Category Archives: Uncategorized

Nov 04

„Frăția” italiană

Posted on by

După ce s-au umplut ecranele de știri, comentarii și semnale de alarmă, (nu doar italienii, ci) toți românii au/am devenit „specialiști” în alegerile din Italia și alegători versați. Așa să fie? Mă tem că nici pe departe și că există șanse mari ca istoria să se repete și la noi în țară, iar asta începe să fie o știre reală, chiar dacă suntem încă departe de alegerile propriu-zise. Multe lucruri și învățăminte ar fi de tras din scrutinul italian, au făcut-o alții și nu e loc pentru toate, dar un pic de luare-aminte nu strică. Cu ce ne inspiră pe noi românii aceste alegeri? Sunt câteva!

Italia e un exemplu de cum o criză economică generează o criză politică și de cum o criză politică, odată pornită, provoacă o criză politică și mai mare. Simplu spus, Italia se confruntă cu două crize economice, una structurală, începută și neterminată de zeci de ani, și una a momentului, care e a tuturor țărilor, mai ales, energetică, a prețurilor etc. Diferența e că la ei criza e mai mare și că italienii sunt mai sensibili și mai „mofturoși” decât alții, suportă mai greu.

Cât privește criza politică, din nou, sunt într-o criză  continuă și constantă (e țara cu 67 de guverne în 76 de ani), dar și una de sistem, căci aproape nu mai au partide „vechi”, iar cele cu rol principal acum sunt noi și speculative (ba pe populism, ba pe naționalism, ba pe conservatorism, ba pe suveranism, ba chiar pe neo-fascism) și cu o volatilitate înspăimântătoare. De pildă, cel care lua 4% în 2018 (Frații Italiei – FdI), acum e marele câștigător cu peste 26%, marele învingător de atunci Mișcarea Cinci Stele (30%), acum a scăzut la jumătate (15%), iar Liga Nordului, ce contabiliza 18% atunci, acum a scăzut cu zece procente.

Dar nu atât cifrele sunt cele mai importante, ci semnificația din spatele lor și cauzele care le generează. Toată lumea a reținut că a câștigat centru-dreapta, spun ei, extrema dreaptă, spun alții, fasciștii sau post-fasciștii, spun specialiștii, o coaliție ce a strâns o majoritate suficientă de peste 40%, formată din „Frații Italiei” (condus de Georgia Meloni, noua vedetă a politicii italiene), „Liga Nordului” (Matteo Salvini) și mai vechiul (învechit în rele) „Forza Italia”  (Silvio Berlusconi). Cei trei au devenit „spaima Europei” sau „bucuria lui Putin”, printr-un anunțat program conservator, suveranist, antiimigrație, eurosceptic (cel puțin), apropiat istoric și simbolic (deocamdată) de poziții fasciste. Dar acum nu asta contează, căci încă n-au făcut nimic și vom vedea ce vor face, important e cum s-a ajuns aici și care e modelul care s-ar putea răspândi și în alte părți, inclusiv la noi.

Așa e mereu în momente de criză, toate lumea e nemulțumită, toți critică și foarte ușor se găsesc vinovați, iar în politică se întâmplă asta prin excelență. În toată Europa sunt semne de criză și toți „suferă” de ceva, iar pandemia și apoi războiul din Ucraina (cu explozia prețurilor) a pus capac la toate. Vinovatele peste tot, până a ajunge la Putin și „la războaie”, sunt guvernele în funcție (bune sau rele, nu contează), iar vedetele sunt „băgătorii de vină și de seamă”, în general, populiștii, naționaliștii, suveraniștii, conservatorii, care au răsărit ca ciupercile, sunt foarte agresivi și monetizează politic pe spaime și promisiuni. Iar Putin e preferatul lor (nu explică de ce) sau partidele sunt preferetele lui Putin (pe bani sau pe influență). Nimic nu-i întâmplător”

Italia cu un guvern de dreapta (încă nu știm cât de la dreapta) nu e prima țară suveranistă din Europa și UE, există un club deja al consacraților „opoziționiști” (Ungaria și Polonia), dar există o tendință în Europa de a da credit celor din opoziție, indiferent ce spun/promit/contestă și fără a judeca prea mult la soluțiile propuse/promise. E prea mare ușurința cu care se dă votul, atunci când se dă, căci Italia a consemnat cea mai scăzută prezență la vot (64%) din ultimii șaptezeci de ani, ceea ce indică slăbiciune și neîncredere. Dar și lipsa altei oferte contează. De pildă, stânga italiană clasică („Partidul Democrat”) n-a reușit să coalizeze centru-stânga, automarginalizându-se, iar Berlusconi (bunga-bunga) a jucat la oportunism și cinism maxim (el fiind cheia alegerilor anticipate).

România pare a se afla pe același val, al nemulțumiților (oricât de justificat), care votează/ar vota contestatar cu cine apucă, mai ales cu populiștii și naționaliștii ce le spun ce vor ei să audă. Și așa cum italienii (nemulțumiți de la natură, conservatori și pricinoși), în lipsa altor oferte politice, votează pe cei care critică și pe moda momentului, așa par și românii, foarte ușor dispuși să stea acasă (ca și cea mai cruntă pedeapsă pentru politicieni) sau să dea votul unor aventurieri politici, unor „sforari” (trași de ațe) sau unor partide de mucava tricoloră.

În Italia, iată, s-a întâmplat ceea ce părea improbabil ceva vreme în urmă, să fie dat jos un guvern condus de un tehnocrat (Mario Draghi), o eminență recunoscută în economie, și să fie instalat un guvern (neo/post)fascist, primul după Al Doilea Război Mondial, condus de o femeie (prima din istoria Italiei), desigur, într-un context mai mult decât discutabil. Și să nu uităm că în Italia trăiesc foarte mulți români, aceeași care ar putea avea de suferit cu noua guvernare italiană naționalistă și aceeași români care (unii) au votat AUR (nici nu știu bine de ce) la ultimele alegeri. Ca să fie tacâmul complet!

Nov 04

Presiunea educației apasă (și) asupra președintelui

Posted on by

Orice am face și am zice, legile educației (pentru preuniversitar și universitar), subiectul principal al acestor zile (în preajma începerii noului an școlar), se află într-un context și o ecuație politică cât se poate de clară. Și nu au ca „autor” și „țintă” pe ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, așa cum pare, ci președintele Klaus Ioahannis însuși, ca destinație finală. Căci președintele țării, de două ori ales, a promis, nu o dată, ci de două ori, o „Românie educată” și acesta putem zice că a fost pilonul programului său prezidențial. Iar „România educată”, acum spre finalul celui de-al doilea mandat, ar trebui obligatoriu să se reflecte măcar în aceste păcătoase legi ale educației, fluturate acum pe sub ochii tuturor. E marele pariu al președintelui înainte de-a cădea în dezamăgire cruntă, uitare veșnică, „blestem” peste timp, cine știe, în ochii votanților lui!

