumulire” continuă a bugetului pe bucăți, fără cap și fără noimă, în pofida angajamentelor, a fondurilor europene și a PNRR, la care strâmbă din nas. Cheltuirea banilor nu după plan, ci după interese personale, de gașcă, de partid. Căci cine va lua mai mult, va câștiga alegerile viitoare! Și altă socoteală nu există!
Iar Clujul e și el o mică Românie (cum ar putea fi altfel?), prins în angajamente și promisiuni foarte mari și cu la fel de mari îndoieli că vor putea fi onorate. Dincolo de guvernul central, care la momentul acesta este o „coajă goală”, avem o Românie „teritorială” săracă și frămândă de dezvoltare și puține resurse pentru a o sătura. Doar speranțe și amăgiri.
Când guvernul n-are susținere destulă, nu face nimic important, doar „cheltuie”, pentru că e „prea slab”. Când are susținere prea mare, e fudul și iar doar „cheltuie” și nu face nimic important, pentru că-și „permite”. La noi nu e bine niciodată!
Tag Archives: Cluj
Cine câștigă alegerile
Dacă sintagma din titlu o punem sub formă interogativă, pare a avea un răspuns sigur: alegerile sunt câștigate de candidați, de partide, de cei aflați în funcție, de grupurile de influență și interese etc. Dar să știți că deloc nu-i așa: alegerile le câștigă întotdeauna cetățenii care participă la vot. Bunăoară, alegerile pentru o primărie nu sunt finala Ligii Campionilor, în care joacă două echipe, în fața unui public, și câștigă una dintre ele (îndeobște, Real Madrid, în anul în care FC Barcelona are ghinion). La fotbal, publicul e spectator, nu intră în teren și nu decide rezultatul în mod direct, pe când în alegeri, cetățenii sunt în arenă, se implică în joc și decid câștigătorul. În democrație, cetățenii își investesc semenii să-i reprezintă și le tranferă responsabilitatea faptelor și deciziilor. Nu e că dacă îmi place meciul mă uit, dacă nu, „schimb”, dacă nu agreez echipele, nu mă mai uit. În România, îndeosebi, e o foarte mare confuzie cu privire la procesul electoral, privit ca un spectacol „de formă”, o „mascaradă” sau o „corvoadă” nu se știe a cui: a candidaților (că trebuie s-o facă) sau a oamenilor (că trebuie s-o suporte).
De fapt, ca simplu cetățean al unui oraș mare al țării (cum este Clujul), am făcut un bilanț de felul următor: dacă n-aș fi scris pentru ziar (trebuind să mă informez), dacă n-aș fi fost invitat la niște emisiuni TV (trebuind să mă documentez), dacă n-aș avea niște deprinderi jurnalistice formate, cred că n-aș ști nimic sau mai nimic despre campania electorală din Cluj-Napoca, despre candidați, despre programele lor și despre evenimente de campanie. Ceea ce nu e doar nefiresc, ci de-a dreptul aberant.
Așadar, am aflat singur cine sunt candidații pentru că am căutat (nu pentru că aș fi aflat oricum), m-am interesat eu ce vor să facă (nu pentru că au ținut ei neapărat să-mi spună), mi-am format de unul singur o idee de vot (nu pentru că vreunul ar fi ținut morțiș să mă convingă). Cel puțin așa am avut eu senzația.
Și îmi permit, în calitate de simplu cetățean, să fiu critic cu politicienii pe care îi aleg și îi voi alege, deoarece, am spus-o și o repet, eu voi merge de fiecare dată să votez, cât „va ține picior” de democrație.
Dar la fel de sigur spun că dacă cetățenii nu sunt informați, nu sunt ei de vină.
Dacă oamenii nu se duc la vot, nu sunt ei vinovați.
Dacă publicul nu este interesat de candidați, nu el este de vină.
Dacă alegătorii nu votează pe cine trebuie, nu e vina lor.
Cred că acestea sunt cele mai dure lecții de politică, pe care nu le suportă nimeni și pentru care unii trebuie să renunțe la această „meserie”. Se pot invoca un milion de motive, toate obiective și justificate, politice sau financiare, agenda deturnată, interese obcure etc., pentru care nu avem campanii electorale serioase, de ce nu avem prezență substanțială la vot, de ce aleșii nu sunt reprezentativi sau corespunzători, dar nu se poate transfera responsabilitatea asupra bietului cetățean. El poate fi acuzat de lipsă de educație (politică, democratică etc.), de lipsă de încredere, de indiferență, de experiențe nereușite, dar niciuna nu i se datorează, toate țin de un sistem politic defect, ce cultivă interese personale, nu comune.
