Ca urmare, înțeleg, a unei concepții noi, coerente, funcționale și eficiente de PR a FRH, am beneficiat și eu de o invitație la Trofeul Carpați la handbal feminin, desfășurat la Cluj-Napoca în acest week end. Ca persoană așa-zis ocupată, dar mare (și pretențios) amator de sport (de televizor, în general), care a savurat săptămâna trecută 4 „personale” (calificarea lui Juventus în UCL, urcușul lui Roger Federer la Indian Welles, prestația lui Ronnie O’Sullivan la Marele Premiu Mondial la snooker , din oficiu, victoria Simonei Halep), am purces, așadar, împreună cu soția, la două seri de handbal feminin, pentru eveniment în sine, dar și pentru a vedea Sala Polivalentă. Reîntâlnirea mea cu handbalul a fost relativ naturală, deoarece am practicat acest sport în prima tinerețe, îl înțeleg, îl urmăresc în continuu, cu coada ochiului, și aș face și mai mult dacă aș găsi motivație și atracție, la nivel local și național. În cazul de față, mi-am găsit cu destulă ușurință „zonele de interes”, de exemplu participarea unor echipe foarte puternice la nivel mondial, a vedea cu „ochiul liber” ce se joacă acum în handbalul feminin internațional, prezența echipei României, cea mai bună dintre jocurile de echipă din țară, o selecționată seducătoare și capricioasă, ce face mereu promisiuni și, din când în când, oferă satisfacții.
Întâi de toate, am rămas mirat cât de ușor s-a umplut „Polivalenta”, cât de „firesc” s-au strâns 7.000 de oameni, pentru a face cele mai vizionate meciuri de handbal (dar nu numai) din toată istoria sportului românesc de sală, știut fiind (și dureros) cât de greu se strâng miile de spectatori, „în vecini”, la meciurile lui „U” Cluj, o echipă care numai de iubire nu duce lipsă. Lume pestriță, de toate vârstele, categoriile, dorințele și inițierea în sport, s-a dus la sală cu entuziasm și bucurie, cu sufletul deschis, fără încrâncenare și așa s-a comportat până la final, cu toată amărăciunea înfrângerii favoritelor. E o întrebare, dincolo de PR, ce au căutat și au găsit oamenii la sala, ce i-a atras, ce i-a unit, ce i-ar putea aduce din nou. Explicații se pot găsi destule, comparații se pot face cu duiumul, unele vor fi fiind superficiale, dar concluzia este că „se poate” și asta, cred eu, trebuie reținut.
Desigur că la bază stă, cum am precizat, un concept și un efort organizatoric conștient și asumat, nu prea utilizat în sport pe plaiurile noastre, care poate aduce rezultate federației de specialitate și care, probabil, ar trebui preluat și de către alte federații, aflate în lipsă de resurse, idei și public. Pentru că, e limpede, acolo unde sunt spectatori, acolo vor fi și investitori/sponsori și vor fi și bani. Și invers. Iar publicul se duce, am văzut și vedem, în locul unde îl cheamă cineva, îi place ceva, găsește ceva, primește ceva, chiar indiferent de manifestare. (Ca la hypermarket!?). Sportul românesc, în mare suferință, nu trebuie să trăiască din mila cuiva, din generozitatea forțată și, eventual, din nostalgia cuiva când poate oferi atât de multe lucruri. Rețeta, cred eu, este una organizatorică, ține de aplicarea unor modele culturale/comerciale/comportamentale, de inteligență, răbdare, listă justă de priorități și mai puțin de dorința de căpătuială rapidă, corupție, popularitate vulgară sau de împrumutul de notorietate din sport. Toate aceste proaste obiceiuri autohtone au dus la distrugerea sportului românesc, la compromiterea investiției în domeniu, la discreditarea sportului în sine, îndepărtând publicul interesat și investitorii, deopotrivă. Din acest punct de vedere, evenimentul handbalistic de la Cluj poate fi un bun exemplu.