Și de aici începe comedia o/erorilor!

Am zis că legile educației, ca orice legi, sunt politice, asumate politic, indiferent cine le face și n-are cum să fie altfel. Cum s-a ajuns aici, cum, după un mandat și jumătate (prezidențial), nu s-a făcut nimic concret, iar când s-a pus ceva pe hârtie (un proiect de lege), este elaborat pe ascuns, este pus în dezbatere pe timpul vacanței și în mod controlat, este contestat din toate încheieturile și de către toți, nici nu respectă viziunea proiectului (are adăugiri proprii), iar ministrului care și-l asumă i se cere demisia politic, dar și civic printr-o petiție semnată deja de zeci de mii de persoane (intelectuali, profesori etc.)? „Meșteșug” românesc, fără îndoială!

Mai întâi, în primul mandat prezidențial, Iohannis a invocat (pe drept cuvânt) că n-are guvern care să-i implementeze politicile, programele, promisiunile, visele. Era vremea regimului Dragnea și a guvernelor PSD, continuu schimbătoare. Președintele n-avea „guvernul meu” și „ministrul meu” pe care să-l pună la lucru. Pentru „România educată”, a creat un organism consultativ, cu tot felul de idei și viziuni, nu foarte vizibile și validate public neapărat. Ultimele alegeri parlamentare i-au furnizat (cel puțin în prima fază) un „guvern al său” și „un ministru al său”, pe care să-l mandateze, să-l dirijeze, să-l susțină etc. pentru a-și duce planul la bun sfârșit. Și așa a (re)apărut în joc, odată cu guvernul Cîțu, acest jolly-jocker universitar și „balama politică”, dublu academician îndoielnic, rector de universitate și profesor acuzat de plagiat (nerezolvat), Sorin Cîmpeanu, actual ministru al Educației și fost ministru prin mai multe guverne. Bun la toate și pentru toate. Nici că se putea un ministru mai controversat, mai contestabil și mai puțin credibil pentru opinia publică, dar perfect pentru politica românească, unde, dacă nu ești șantajabil, nu ești bun de nimic. Acesta se pare că a fost omul ales de președintele Iohannis să-i ducă „România educată” la un liman. Care este limanul și de ce, asta-i întrebarea la care încă nu există răspuns pentru nimeni?!

Gestionarea cu rezultate cunoscute a crizei pandemice, a suspendării cursurilor, a învățământului online și măsurile controversate luate pentru reluarea activităților educative normale nu au contat în niciun fel, contestările la adresa ministrului Cîmpeanu s-au lovit ca de un zid. Și se pare că a mai contat ceva când a venit la conducerea PNL și a guvernului Nicolae Ciucă, cu un alt val de contestări și cu suspiciunea lipsei integrității academice în cazul tezei acestuia de doctorat. Modul în care ministrul Cîmpeanu a făcut „jocurile murdare” pentru a-și proteja șeful (de guvern) i-au crescut cota de încredere, dar nu în opinia publică, ci în rândul susținătorilor lui politici, în frunte cu președintele Iohannis. Aceste prevederi suspecte legate de doctoratele plagiate sunt cuprinse și în corpul legii și contestate vehement, compromițând legea în întregul ei și credibilitatea acesteia.

Iar pe surse se știa că se lucrează „pe furiș” la o nouă lege a educației, încununarea unei „domnii”, a unei alianțe și a unei susțineri care devenea suspectă. Mie mi s-ar fi părut mai corect ca noile proiecte de lege să pornească de la viziunea inițială („România educată”, eventual), să fie trecute public prin „grila” unor specialiști în educație (universitățile mari se plâng că n-au fost consultate) înaintea apariției oricărui text de lege, ce ar fi permis, transparent, stabilirea unor principii, a unor priorități, a unor obiective de comun acord stabilite între protagoniștii educației, adică elevi, profesori, părinți și decidenți politici și administrativi, în cele din urmă.

Nu intru în substanța legilor, foarte mulți au făcut-o, specialiști în educație, actori și beneficiari ai acesteia, concluziile acestor intervenții și dezbateri despre noile legi dinafara procesului consultativ oficial (restrictiv, superficial, parțial, controlat, netransparent etc.) sunt cunoscute și majoritatea sunt negative. Sunt implicat și eu direct în procesul educativ, sunt interesat de consecințe și am urmărit cu interes aceste „consultări paralele” (oficiale și neoficiale), aparent, un „dialog al surzilor”. În fond, mediul universitar este un dublu beneficiar al unei prezumtive legi mai bune a educației, direct și indirect. Direct prin prevederile expresse ale legii  referitoare la învățământul universitar și indirect, prin furnizarea unei „materii prime de calitate”, facultatea aflându-se la capătul de sus al traseului educativ-formativ și dorind a primi subiecți bine educați. Din această poziție, universitatea este și un bun loc de observație, din care se vede foarte clar calitatea actului educativ din amonte, cât de bine pregătiți sunt elevii care ajung la facultate și care a fost și este evoluția acestora. Evident, tot mai slabă de la un an la altul.

Cei mai radicali analiști/critici au spus despre legi (în lipsa încrederii, a bunei-credințe dovedite și a consultărilor simulate/trucate) că sunt fie cu dedicație (pentru a-l salva pe premierul Ciucă de plagiat), fie de mântuială (ca să fie ceva), fie din amândouă aceste motive sau sunt pe cont propriu de ministru, dar că sunt, pur și simplu, o caricatură. Nici nu cred că sunt și pot fi doar atât, o fi existând un grăunte de bună-intenție, doar că a fost instrumentată atât de slab, de deficitar și a fost încărcată greșit, încât pare un simulacru și un alibi cu alte mize decât binele educației.

Spuneam la început că este o decizie politică și doar așa se poate rezolva, tot politic. Ministrul Sorin Cîmpeanu, primind o temă sau două de rezolvat, a făcut cum s-a priceput, în principiu, nesatisfăcător (dacă toți spun asta), poate chiar pe „mustața proprie” și cum l-a tăiat capul, „ca să fie bine”.