Mai sunt câteva zile de campanie electorală și unii nu știu cu cine vor vota, iar alții (mult mai numeroși) nu se vor duce la vot. Știm asta, nu mai repetăm motivele. În Anglia, au fost alegeri locale recente, iar prezența la urne a fost de peste 70%, în Germania la fel, în Franța, trece întotdeauna de 60%. Nici pe acolo lucrurile nu merg perfect, dar se poate face o legătură clară intre nivelul de trai și cel al implicării cetățenești și al prezenței la vot.
La Cluj, se spune (și gândește) că n-are rost să ne ducem la vot, fiindcă știm cine câștigă. O spun încă o dată: nu candidații fac alegerile, ci cetățenii, nu ei aleg cine să conducă, ci publicul decide. Probabil, presa sau cei interesați vor face o analiză a campaniei fiecărui candidat pentru funcția de primar al celui mai important oraș de provincie din România. Ar merita asta, pentru a învăța din greșeli. Eu nu spun cine va câștiga, ci încerc să spun ce ar fi putut câștiga fiecare dintre candidații prezenți printr-o altfel de campanie.
Emil Boc, principal favorit, n-avea atât nevoie de majoritate (căci o deține), cât de prezență bună la vot și legitimitate, nu atât de obiective punctuale, cât de o viziune articulată a dezvoltării orașului, demnă de un primar cu trei mandate.
Octavian Buzoianu trebuia și cred că a câștigat experiență politică (pentru că nu o avea), în primul rând, și capacitate de comunicare și empatizare cu publicul. El a vrut (și trebuia) să pornească ca independent și să fie apoi susținut de partide (PSD, ALDE, PNȚCD, UNPR), dar, din stângăcie și nepricepere, a ieșit invers: toți au ghicit că e omul disimulat al PSD, iar în final (odată cu estimarea șanselor) a rămas „independent”.
Candidații cu șansa a treia (ce ar merita mai multă atenție) aveau de câștigat experiență, notorietate, pregnanță, învingerea stării de aparentă inerție. Ei ar trebui să fie viitorii candidați în alegerile viitoare și câștigătorii latenți de acum. Campania electorală este cel mai bun laborator politic din câte există, dar mă tem că de mulți dintre candidați nu vom mai auzi niciodată în acest context. O șansă ratată.
Nu meriți să câștigi dacă n-ai învățat să pierzi. Și fă-o să te țină minte lumea!
Previziuni 2016
În frecventele discuții cu elevii, vorbind despre rolul și misiunea presei în societate, insist mult asupra caracterului de serviciu public indispensabil al mass-media (alături, de pildă, de furnizarea energiei, telefoniei, transportului, politicii etc.). Media nu sunt doar un „rău necesar”, ci și un „bun indispensabil” într-o societate devenită (tot mai mult) una a comunicării. Fără îndoială, într-o formă sau alta, jurnaliștii furnizează informație factuală (despre fapte, întâmplări, evenimente) care ne ajută să cunoaștem realitatea în care trăim (aceasta devenind, în lumea civilizată, necesitate și utilitate); ei furnizează idei, opinii, analize, concluzii (cu privire la fapte, întâmplări, evenimente) care ne ajută să înțelegem (mai bine) lumea înconjurătoare (aceasta devenind, în lumea civilizată, aproape o datorie); jurnaliștii mai furnizează și conținut recreativ (de divertisment, relaxare, plăcere etc.) care ne ajută să acceptăm lumea așa cum este și să găsim energia și motivația de a merge mai departe (aceasta devenind, în lumea civilizată, și necesitate și obligație).
Pe de altă parte, e o întrebare și o provocare dacă din pachetul doi (de idei, opinii, concluzii) ar fi necesar/ bine să facă parte și previziunile (predicțiile, prezicerile, prognozele, pronosticurile), fiindcă tot suntem la sfârșit/început de an și este sezonul în care se practică această specie. Personal, sunt rezervat în a credita diversele predicții și precaut în a le face, pentru motivul că riscurile/amenințările sunt mai mari decât beneficiile. Prevestirile (adică informații nu despre ce a fost sau este, ci despre ce va fi) și credibilitatea lor sunt „subminate”, îndeobște, nu atât de lipsa de „har” a autorilor, cât de „tentațiile” acestora. Bunăoară, e foarte probabil să întâlnim previziuni interesate (grozave pentru „noi și-ai noștri”, catastrofale pentru „ei și-ai lor”), previziuni (mult prea) interesante (șocante, super-optimiste sau mega-pesimiste) sau previziuni superficiale (făcute pentru că trebuie și pentru că și ceilalți le fac) etc. În opinia mea, există câteva condiții foarte clare pentru ca „instituția previziunii” să funcționeze: autorul trebuie să fie foarte bine informat (în general și specific), să aibă capacitate de analiză și sinteză, să beneficieze de credibilitate, să dovedească responsabilitate și să aibă fler (intuiție). Altminteri, predicția e joc de idei (în cel mai bun caz), încercare de manipulare/intoxicare (în cel mai rău caz) sau joc pentru joc (practicat când n-ai ce face). Cu mare prudență și la îndemnul cititorilor, m-am învrednicit și eu la câteva previziuni pentru anul 2016 (fără a concura prezicătorii „profesioniști”, numerologii, futurologii etc.).