Nu în ultimul rând, am văzut cu ochii mei (și mi-a plăcut) ceea ce nu se vede și nu se poate vedea niciodată (și știam asta) la televizor, adică sportul adevărat, cel din teren sau, cel puțin, din tribună. Au evoluat 4 echipe din 3 culturi sportive diferite, cea nordică (de succes), a forței prevalente, cea braziliană, (campioană mondială) a măiestriei și iuțelii și cea românească (o combinație necristalizată), a tehnicii, tacticii și forței. Nordicele (aici Suedia și Germania) joacă predominant „pe centru” cu o forță dusă până la „violență”. Se pătrunde, se angajează, se lovește, se trage până la limita (tot mai largă) îngăduită de arbitri. Handbalul cu adevărat îl fac niște fete „spătoase” și „înalte” care practică un spectacol brut al forței tacticizate. Brazilia (unii s-au mirat că e CM, eu nu) a jucat tot timpul în atac cu interi sub 1,80 m, iar cea mai bună jucătoare a lor (Ana Paula Rodrigues-Belo) are 1,72 m. Ele merg pe îndemânare și rapiditate, mizând pe relația unu la unu, pe depășiri și execuții. O altă filozofie, un joc extrem de diferit și încântător atunci când funcționează. Se spune că „românii au talent”, o spune și noul antrenor la naționalei noastre, suedezul Tomas Ryde, și o demonstrează rezultatele din istorie. Au fost două meciuri extreme ale României, ce arată starea de neîncredere și confuzie. Într-unul, am combinat tot ce avem mai bun, în celălalt, tot ce-i mai prost. N-a fost esențial. Important va fi modelul spre care ne îndreptăm. Probabil, un amestec de talent românesc pur (gen Cristina Neagu), cu forță nordică (cultivată de antrenor), pe un fond de consolidare a mentalității, suferința de căpătâi a fetelor noastre.
Articolul a apărut și în ziarul Monitorul de Cluj din 24 martie 2015
Monthly Archives: March 2015
Cine conduce România?
Există câteva variante „neoficiale” privind exercitarea puterii efective în România, vehiculate în spațiul public, ce merg în paralel cu o „realitate constituțională” pe care, totuși, n-o putem ignora, potrivit căreia avem un Parlament legitim, un guvern și un premier, susținut de o majoritate, și un președinte al țării, recent ales, care și-a intrat în prerogative. Așadar, unde s-a produs fisura în privința percepției publice, de ce apare această întrebare acum, cât de întemeiată este, ce sens și ce valoarea au răspunsurile?
Istoric vorbind, cel puțin pentru „realitatea democratică” a ultimilor douăzeci și cinci de ani, (in)certitudini în privința deținătorilor efectivi ai puterii în țara noastră au existat mereu, fiecare regim având „legendele” sale, care nici măcar nu au fost un foarte mare secret. Ne convingem de asta printr-o simplă trecere în revistă: în primul regim Ion Iliescu, s-a spus, puterea efectivă a fost preluată de „cripto-comuniști (eșalonul doi disimulat al PCR), susținuți de serviciile secrete ceaușiste care au „defectat”, de o oligarhie financiară securisto-comunistă în formare și de justiția aservită; în regimul Emil Constantinescu, cu premieri slabi sau nesusținuți politic, au exercitat puterea „serviciile”, vechi și noi, care au dorit și au reușit să compromită structurile legitime de putere (y compris, „democrația”), țara ajungând, într-un context neprielnic, în pragul anarhiei; tandemul Iliescu-Năstase (în regim de continuitate) a stat sub semnul „banului”, al „capitalismului de cumetrie”, al puterii deținute de un singur partid, un singur om, susținut de o „elită” politico-financiară coruptă și de toate structurile slugarnice ale statului; regimurile Traian Băsescu (cu un bemol ușor pentru primul mandat) au fost de tip autoritarist, președintele făcând jocurile, folosind, în principal, trei instrumente: lăcomia supușilor (forța cârdășiei), amenințarea (forța acuzării) și oculta (forța serviciilor secrete), cu acestea reușind să domine scena politică și, până la un loc, să dețină efectiv puterea.