Ce se poate întâmpla mai departe:

  • Ministrul însuși să schimbe legea, să recunoască că a greșit, să-și pună cenușă în cap, spășit etc. Nu prea cred în acest scenariu, nu convine nimănui până la capăt. E puțin probabil.
  • Să impună legile cu forța, cumva, dar e greu și improbabil, căci PSD stă pitit, deocamdată, așteaptă și, în funcție de evoluție, va reacționa politic oportunist, sunt convins.
  • Mai există și varianta de „a se face că plouă”, să treacă legile în pofida contestării conținutului și a procedurii, dar ar fi ceva provizoriu, instabil, fiind posibile proteste, greve etc., adică bătăi de cap nedorite.

Însă responsabilul moral al acestui „aranjament” nereușit este președintele Iohannis (cum am arătat) și tot el are puterea de a rezolva problema „amiabil”, în regim de urgență sau temporizând (amânând) votarea legii:

  • De urgență ar fi să instrumenteze demiterea lui Sorin Câmpeanu (ca o remaniere) și răspunderea va cădea asupra acestuia. Dar ce va zice atunci ministrul și cum vor spăla imaginea politic?
  • Soluția temporizată ar fi să amâne votarea legilor și să asigure o ieșire treptată din scenă a inițiatorului ei, iar apoi să ajusteze conținutul acestora, ținând cont și de ce spun experții și ce cere societatea civilă.

Va face așa ceva?

Dacă nu o face, nu mai are nici măcar un punct de sprijin și justificare pentru electoratul care l-a făcut președinte de două ori, iar consecințele țin de imagine și de istorie. Are la pasiv trădarea propriului electorat (sau aducerea la putere a adversarului politic) care nu se uită niciodată.

Dacă o face, mai poate șterge din emoția negativă foarte pregnantă pe care a generat-o, știindu-se că și în politică ultima impresie contează.

Nov 04

Viktor Orbán: „slugă la doi stăpâni” sau stăpân la două slugi?

Posted on by

Am așteptat (chiar dacă eram prin concediu) să se facă măcar un pic de lumină, să se clarifice și să se identifice o „ieșire” rezonabilă în urma declarațiilor programatic rasiste ale lui Viktor Orbán făcute la Băile Tușnad în România (de altfel, binecunoscute). Putea rămâne așa, aici, în miezul Europei și în plin război? Agresivitatea și rostirea deschisă a unei chestiuni rasiale din acest discurs universaliza tema și o dezlega practic de orice context istoric sau teritorial, făcând-o „problemă” de dezbatere europeană (cel puțin) și globală, în cele din urmă. În obișnuitul său spici de vară din acest an, Viktor Orbán părea că nu mai poate de grija ungurilor (care se „corcesc” ca rasă), de grija unei Ungarii Mari (că e prea Mică?), apoi de grija Europei că-și pierde identitatea, esența (și puterea), de grija creștinătății că se duce „pe sfârlă” (și pe Coran), în fine, de grija întregii lumi, în care războiul declanșat de Rusia în Ucraina e doar o mască a celor de mai sus temeiuri mult mai grave pentru el. De aceea era important să știm, să aflăm, să înțelegem cum vor reacționa ceilalți și cum se vor poziționa, pentru că problema ne privește pe toți.

În paranteză fie spus, se poate observa că premierul Ungariei nu face asemenea declarații provocatoare și scandaloase la el în țară, preferă să le facă în altă parte, o face sistematic, an de an (la Băile Tușnad de obicei), iar „alegerile” nu sunt niciodată întâmplătoare. Obține mai multe lucruri deodată prin asta: își scutește țara de un șoc politic și mediatic, evitând premeditat a face din Ungaria o țintă, delocalizează „conflictul”, plasându-l în alte zone favorabile lui, dispersează tezele dorite într-un spațiu suficient de precis și îndeajuns de ambiguu pentru a obține efectul (politic) dorit, apoi face pe inocentul invocând (el sau alții) că a fost răstălmăcit. Iar UDMR îi ține isonul și îi ia partea, transferând greutatea unor asemenea declarații riscante, malițioase, tulburătoare, scandaloase într-o zonă neutră, culturală, personală, spirituală. Scenariul e prea străveziu pentru a sta în picioare, inclusiv politic.

Vreme de circa o săptămână, autoritățile românești „au tăcut chitic”. Argumentul inexistenței unei traduceri integrale a discursului de la Băile Tușnad „ține” doar pentru presa săracă și independentă din România, nu pentru cea „dependentă” (nici ea n-a avut „traducerea”?) și nici pentru autorități, căci, sunt absolut convins, serviciile secrete românești au făcut „relatări” extinse de la fața locului. Cum să-i spunem: atitudine șovăielnică (într-o situație clară și imposibil de ocolit), lipsă de viziune și curaj, frica de a nu tulbura „balta de interese” de la putere etc.? Prima reacție a statului român, printr-o poziția scrisă a ministrului de Externe Bogdan Aurescu, întârziată și ea, a fost una slabă, vagă, generală, „de serviciu”, i s-a spus chiar „lemnoasă”, inadecvată și disproporționată în raport cu faptele. Cred că merita mai  mult chiar și Aurescu, agățat și el de proprii stăpâni politici (nu de interese de stat strategice). La îndemn și semnale europene (s-a spus), a reacționat foarte târziu și președintele Klaus Iohannis, ceva mai clar și cerând explicații UDMR, aplaudaci ai tezelor lui Viktor Orban. Ar fi fost obligația primului-ministru al țării, Nicolae Ciucă, să reacționeze cu fermitate primul, dar cine s-o facă când acesta nu iese din ordinul „șefului” de la Cotroceni. Reacția lui Ciucă, venită în urma tuturor, a fost de genul „a treia zi după scripturi”, moale, fără atitudine și nerv, o „copie” scoasă la comandă din sertar, așa cum pare toată guvernarea. Ce să mai spui atunci de reacția lui Marcel Ciolacu, liderul PSD, care s-a dat „lovit”, evitând să se pronunțe, de parcă covid-ul anihilează și funcția gândirii, și a poziționării politice și a demnității. Ciolacu, de fapt, în loc de-a reprezenta țara, proiectează noile înțelegeri la guvernare cu UDMR, atunci când actuala coaliție (cu un PNL complet consumat și uzat) se va fi dezmembrat.