1. Sfârșitul anului 2015 a consacrat trezirea unui „monstru” istoric (Turcia) și apariția unui nou jucător pe harta geopolitică. Nici nu putea fi altfel: când ești o țară de aproape 80 milioane de locuitori (cea mai „tânără” din Europa), cu o istorie glorioasă (a Imperiului otoman), cu cea mai mare armată a lumii în spate (NATO) și prietenă cu cea mai mare alianță inter-țări (UE), cu un adversar arțăgos în preajmă (Imperiul țarului Putin), în cea mai fierbinte zonă a planetei (Orientul Mijlociu), simțind peste graniță „mirosul prafului de pușcă”, e imposibil să nu încerci să profiți, ca imagine, influență și putere. Conflictul „cu tradiție” ruso-turc poate fi calul de bătaie al geo-înfruntărilor anului 2016. Au și cu cine, au și de ce, au și cu ce și pare un conflict convenabil tuturor părților, (ne)prezente și (dez)interesate. Finalul (mai îndepărtat) poate fi unul tragic.
2. Guvernul Cioloș își va duce până la capăt mandatul, dar fără revelațiile așteptate. Mișcările strategice în jurul primarilor deja au început și va fi tot mai greu guvernului să reziste asalturilor bugetare ale unui Parlament a cărui rațiune este pur electorală. Va fi chiar interesant de urmărit „mersul pe sârmă” al guvernului pentru a nu supăra baronii și a-și duce la îndeplinire (măcar) o parte din țintele promise.
3. Alegerile locale vor consacra „abolirea” reformei clasei politice (promise), toată suflarea se va strânge în jurul primarilor în funcție pentru a le întreține calitatea de motoare electorale principale în teritoriu. Pe de altă parte, cum poate reuși reforma administrativă (promisă de vicepremierul Dâncu) în anul alegerilor când o bună parte din voturi vin tocmai de stabilitatea funcțiilor publice și a oamenilor care se așază în ele?
4. Alegerile generale din toamna viitoare nu vor da un câștigător net. Cu motor sau fără (mai degrabă), când pierde, PSD obține ceva peste 30%, când câștigă, ia ceva sub 40%. Nici acum câștigătorul nu va depinde de ei, ci de cum va face PNL jocurile în partid și în public. Bicefalismul (asigurat de o „fată vorbăreață”, Alina Gorghiu, și un „sforar bătrân”, Vasile Blaga) merge maxim pentru a face opoziție, nu pentru a tracta o „mașinărie” politică de 40%. Ca să câștige, trebuie să schimbe. Dacă n-o fac, vor pierde. Toate celelalte partide oscilează în jurul pragului electoral și greu se întrevăd forțe noi, proaspete, hotărâtoare.
5. Cele mai grele previziuni sunt cele pentru „acasă”, adică pentru Cluj, unde, atât pentru Primărie, cât și pentru Consiliul Județean, este un fel de „varză”. Unii spun că știu cine va câștiga (cel puțin Primăria), dar calitatea oamenilor politici și a prestației lor ca atare este una modestă. Pronostic rezervat.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 29 decembrie 2015
N-a adus anul…
Prin natura lucrurilor, prin firea oamenilor și cu ajutorul presei (căci ne-am învățat ca toate cele importante ale noastre să treacă prin mass-media sau, cel puțin, prin social media), sfârșitul de an este dedicat „socotelilor”, cum ar fi, de pildă, ale fiecăruia cu sine și cu ceilalți, ale tuturor cu lumea și cu viața. Nu-i un lucru rău acesta, public, poate căpăta sens, dacă ținem cont de două riscuri: cel al individualizării, al personalizării „bilanțului”, caz în care apare pericolul „strâmteții”, și cel al devălmășiei, caz în care apare pericolul „preamultului”. În primul caz, e greu să găsesc lemnul care mă interesează într-o pădure cu un singur copac, în al doilea, e greu să-l găsesc într-o pădure cu prea multe specii de lemne. De regulă, materialele publicistice de final de an urmăresc două linii de conceptualizare: fie sunt analize (globale sau sectoriale), fie sunt topuri (paleta fiind, pe model american, practic, infinită). Așadar, ne putem pune întrebarea dacă anul 2015 a fost un an (mai) bun, la modul general, dar, la fel de bine, putem analiza/interoga anul 2015 ca an politic, economic, social, sindical, fiscal, patronal etc.