Moștenitorul său „natural” (s-a speculat chiar despre colaborarea secretă dintre ei) ar fi fost Victor Ponta, candidatul, la un moment dat, cu cele mai mari șanse la președinția României, un pretendent pregătit, strategic, logistic și caracterial, să exercite puterea la cel mai înalt nivel după un model asemănător. Rezultatul votului la prezidențiale însă a spus altceva și de aici s-ar trage dilemele de acum și o posibilă schimbare de paradigmă în relațiile de putere din țara noastră. Până să ajungem la o concluzie consolidată în această privință, să trecem în revistă principalii jucători invocați în spațiul public. „România este condusă de DNA”, întruchipat cumva de Laura Codruța Kovesi, ar fi o primă ipoteză, în condițiile în care arestările nu contenesc, excedând limita putere-opoziție, a culorii politice sau a apartenenței la un grup financiar sau de interese. Dar cine ar controla în acest caz DNA-ul, dacă nici Băsescu, nici Ponta și nici Iohannis n-o fac? O variantă ar fi ca DNA să fie de „capul lui”, să profite de conjunctură și s-o ia pe cont propriu. Unii (justițiabilii) vor fi fiind încântați de asta, alții (realiștii) vor fi fiind înspăimântați. În lipsa unei variante argumentate cu probe, rămâne cealaltă, alimentată de suspiciuni: americanii. Doar ei, puterea lor, influența lor, noile interese strategice în zonă, dorința unui spațiu de colaborate „safe”, curat, controlabil, ar fi capabil să țină frâiele unui asemenea joc cu miză mare. Supoziția are „farmecul” ei, dar vorbește indirect despre noi și slăbiciunile noastre incurabile.
„Țara este condusă de SRI”, întruchipat de șeful lui efectiv generalul Florian Coldea, spune a doua ipoteză. Aceasta cultivă „mitul nemuritor” și cu tradiție al puterii serviciilor secrete din România, un stat cu instituții slabe, cu o societate civilă șubredă și cu o democrație șovăielnică. Deși forța acestui serviciu de informații nu poate fi negată, explicație e cam primitivă, schematică, iar personajul invocat nu pare a avea nici anvergura intelectuală necesară, nici autoritatea profesională pentru asemenea poziții de forță. „România nu este condusă de nimeni”, ar spune scepticii. Teoria vidului de putere când e indusă e întotdeauna periculoasă pentru că pregătește „umplerea” forțată și interesată a „vidului” existent. Personal, nu cred într-o asemenea teorie, bazându-mă cel puțin pe realitatea înțeleasă la nivelul elementar al percepției publice, după ce văd, aud, înțeleg. Despre cele ascunse, mai vedem.
Însă nu întâmplător apar acum asemenea teorii când, într-un context internațional sensibil, pare a se întâmpla ceva în România. Președintele „tătuc” nu mai este, „tătucul cel tânăr”, premier și șef de partid majoritar, a eșuat, are o poziție șubredă și nu mai este un reper sigur, iar președintele ales e nou în funcție, discret, nu i se cunoaște forța, iar unii deja l-ar dori slab, compromis și manipulabil. Nu știu cum va arată noul centru de emanație a puterii efective din România, dar știu că niciuna dintre ipoteze enunțate nu e de bine. Și mai sunt sigur că e imperios necesar și urgent ca țara noastră și își găsească un reper nou și sănătos.
Educația, în răspăr
„O făcurăm și pe asta și tot degeaba”. Îmi permit să concluzionez această lungă dezbatere publică despre religia în școlile românești cu „o vorbă de duh” a uneia dintre „autoritățile românești supreme” care este Caragiale. Nu-i un lucru nou și mă tem că orice discuție despre învățământul românesc de bază și orice măsură de reformă în domeniu ar sfârși într-un mod asemănător, cum de fapt s-a întâmplat mereu în ultimii zeci de ani. „Nu repara ceva ce nu este stricat” sau „nu da cu biciul în calul trăgăuș” ar fi alte vorbe despre care n-a auzit niciunul dintre cei peste douăzeci de miniștri ai educației din acești ani, miniștri care fiecare s-a considerat obligat să fie reformator. În fond, fiecare dintre aceștia a realizat sau a știut de la început că nu poate sau că nu se poate face ceva serios, așa că a încercat să-și lege numele de ceva, uneori câte un lucru bun, dar izolat, alteori câte o simplă năzbâtie, fără urmări și fără sens. Nu voi acuza aici vreun ministru, pentru că acum nu de la el se trage. Problema obligativității studierii religiei în școli a pornit de la societatea civilă (după ce le „rezolvase” pe toate celelalte ale societății românești), de