Să spunem că la provocarea lui Viktor Orbán au luat poziție fermă toți cei importanți și care contează, de la americani (cea mai dură), la europeni (ceva mai moale) șamd, o atitudine de respingere și condamnare, cum era și firesc. Veți zice că, în fond, nu s-a întâmplat nimic grav, nu s-au generat fapte, nu există consecințe directe acum, de ce atâta agitație și atenție. Așa pare, doar că în politică și în asemenea vremuri, lucrurile nu merg așa. Aceste exerciții repetate, ispitiri și declarații malițioase, ca forme ale unui „război hibrid generalizat”, probează o atitudine și o capacitate de înțelegere și de absorbție a unui „conflict”, mai mult sau mai puțin simbolic. E bine să te poziționezi corect și să ieși curat ca țară din aceste „clinciuri” politice într-o vreme tot mai volatilă și neclară. Asupra motivațiilor și mizelor reale ale lui Viktor Orbán n-o să insist foarte mult, el încearcă, pur și simplu. De la electoratul maghiar a luat încrederea totală ca politician, de la UE a luat rofitul strategic și banii, de la ruși (vrea să) ia gazul și benzina ifetine. În situație de status quo, el nu mai are nimic de câștigat, de la europeni și americani nu mai poate primi bani și privilegii (dimpotrivă), pacea nu-i folosește la nimic, de la război mai are o „speranță”. E limpede că și lui (ca aproape oricărui politician care are prea mare succes) puterea i s-a urcat la cap și îi smintește judecata dreaptă sau realistă. Nici oamenii cei mai apropiați (care au plecat de lângă el), nici „dușmanii” nu-i pot schimba această gândire. Dar cine l-ar putea opri pe cineva atins de „morbul puterii”? Nimeni! Fiecare pasăre pe limba ei piere. Nici Vladimir Putin nu pare a dori să pună capăt războiului, nici Viktor Orbán nu pare a ști să se oprească. Pentru acesta din urmă, e o mare încercare ce face, dorind să fie nu slugă la doi stăpîni (UE și Rusia lui Putin), ci, probabil, stăpân la două slugi (aceiași), mult mai mari și mai puternici decât el fiecare dintre ei. Are vreo șansă până la capăt să reușească? Mă îndoiesc din toate puterile!

Oct 29

Strategia „strategiei” perdante sau „din greșeală în greșeală…”

Posted on by

fbt

fbt


Mai întâi a fost strategia „punerii cu botul pe labe” a useriștilor, pusă la cale de PNL și președintele Iohannis sau invers, nici nu contează a cui a fost ideea (căci nimeni nu-și va asuma responsabilitatea). Ipochimenii ăștia de partid din USR, care făceau pe „deștepții” și „moralii” și încurcau socotelile (cu banii) la guvernare, trebuiau intimidați și speriați, să-și vadă de ale lor. Așa că le-au dat afară (prin Florin Cîțu), pe nepusă masă, un ministru important (Stelian Ion – Justiție), „negândind” că sunt atât de nebuni chiar să iasă de la guvernare și „cașcaval”, doar pentru „atâta lucru”. Cu atât mai mult cu cât exista un precedent, demiterea ministrului Vlad Voiculescu, pe care au îngurgitat-o/metabolizat-o la momentul respectiv, fără mari probleme. Iar din partea USR (s-o recunoaștem) nu lipsea decât un pic de experiență politică, „o leacă” de maturitate și viziune, un dram de responsabilitate și un grăunte de vanitate pentru (chiar) a ieși de la guvernare și a strica o guvernare/alianță ce nu trebuia întreruptă sub nicio formă în acel moment. Căci nu exista o alta (după cum se vede acum, după o lună). Summa summarum, o strategie penelistă, după cum se vede, complet eșuată, catastrofală, care i-a lăsat surprinși, cu gura căscată, și fierbând de furie (și de sete de răzbunare) pe președintele Iohannis și PNL-ul. Nimeni nu mai făcuse o asemenea „tâmpenie”, iar vorba din bătrâni despre „câinele care nu pleacă de unul singur de la măcelărie” nu s-a adeverit. În concluzie, „strategii” fie au avut informații greșite, fie au instrumentat defectuos (de la un capăt la altul) „strategia”, fie s-au bazat pe „iluzia” că va fi cum doresc ei (nu exclud niciuna dintre variante).
De menționat că, în orice moment al acestui proces de separare și divorț politic, ar fi fost posibilă strategia împăcării, a reconcilierii, a reconsiderării și a negocierii politice dintre PNL și USR, mult mai simplă și mai eficientă.
Prinși complet nepregătiți de demisiile useriste, peneliștii au improvizat „strategia amânării moțiunii de cenzură” depusă de USR, crezând că guvernul nu va cădea ( că „n-are cum”) și sperând că vor găsi ei ceva pentru a impiedica trecerea moțiunii. N-au găsit nimic, dimpotrivă, au căzut în capcana PSD, care i-a sprijinit să temporizeze moțiunea USR pentru a-și introduce propria moțiune de cenzură și a-și atrage beneficiile de imagine ale votării acesteia. Ceea ce s-a și întâmplat o săptămână mai târziu. „Tactica de urgență”, de a încerca să atragă voturi de la alte partide (AUR), s-a soldat din nou cu un eșec urât, de vot și de imagine, și cu câteva dosare penale pentru tentativă de mituire a unor parlamentari.
Din nou, în oricare dintre aceste momente, ar fi fost cale de întoarcere între cele două partide, cu mai puțină țâfnă, vanitate și încăpățânare și cu ceva mai mult pragmatism politic și realism uman.
Pe fondul acestor mișcări (și în substratul lor), exista o altă strategie a PNL și a președintelui țării, aceea de impunere a unui „lider maxim”, în persoana premierului Florin Cîțu, care trebuia să devină și președinte de partid, cu puteri depline și discreționare. Această „strategie” a fost cultivată toată vara, sacrificând guvernarea, campania de vaccinare și de combatere a pandemiei de coronavirus și, în cele din urmă, alianța de guvernare. Cine știe care ar fi fost rezultatul dacă „alesul” ar fi fost altfel, cu un pic de carismă, mai empatic, mai convingător, mai inteligent și nu un „autist politic”, care bagă capul între umeri, nu aude nimic, se contrazice la tot pasul și creează antipatie și neîncredere la orice mișcare. Această strategie, doar pentru că era favorabilă „greilor” din partid și președintelui Iohannis, a fost cea mai consecventă și n-a fost abandonată (formal) încă, chiar dacă s-a dovedit cea mai nocivă și complet neproductivă. Florin Cîțu a fost doar vreme de o săptămână și premier cu drepturi depline și președinte de partid, dar de atunci nu mai e nici una, nici alta, dar încurcă lucrurile și negocierile pe toate părțile.
Nu mai spun că, în orice moment, Florin Cîțu ar fi putut debloca toată criza prin demisia sa din fruntea partidului (și desemnarea unui interimat) sau i s-ar fi putut cere să facă acest lucru (asta nu știm cu ce eficiență). Dar în ce lume am trăi atunci?
Următoarea (mică) strategie a fost de negociere (explicită sau mascată) și impunere a unui guvern minoritar PNL, ceea ce părea, din capul locului și după toate premizele și aparențele, o imposibilitate. Pașii urmați au fost de a nu-și prezenta un candidat propriu la prima mediere prezidențială (și a lăsa pe USR cu bunăștiință să eșueze), apoi de a-și prezenta un alt candidat de premier decât Florin Cîțu (generalul Nicolae Ciucă), pentru a se arăta concilianți, capabili să cedeze și negocieze. Această „strategie” de obținere a sprijinului PSD sau USR pentru guvern minoritar, mai mult o tactică de amânare continuă și de „refuz controlat și scontat”, a eșuat și ea, dacă nu cumva chiar asta s-a dorit, ca o „strategie” subsecventă.
Inutil de a mai spune că în orice moment, premierul desemnat Nicolae Ciucă ar fi putut declanșa negocieri ferme cu USR, disponibil formal și real să refacă alianța și să reintre la guvernare. În aceeași măsură, părea posibil să negocieze și cu PSD o guvernare împreună, la paritate, și să pună capăt crizei. Așa este sau așa pare, dar asta nu făcea parte din „strategie”.
După întâlnirea cu președintele Iohannis de aseară și decizia de a merge în Parlament cu un guvern minoritar (dacă nu se mai întâmplă nimic), suntem în fața ultimei strategii, aceea de a forța, sub amenințarea anticipatelor sau a altor amenințări/întâmplări (necunoscute), votarea nenegociată a acestui guvern minoritar. Ce putem înțelege din asta: că se speră într-o „minune” (cum s-a mai văzut în politica românească) sau o „magie” de ultim moment; că se mizează pe înțelegeri secrete/obcure (negocieri „la bucată” cu diverși parlamentari); că nimeni, de fapt, nu are chef de alegeri anticipate (cheltuieli și incertitudini) și că vor ceda; în fine, că așa speră să fie, fiindcă așa ar fi mai bine… Dacă așa se va întâmpla, se va fi probat cea mai tare și (mai) „infailibilă” strategie, cunoscută de toată lumea, anume „din greșeală în greșeală spre victoria finală”.
Dar atunci, aceasta este și eticheta meritată a politicii românești!
Și eu și mulți alții au spus că existau și alte căi și alte strategii de rezolvare a acestei crizei politice artificiale, inutilă, pe de-o parte, și rezolvabilă, pe de alta. Dar cine sunt ei să știe și să propună „strategii” pentru alții.