Analize și topuri despre anul 2015 sunt și vor apărea cu duiumul, nu mă aventurez să le concurez. M-am gândit, mai degrabă, să găsesc câteva învățăminte, care, dacă nu vor fi neapărat de folos cuiva, măcar vor aduce un pic de luare-aminte. De la mare la mic, voi începe cu politica internațională (sau geopolitica). Pentru Europa a fost un an prost, iar morala este că „buturuga mică” (imigrația) ar putea să răstoarne „carul mare” (Uniunea Europeană). Sună trist ca tocmai o formă de libertate (care este esența UE) prost înțeleasă/aplicată să fie începutul sfârșitului unei construcții atât de elaborate, de dificile, de anevoioase și sofisticate. În loc de-a găsi soluții comune și rapide de-a elimina cauza, în UE, și-au făcut loc discordia, dezacordul și soluțiile individuale în eliminarea efectelor (totuși, târziu, ezitant, ineficient). Învățămintele adiacente sunt că Rusia nu doar că va profita, dar va și încerca să producă asemenea perturbații, iar SUA se va bucura din tot sufletul de slăbirea controlată a puterii UE.
În politica internă, românii, politicienii, partidele politice și tot ce mișcă în țară au primit, în 2015, o lecție de pomină. Nici cel mai dibaci profesor, nici cei mai scumpi consilieri politici sau cei mai pricepuți analiști, n-au putut prevedea că/cum cel mai greu născut și cel mai stabil guvern postdecembrist, guvernul Ponta (instalat prin prima moțiune de cenzură reușită, printr-o uriașă alianță împotriva naturii – USL -PSD, prin cel mai categoric vot după ‘90 – de 70% ) se va prăbuși definitiv în doar trei zile (după incidentul și ce a urmat după „Colectiv”). A fost cea mai severă lecție de democrație, dată celei mai „neascultătoare” clase politice. Mai mult de atât, a devenit posibilă nu doar schimbarea instantanee a unui om (ce părea de neclintit), dar s-a ivit posibilitatea/oportunitatea schimbării din temelii a sistemului politic. Modificarea nu s-a produs încă, dar precedentul creat despre forța (oarbă) a maselor sigur i-a pus pe gânduri pe toți. Nu e doar învățătură, ci și un foarte grav avertisment.
În registru economic/fiscal, îmi permit să spun (și să reamintesc) că nu TVA-ul (cel mai important impozit) face politica, ci politica face TVA-ul. Pe Boc/Băsescu nu l-au doborât politica fiscală și creșterea TVA, tot așa cum pe Ponta nu l-au salvat nici creșterea salariilor, nici scăderea TVA-ului. Semn și învățătură că acestea (și altele) sunt instrumente de lucru și nu scopuri în sine. Scopuri adevărate pot să fie creșterea nivelului de trai, dezvoltarea țării, încrederea oamenilor etc.
La nivel local, știm câteva lucruri sigure, iar alte câteva importante nu-s clare deloc. Știm sigur că în Cluj (un bazin extraordinar de cadre), prin partide, nu mai sunt promovați oameni noi în politică, sforile le trag, în continuare, mediocrii și colecționarii de privilegii. 2015 a accentuat această criză prin supralicitarea repetată și păguboasă a unui pseudo-politician (Seplecan –președintele Consiliului Județean) și, fiind an preelectoral, a accentuat ceața în privința viitorilor candidați la alegerile locale. Cele două partide importante (PNL și PSD) n-au niște candidați redutabili (sau au, dar nu știu), iar alte candidaturi par doar exotice. Emil Boc, candidatul cu șanse la Primărie, nu știe dacă va candida sau știe, dar nu vrea să spună, iar dacă știe că va intra în competiție, nu știe din partea cui. Oare ce cred alegătorii clujeni, atâția câți vor merge la vot? Confuzia totală în politica locală este darul pe care 2015 l-a făcut Clujului, niciodată nu a fost atâta incertitudine și lipsă de competitivitate. Vechile și marile partide sunt, într-adevăr, în pierdere de imagine, de forță și de voturi, dar ce fac și unde sunt noile partide, câtă forță (financiară) au și, mai ales, câtă putere de convingere că pot fi o alternativă de luat în seamă?