la un profesor de filozofie excedat de lipsa de libertate spirituală a unei domnișoare, nimeni altcineva decât fiica lui. De la un simplu individ, având în spate o asociație (deci se poate), chestiunea a intrat direct și la cel mai înalt nivel în „dispozitivul” numit Curtea Constituțională a României, pe care eu o văd ca un fel de „cutie neagră” a unui aparat eșuat: știm ce intră în ea, dar nu știm ce se întâmplă înăuntru, nu știm ce s-a salvat și dacă putem avea încredere în datele finale. Cinstit, eu n-aș avea încredere într-o decizie luată de înaltul for în preziua alegerilor prezidențiale, într-un moment în care lumea era preocupată firesc de altceva. Însă subiectul, incitant nu-i vorbă, nu s-a rostogolit atunci, nu era loc (cum sperau unii), ci mai târziu când, s-a dovedit, nu mai folosea la nimic înafara unor certuri zdravene între părți, programate însă cu alt scop. Pe de altă parte, se mai spune, „întărâtă-i drace că și mie-mi place”, tehnic vorbind, iar dacă se poate, de ce nu. Pornită așadar ca o problemă inexistentă (în fond, orice părinte, printr-o simplă hârtie, își putea „extrage” copilul de la influența nefastă a orei de religie), dezbaterea a mers otova, fiind asumată de tabere și combatanți, generând energie și strategii, luată de unii ca o luptă „pe viață și pe moarte”. Nu ascund că și mass-media a căutat, cu satisfacție, de la detaliul incitant până la cel sordid, orice putea aprinde discuțiile. Și s-o spunem, biserica ortodoxă, în special, s-a mobilizat exemplar (chiar avea dreptul s-o facă) pentru o cauză ce părea, la un moment dat, pierdută. N-au lipsit nici idealiștii naivi ai libertăților absolute, cum s-au „băgat” și oportuniștii de tot felul, de la cei politici și religioși, până la tot felul de minoritari. Ce putea să iasă altceva în spațiul public decât un soi de babilonie! Apoi, ca prin farmec, în plin post al Paștelui, când s-a împlinit sorocul, a venit știrea mântuitoare, simplă, obișnuită, normală, banală: cei mai mulți dintre părinți (aproape toți) și-au înscris copii pentru ora de religie. În fond, ce rău ireparabil i s-ar putea întâmpla unui copilul care studiază religia în cadrul confesiunii pe care și-o alege și de unde părintele îl poate scoate când dorește? Iar la final, de tip happy end, nu avem decât învingători: bisericile (confesiunile) au biruit în lupta cu Satana libertății neînțelese și a birocrației, activiștii și constituționaliștii spun că au obținut normalitatea (chiar dacă nu le este convenabilă), ministerul e bucuros că nu trebuie să dea profesori afară, iar părinții și-au luat piatra educației religioase de pe inimă, lăsând-o în grija școlii și pe asta.
Nimic n-ar fi fost greșit în tot ce s-a întâmplat dacă nu ar fi alte probleme mai reale, mai grele și mai importante de rezolvat. Unii ar spune că tocmai de aia apar astfel de dezbateri pentru că nu pot fi rezolvate cele grele și importante și nici nu se vrea, mai ales din lipsă de bani și de răspundere. Un scandal nu costă statul aproape nimic, ba poate aduce audiențe și venituri unora. În schimb, o reformă reală în învățământ de bază necesită minte, asumare, responsabilitate, risc, răbdare, sacrificii politice și mulți bani care n-ar trebui să fie furați, ci chiar dați celor destinați să facă educație.
Mai rar un sistem atât de important și de cuprinzător ca al educației (ce include copii, părinți, profesori, familie, școală, pe orizontală și pe verticală) și mai rar atâta nepăsare și lipsă de responsabilitate. Iar produsul educației nu poate fi eludat, nicicum, este prezent necontenit, în noi, cu noi, lângă noi, peste noi și, din când în când, arată cu degetul și cere socoteală.
Articolul a apărut în ziarul Monitorul de Cluj din 10 martie 2015
Averea corupției
De la intrarea României în UE, a devenit subiect frecvent de presă poziția ocupată de țara noastră în diferitele clasamente unionale. Cu alte cuvinte, ni se arată mereu ce loc ocupăm în aceste ierarhii, hai să acceptăm, corect întocmite. În general, acest fapt n-a încetat și nu încetează să fie un lung șir de umilințe la adresa românilor, care, în cel mai bun caz, par a depăși doar pe bulgari, în rest părând a avea rezervat, implacabil, ultimul și penultimul loc. Această realitate aparentă este viciată nu de una, ci chiar de două erori: una ce ține de adevăr și alta ce ține de nedreptate.