Oct 22

Blackout politic

Posted on by

Bune14
Tristă zi a fost ieri pentru politica românească. Un fel de blackout politic, moral și civic. Un moment din acela în care albul pare negru și negrul pare alb, dreapta este stânga și invers, josul este sus și susul este jos. Confuzie, derută și lipsa de repere pentru mai mult de o jumătate de țară. Un pumn violent în plină figură, neașteptat, nenecesar și inutil, dat politicii și democrației. Un recul șocant, o „răsturnare” în timp la care nu ne așteptam și, din nou, o „răscruce” din aceea în care simți că ar trebui să-ți faci bagajele și „s-o dai dracului de țară”. Ce greșeală îngrozitoare!
În activitatea de zi cu zi, și în întâlnirile cu tinerii viitori jurnaliști, mă străduiesc din toate puterile, cu toată energia, știința și pasiunea de care sunt capabil, să-i țin, să-i apropiu, să-i conving, să-i aduc către implicare civică și responsabilitate, către politică, spre deșteptarea civismului și a spiritului democratic, fără de care viața publică, societatea deschisă și profesiunea pentru care se pregătesc nu-și au sens și finalitate. Și e foarte greu, pentru că din toată școala (până la facultate) ei nu învață și nu știu nimic despre astea (educația civică, politică, democratică sunt aproape nule pentru majoritatea dintre ei și o mărturisesc cu sinceritate și candoare). Zilele trecute, unul dintre cei pe care încerc să-i familiarizez/oblig cu lectura sistematică a presei, mi-a mărturisit, rugându-mă să nu mă supăr, dar nu știe „cine e Cîțu”. Mă puteam supăra? Și avea doar scuza, dacă se poate gândi/accepta așa ceva, că e la primele lecții de jurnalism… Dar „cine e Cîțu” nu e o lecție de jurnalism, primită la 19 ani, e o lecție de viață, de civism, de politică, de spirit democratic, dar pe care „România educată” nu le-a dat-o și, mai mult, le-o refuză strident în continuare. Spuneam că e greu când cei mai mulți dintre tineri nu știu lucruri elementare despre politică și abia un sfert dintre cei sub 25 de ani merg la vot (cu motivații diverse). România are aproape cea mai scăzută cotă de participare în alegeri (cca 40 %) din Europa/UE și se află la un nivel maxim de respingere a politicii și partidelor și cu o cotă minimă de încredere în acestea.
Iar la cursurile noastre ne străduim/chinuim să vorbim despre partide, despre democrația participativă, despre reprezentativitate, despre cum fiecare membru al societății ar trebui să se simtă reprezentat într-un fel (de o idee, de un proiect, de un program, de un om, de un partid etc.). Și le mai spun că dacă nu e așa, e pentru că nu suntem destul de conștienți, de educați și de implicați pentru a face societatea noastră democratică mai funcțională… Încerc să-i conving (orice vor face ei în viitor) să nu stea prea departe de politică și de putere, pentru că de acolo vine decizia care-i privește și pe ei în mod direct, și-i îndemn (chiar dacă unii privesc cu scepticism) să nu ocolească ideile și partidele politice, să le adopte sau critice, să fie de acord sau să protesteze, să le urmărească și să le voteze, iar dacă nu sunt mulțumiți de alegere și rezultate, s-o spună public.
Mă străduiesc, de asemenea, să le demonstrez că nu toate partidele sunt la fel, că e imposibil asta, că, totuși, e nevoie și de partide noi, idei noi, oameni noi, dar că aceștia nu pot să apară și să câștige fără sprijinul lor. Și le mai reamintesc că nu se regăsesc îndeajuns în spațiul politic și nu sunt tratați cu atenție de către politicieni și partide tocmai din cauza absenteismului lor de la vot și din spațiul dezbaterii politice. Și așa mai departe, nu le pot reproduce pe toate aici, oricât de supărat și nervos aș fi.
Dar observ de câțiva ani receptivitate în rândul lor, iar cei mai emancipați și inteligenți dintre ei nu refuză politica și discuția despre ea, dimpotrivă, chiar dacă nu le e ușor câteodată s-o poarte și și-ar dori mai mult de la ei și de la societate din punctul acesta de vedere.
Și iată că vine câte-o zi precum cea de ieri, când acele „busolei politice” se dau peste cap, când nordul devine sud și sudul devine nord, când ceea ce ai combătut și criticat tot timpul devine ceva compatibil, agreabil și prietenos, când adversarul politic și ideologic se transformă în partener și „logodnic de guvernare” și de interese obscure. Vine acel moment când „compromisul politic” nu e altceva decât „înțelegere rușinoasă”, „pact abominabil”, „târg blestemat” care nemulțumește și contrariază pe toți cei care mai aveau un dram de încredere în politică. Făcut fără acordul și acceptul celor care te-au ales, în pofida dorinței majoritare și doar în interes personal, de grup de interese, de partid. Acel moment când partidele nu mai contează, când reprezentarea și reprezentativitatea s-au făcut țăndări, când politica și politicienii români mai trântesc o dată cetățenilor ușa în nas, disprețuindu-i profund și sfidându-i mizerabil. Vine acel moment când lecția de democrație, civism și încredere politică se neagă singură, se autodistruge, se transformă în neant. Când trebuie să te gândești bine ce zici.
S-o spunem pe șleau: președintele Klaus Iohannis nu era obligat (de alegătorii lui, de pandemie, de context etc.) să-l crediteze/susțină/umfle pe Florin Cîțu (o adevărată „piatră de moară”) pentru a scăpa de Ludovic Orban din fruntea PNL. Președintelui Iohannis nu i-au cerut alegătorii lui asta și n-a fost obligat de nimeni (înafara propriei dorințe/pofte) să distrugă alianța politică de guvernare PNL-USR-UDMR, o formula care, minim-minimorum, asigura stabilitate și un dram de reforme necesare. Președintele Iohannis putea reface alianța ruptă din orgoliu, calcul greșit și nechibzuință, dar n-a vrut s-o facă din motive pentru care trebuia să dea explicații publice. În fine, președintele Iohannis nu este și nu poate fi obligat și nu i-au cerut susținătorii lui să obțină sprijinul PSD la guvernare, să tulbure, să contrarieze și să șocheze nenecesar și nejustificat scena politică românească cu o asemenea alianță politică împotriva naturii, a bunului-simț politic.
Și după asta ce urmează?
Am vorbit numai despre președintele țării Klaus Iohannis pentru că el putea face altfel, avea alte alegeri la îndemână, nefiind obligat să decidă așa. Căci partidele pe care le avem și le vedem n-au putut și nu pot mai mult. Iar acesta e un subiect și mai trist!
De aceea spun ce am spus mereu că trebuie să apară alte și alte partide politice pentru ca România să progreseze. Nu democrația e rea, ci modul în care o înțelegem noi și o punem în practică e rău.