Lucrurile stau cam așa: ceea ce n-ar trebui să fie, mai este încă, ceea ce ar trebui să vină, încă n-a sosit. Iar din asta cum putem ieși?
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 22 decembrie 2015
„I-am tălălit”
Între declarații de miniștrii, secretari de stat, importanți directori și alți responsabili oficiali implicați în accidentul aviatic de la Beliș, deocamdată, mărturia emoționantă a unui singur om face lumină în privința operațiunilor de căutare și salvare. „I-am tălălit”, a spus primul sosit la locul prăbușirii aparatului, un pădurar localnic, al cărui nume a rămas undeva în anonimat. Pentru cei nefamiliarizați cu vorbele din munții Apuseni, „a tălăli” înseamnă aici „a nimeri” și asta este, la acest moment, prima concluzie ce se poate trage din acest incident cu sfârșit tragic neașteptat. Așadar, nu sofisticatul sistemul de semnalizare aviatic, nu ultrainvocatele sisteme de localizare GPS, nu misterioasele sisteme de localizare ale STS, nici miraculoasa metodă de triangulare, nu, niciuna din acestea n-a folosit la ceva, ci căutarea în orb, la „tălălit”, a unor țărani a salvat cinci din cele șapte vieți implicate în prăbușirea avionului. Deși expresia este românească (cu etimologie neprecizată), „tălălit” sună ca într-o limbă africană, cam așa cum a fost și căutarea supraviețuitorilor. La modul genuin, sincer și emoționant, până n-au fost „prelucrați” ce e bine să zică, căutătorii spun că au primit trei coordonate, toate greșite, că au folosit câini, că s-au folosit de zgomote puternice, urlete, bătăi și focuri de armă, încercând că comunice cu supraviețuitorii. Un salvamontist de la fața locului spunea că nu mai poate înțelege nimic din cauza urletelor căutătorilor, care se încurcau unii pe alții. Un „off-road-ist” povestea că, mult după găsirea răniților, colegi de-ai lor încă hălăduiau bezmetic prin munți, neștiind ce se întâmplă. Toți voluntarii au vrut să facă ceva, oamenii s-au implicat, au contribuit fiecare cu ceva, lipsind însă tocmai acel element esențial, adică ceea ce înseamnă informație, calificare, ordine, coordonare, comandă, eficiență. Cap limpede.
Binențeles că e preamatur a vorbi despre vinovăție și vinovați, despre cauze și circumstanțe, despre soartă și despre ce s-ar fi putut face mai mult. Toate detaliile despre cele întâmplate în munți urmează a fi descoperite și aflate sau urmează a fi ascunse, din diverse interese „strategice”. E foarte posibil ca unele din aceste detalii să nu le aflăm niciodată. N-ar fi prima dată și nu se va face „gaură în cer”. Am însă o altă nădejde că măcar o parte din miturile zilelor noastre se vor prăbuși sau vor căpăta alte valențe. E vorba întâi despre mitul dotării și competenței STS (Serviciul de Telecomunicații Speciale), celebrii paznici ai eterului și ai „firelor”, reale și virtuale, cărora pare a nu le scăpa nimic, cu excepția esențialului. Va trebui ca cineva, într-un mod oarecare, să lămurească, tehnic, ce știu, ce pot, ce vor să facă pentru siguranța cetățenilor României. Apoi este mitul atotputerniciei SRI, acești maeștri ai interceptărilor de toate felurile, stăpâni ai inelelor” și celulelor comunicaționale. Tăcerea nu le folosește în aceste situații emoționale, de criză: ori nu pot și atunci asta e, opinia publică le va reconsidera puterea și competența, ori pot, dar au intervenit alte elemente, ce trebuie explicate. Mai este apoi mitul disciplinei din aviație, al comunicării și semnalizării perfecte, care vor suporta și ele, probabil, niște amendamente.
Însă ne-am obișnuit. În România, nimic nu se mișcă în direcția bună în condiții de normalitate, vezi în sănătate, în învățământ etc. Așadar, criza, accidentul, aberația și anormalul trebuie să fie starea de normalitate pentru ca în țara noastră să se întâmple ceva bun. Pentru asta trebuie să se întâmple ceva rău înainte.