Adevărul la care fac referire nu e cel absolut, nici cel din sufletul nostru, ci de adevărul statisticilor. Anul trecut, cel mai bun ziar financiar din România a făcut un demers jurnalistic provocator, descoperind nu mai puțin de 100 de indicatori care arată poziția României față de alte state din UE. Nu e loc pentru o analiză amănunțită a acestui material, (cine dorește poată să o facă aici – http://www.zf.ro/zf-24/100-de-indicatori-care-arata-pozitia-romaniei-fata-de-celelalte-state-din-ue-la-multi-ani-europa-12614980), dar câteva lucruri pot fi reținute cu titlu de efigie. Scurt, România s-a aflat pe locul I în UE la trei criterii: viteza internetului, rata de creștere a producției de mașini și producția de floarea-soarelui. E „codașă” însă la rețeaua de autostrăzi și la costul /km (23 milioane euro), la ponderea alimentelor în totalul cheltuielilor unei gospodării (o treime) și la cei mai grei indicatori cum sunt PIB per capita (6.800 euro, depășind doar pe bulgari) și la nivelul salariilor, 190 salariul minim brut (între timp a ajuns la 218 euro). Dincolo de aceste extreme, găsim zeci de situații în care România ocupă locuri între 1 și 10, între 10 și 20 și, e drept, între 20 și 30. Concluziile, ce pot fi aprofundate, sunt că nu ne situăm nicidecum pe ultimul și penultimul loc la toate capitolele, dar suntem totuși cel mai prost plasați la indicatori fundamentali, precum PIB-ul și veniturile, ceea ce arată deficiențe de conducere, organizare, strategie, administrare.
Iar dacă adevărul descris este un fel de Ianus, o realitate de tip schizoid, nedreptatea este un soi de monstru pe care nu avem curajul să-l privim în față. De ce e România pe ultimele locuri la 25 de ani de la căderea comunismului? De ce e țara mereu arătată cu degetul? De ce trăiesc prost românii într-o țară bogată? De ce își iau ei lumea în cap? E România a doua cea mai săracă țară din UE ca resurse, potențial, creativitate sau chef de muncă? Eu cred că răspunsul este inclus și orice discuție serioasă în România pornește de la corupție și de la efectele ei devastatoare din ultimii 25 de ani. Acest fenomen a afectat cam tot ce a fost important în tot acest timp: căderea comunismului, tranziția politică și cea economică, procesul politic, cel legislativ și justiția, transformarea socială și a mentalităților, educația culturală și cea spirituală etc. Corupția a fost fenomenul care s-a dezvoltat aproape nestingherit, a devenit un reper social important, calea cea mai sigură de escaladare politică, economică și socială. S-a furat atât de mult în România și țara totuși nu este epuizată, iar asta o știu și politicienii (cei care vor să mai fure), o știu și partenerii noștri europeni și neeuropeni (ce vor să profite), o știu și organismele financiare internaționale (care vor alte acorduri cu o țară nu doar solvabilă, ci chiar atrăgătoare). Cineva spunea că nici romanii, nici avarii, tătarii, fanarioții, turcii, nemții, rușii și comuniștii la un loc n-au furat atât. Poate că e prea mult. Dar România n-a fost și nu este o țară săracă, ci doar o țară risipită în toate felurile posibile și care a pus pentru ea doar din întâmplare și din ce-a rămas după ce-a furat fiecare cât a putut. În acești ani, „avere” cu adevărat în țara noastră a făcut doar „corupția”.
Cum și cât se poate recupera din tot ce s-a furat? Nimic, ar spune cei mai mulți. „Recuperarea prejudiciilor este obligatorie, nu opțională. Reflectă eficiența luptei anticorupție și descurajează fenomenul. Procentul de acum, de 10%, este inacceptabil. Solicit să fie luată în serios această problema”, a spus președintele Klaus Iohannis într-al doisprezecelea ceas, la bilantul DNA pe 2014. Trei sute de milioane euro spune Codruța Kovesi că s-ar fi marcat pentru a fi recuperate în 2014. Dacă asta e 10%, atunci totalul anual ar fi fost de 3 miliarde de euro prejudiciu, ceea ce e peste 5% din bugetul național. Or, eu cred că și asta e mai puțin de jumătate din cât s-a furat în România doar anul trecut. Înmulțiți cu 10, cu 20 cu 25 de ani ca să vedem unde ar putea/trebui să fie România de azi.
În evanghelia din duminica ce a străjuit intrarea în post se spune frumos și profund că „unde este comoara ta, acolo este inima ta”. Acolo este!
Articolul a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 3 martie 2015