Mar 10

„Aud pe nenăscuții jurnaliști pe nenăscuții doctori cum îi latră”

Posted on by

fbt

fbt


„Epopeea doctoratelor contrafăcute”, dezvăluirile dramatice și copleșitoare ale Emiliei Șercan despre „rușinoasa afacere a doctoratelor”, a arătat o parte întunecată a societății românești și a „inteligenței academice”, nebănuită și șocantă (și) prin dimensiuni. Nu știu dacă avea/are cineva „tabloul general” al situației, poate nici cei care au proiectat/facilitat acest enorm fals national nu și-au închipuit ce va ieși. Și trebuie să admirăm și să prețuim odată în plus „munca eroică” și perseverentă a colegei noastre de breaslă. Sunt convins că ar fi putut primi un sprijin mai mare.
Citind despre epopeea ei, mi-am amintit o întâmplare petrecută cu mai bine de zece ani în urmă, aici la Cluj. Atunci, m-am întâlnit întâmplător (într-un mall, căci întrerupsesem contactele) cu o cunoștință/prieten/„om de taifas” din „servicii”, care, între timp, ajunsese la București, luând viteză și altitudine ierarhică incredibile. Mi-a spus deschis (nu fără un pic de emfază) că face, în același timp, două doctorate, unul la București și unul la Cluj-Napoca (aici la noi). Nu se știa nimic altceva, nu se bănuia nimic atunci, dar mie, cu toată prietenia, nu mi-a picat deloc bine ce-am auzit, căci eu terminasem doctoratul meu și, din cauza muncii și stresului (am presupus și mi-au confirmat medicii), mă alesesem cu o alergie destul de gravă, care m-a băgat în sperieți. Ca să fiu mai clar, de nimic anunțat și brusc, îmi apăreau niște „umflături” destul de mari pe corp (mereu în alte locuri), cu prurit intens (mâncărime), de-mi era frică să ies din casă și să-mi țin cursurile (să nu mă apuce cumva). În fine, aveam antialergicele tot timpul la mine, erau eficiente, iar după o vreme a trecut. Dar n-am putut să nu fac atunci această comparație șocantă: cu „doctoratele”, unora li se „umflau” gradele și funcțiile (c-așa era), mie mi se „umflase” pielea (de stres). Ce fel de doctorate puteau fi, m-am prins mai târziu, evident. Dar n-am vorbit public despre asta pentru că nu știam mai mult și pentru că, dacă am reușit ceva ca jurnalist de investigație, s-a datorat și faptului că am știut să-mi protejez „prietenii” și „sursele”. Multe și „grele”, pe care le-am avut.
Odată cu „decopertarea” acestei găuri intelectuale rușinoase (care nu se mai termină), „cuibușorul de nebunii” de la București (Academia Națională de Informații etc.) al certificatelor de competență false s-a cam spart, iar o parte din „nenăscuții pui” au rămas fără „cloșcă”. E de așteptat deci să încerce să eclozeze în alte părți, să caute certificate de competență și onorabilitate, dacă se poate, pe bune. N-ar fi exclus să începem să vedem acești „candidați” bătând la curțile altora, poate chiar ale noastre. Clujul, ca debușeu, ca loc de refugiu pentru „protipendada bucureșteană” de profil! Nu știu, dar mă tem (cunoscându-i)!
Tocmai din aceste motive, din prețuirea față de instituția la care lucrez și față de colegii mei, generic vorbind, cărora, în bună credință și intenție, e posibil, nici să nu le treacă prin cap, trag acest umil semnal de alarmă preventiv. Ar fi grozav și magistral să mă înșel!

Mar 07

Despre „războiul simbolic” dintre jurnalism și relațiile publice (PR)

Posted on by

Bune14
Jurnalismul este un serviciu public obligatoriu vital, „relațiile publice” (public relations- PR) este un serviciu de interese private.
Jurnalismul funcționează în baza unei „litere constituționale” (e indispensabil), PR e un serviciu opțional, care poate să fie sau poate să nu fie.
Jurnalismul are o „misiune de stat”, de apărare a intereselor majore ale tuturor cetățenilor, PR-ul are o „misiune partizană”, de apărare a intereselor secvențiale divergente (politice, financiare, de imagine etc. ale cuiva).
Jurnalismul este expresia libertății de exprimare (generale), ca suport democratic esențial, PR-ul e expresie a segregării evidente de interese (ca formă a existenței/funcționării libertății).
Jurnalismul este o sursă, o garanție și un suport al PR-ului, PR-ul este sursă de estompare /anihilare/„închidere” a jurnalismului.
Jurnalismul (profesional, etic) este „un produs natural” al societăților de tip deschis, PR-ul este, de multe ori, un construct artificial al diverselor facțiuni, o „contrafacere”/reconstrucție a realității, o convenție acceptată însă.
Jurnalismul este „un bine” general indispensabil, PR-ul este „un rău necesar” opțional.
Am polarizat la maximum aceste domenii, înrudite/conexe/complementare, tocmai pentru că mi se pare că, din lipsă de educație civică/democratică sau, uneori, printr-un amestec voit de interese divergente/conflictuale, se face confuzie între ele, ba chiar se produc acte samavolnice și încercări de compromitere și substituire. Altminteri, acestea sunt părți ale aceluiași ecosistem comunicațional și pot trăi în bună-pace, hrănindu-se reciproc, câtăvreme fiecare rămâne în limitele propriilor roluri și definiții.
Se poate întâmpla ca jurnalismul să invadeze teritoriul relațiilor publice pentru a-l critica în mod expres sau pentru a-i „demonta” mecanismul existențial, dar asta se întâmplă rar. De pildă, investigațiile jurnalistice nu vizează partea de comunicare (PR-ul unei entități), adică forma mesajului, ci conținutul acestuia, diverse iregularități sâvârșite în interiorul acelei organizații, care e altceva. Mai des se întâmplă ca relațiile publice să facă intruziune/interferență cu interesele jurnalistice, prin „generarea de convenabilitate”, prin „cumpărare de bunăvoință”, prin diverse „strategii de ocolire”, de impunere, de credibilizare sau compromitere etc.
În oricare dintre condiții (sau registre) ale interacțiunii, vorbim despre o „tensiune” continuă și constantă (normală până la o anumită limită), despre o „tatonare” permanentă (care face parte din regula jocului), iar, în esență, putem vorbi despre o „dispută” naturală, despre o „luptă” pentru interese specifice, iar, la modul simbolic, despre un „război” între două fețe opuse ale medaliei.
Dincolo de aceste poziții principiale, nu înseamnă că în sânul/interiorul acestor ocupații/profesiuni/științe nu există devieri/abandonuri sau nu se produc abuzuri. Jurnalismul și relațiile publice se află mereu de-o parte și de alta a adevărului, mai aproape sau mai departe (când mai aproape, când mai departe), la extrem, unii încercând (forțând) exhibarea/publicarea lui, alții încercând (negociind) ascunderea/disimularea lui. De pildă acum, jurnalismul trece printr-o criză de credibilitate, integritate, individualizare și deprofesionalizare, generată, în principal, de criza financiară, de criza de sistem și de revoluția tehnologică (sau a „gratuității). E o criză pe care sistemul media trebuie să și-o asume și să încerce să găsească soluții (ceea ce, în parte, și face). Dar asta nu înseamnă că, pe acest teritoriu de vulnerabilitate temporară („no Man’s Land” provizoriu), PR-ul, acompaniat de fenomenul „fake news” în orchestra „post-adevărului”, să joace tontoroiul în „casa jurnalismului”, să-l abuzeze, să-l substituie, să-l umilească. Întâi de toate că e imoral, dar, mai grav, e un gest de subminare și de autosabotare a propriei libertăți și a democrației ca sistem, pentru care presa liberă constituie o garanție (cât de subțire o fi ea, dar care sunt altele?).
În cele din urmă, oamenii, cetățenii, publicul trebuie să aibă ultimul cuvânt, ei trebuie să asculte, să înțeleagă, să judece și să ia decizii, inclusiv în ceea ce privește „adevărul”. Cu o condiție, să fie bine educați și informați, să aibă spirit critic și independență de gândire, să nu se lase ușor influențați. Și, de pildă, să facă distincție clară între jurnalism și relații publice.

Dec 23

Despre libertatea presei noastre

Posted on by

Discuții
Am fost invitat, ieri, la TVR Cluj, să vorbesc despre starea presei românești în cei 31 de ani de libertate, trecuți de la căderea comunismului. Îmi era destul de limpede ce urma să spun, nu-mi era destul de clar timpul pe care îl voi avea la dispoziție. Apoi s-a întâmplat că m-au introdus mai repede în direct, de pe Skype, și am auzit ce spunea celălalt invitat, Cornel Nistorescu, cu un discurs nu critic, ci distrugător la adresa presei și a tinerei generații. Planul s-a schimbat în sensul că timpul s-a scurtat și că n-am putut face abstracție de ce a spus antevorbitorul meu și de întrebările moderatorului. Totuși, nu cred că trebuie sau trebuia să intru foarte tare în polemică cu cel care, mare ziarist, de când și-a pierdut oficial credibilitatea, e supărat rău (în sens conservator-retrograd) pe tot ce se întâmplă în România.
Pentru că nu am spus în emisiune nici pe departe ce plănuisem să spun, am să aștern aici principalele idei care consideram necesar a fi rostite, din convingere, fără niciun sens polemic, de data asta.
Eu am împărțit cei peste treizeci de ani de presă românească liberă în trei perioade, fiecare având aproximativ/orientativ durata unui deceniu. Prima perioada (anii 90) am numit-o de inițiere și creștere, caracterizată de amatorism, căutarea identității și început de profesionalizare, cu bani puțini sau deloc. A doua perioadă (anii 2000), de maturizare și consolidare, a însemnat raportarea la standarde profesionale, conștiință de sine, diversitate, relativă independență editorială, cu o mai bună distribuire a resurselor (relativă prosperitate). Etapa a treia, începută odată cu criza financiară din 2008 și până azi, este una de declin și criză prelungită a sistemului media, influențată și de tehnologie, caracterizată de transformare/schimbare (orientarea spre digital), diminuarea resurselor din publicitate, deprofesionalizarea media (scăderea sau abandonarea standardelor jurnalistice), decrediblizarea presei, fragmentarea publicului, încercarea unor noi modele de afaceri, fake news etc. Fiecare etapă poate fi dezvoltată și nuanțată.
Media momentului este într-un moment de căutare asiduă și de negăsire deplină încă.
Cu siguranță însă, în emisiune, la incidența dintre trecutul presei destul de chinuit și viitorul destul de incert, aș fi emis și dezvoltat următoarele idei cadru, cu posibilitate dezvoltare și argumentare:
• În democrație, prin definiție, presa este și trebuie să fie în opoziție față de putere și în slujba intereselor publicului. A fost și n-a fost așa și tot mai des uită să fie
• Libertatea presei este o lucrare împreună a întregului ecosistem media, inclusiv a publicului, care și cere, dar și susține această libertate. Din neclaritate și lipsă de educație (mediatică, politică, civică, democratică, financiară etc.) publicul cere mai puțin, iar când cere, nu asigură și susținere (financiară)
• Libertatea presei trebuie convenită/asumată/mediată (dincolo de coordonatele constituționale) de mediul politic și de cel economic-financiar: cel politic, prin asumarea riscului de a fi criticat (ce lovește însă direct în interesele electorale și de putere), lipsa de presiune (legislativă, financiară etc.), alocarea justă a resurselor; cel economic, prin nevoia de transparență și competiție, publicitate, finanțarea jurnalismului de calitate prin mecenat, premii, proiecte mari (de investigație). În fapt, mediul politic este discreționar, opresiv sau acaparator în raport cu media; mediul economic este nepăsător, indiferent, neglijându-și propriile interese în raport cu jurnalismul profesional.
Aș fi subliniat, de asemenea, o idee pe care am rostit-o și cu alte ocazii, aceea că nu există țară/oraș/societate civilizate fără presă liberă. Căci nu pot avea:
• Credibilitate, în lipsa elementului critic, a recunoașterii dreptului de a greși și de a fi criticat pentru asta
• Transparență, în lipsa existenței tuturor versiunilor de informare și interpretare
• Prosperitate (bunăstare pentru fiecare), în lipsa unei distribuiri juste (supravegheate) a resurselor.
Toate aceste repere au fost și sunt critice pentru presa românească, uitate, marginalizate sau ignorate cu bunăștiință, cu consecințele de rigoare.
Fără nicio îndoială, aș fi susținut următoarele:
• Conținutul jurnalistic de calitate (pentru prezent, dar mai ales pentru viitor) nu este și nu poate fi gratuit (niciun produs de calitate nu este ieftin, cu atât mai puțin gratuit); publicul trebuie să înțeleagă și să accepte treptat asta
• Presa românească (de toate felurile) trebuie să accepte procesul de schimbare/ transformare ireversibilă care este inevitabil și să învețe mai bine să se adapteze, ca și formă și conținut. Media din trecut nu va mai exista niciodată
• Presa românească trebuie să recâștige încredrea publicului, pornind de la faptul că a ignorat acest aspect (presupunându-i existența din oficiu) și ținând cont de noile dinamici ale audiențelor și de fragmentarea acestora
• Presa românească trebuie să ia în calcul și alte modele de afaceri (înafara modelului clasic, cu publicitate), să identifice alte surse de finanțare, să aibă o atitudine inovativă și creativă
• Modelul actual de supraviețuire nu este suficient, pentru că omite tocmai misiunea presei, aceea de serviciu public indispensabil funcționării democrației; interesele publicului sunt marginalizate sau manipulate în interes propriu, politic partizan sau economic, ceea ce publicul nu acceptă/nu va accepta
• În lipsa servirii interesului comun, publicul s-ar putea dispensa de presa profesionistă (nemaisesizând diferența), recurgând la alte mijloace de informare (presa zis amatoare, rețelele sociale etc.), ceea ce ar însemna „moartea presei”, dar și un fel de anticameră a haosului.
Am fost întrebat de moderator, la final, cum cred că va fi presa peste câteva decenii (treizeci de ani). Sub presiunea timpului am dat un răspuns expeditiv-optimism, eu cred că presa românească va supraviețui, sincron cu fenomenul presei în general. Adaug acum și motivele: presa nu va dispărea câtăvreme își va îndeplini misiunea, aceea de deservi, cu informații, profesionist, onest, în spiritul adevărului, interesele comune ale publicului și de care acesta nu se poate și nu se va putea lipsi. Și acest lucru rămâne valabil chiar dacă, în timp, conținuturile și modalitățile de transmitere vor fi diferite.
A venit vorba și despre tânăra generație, care nu mai citește, în general, și nu mai citește aproape deloc presă. Am spus că sistemul educațional actual din amonte de facultate, închipuit, anacronic, neadaptat, nu asigură conținuturile educaționale de care tinerii au nevoie, iar aceștia recunosc asta (de pildă, nu știu nimic despre politică, despre democrație, despre economie, despre afaceri, despre media etc.). Cu toții se află într-un deficit îngrozitor de background-uri culturale, fără de care nu pot, de pildă, operaționaliza știri. Asta îngreunează formarea lor superioară și (supra)solicită sistemul universitar, care are de recuperat suprafețe mari rămase descoperite. Și am dat exemplul pe care îl cunosc bine pentru că îl practic tot mai intens în ultimii ani: în primul semestru, cu studenții de la jurnalism facem mai întâi exerciții de lectură avizată a presei și de înțelegere și explicare a știrilor, a importanței și semnificației lor (într-o goană disperată pentru acumulare de backgroundu-uri), înainte de a învăța ce sunt și cum se fac știrile. Dar nu am uitat să subliniez progresul de care tinerii sunt capabili, capacitatea unora (cel puțin) de a compensa aceste deficite și a acumula competențele și abilitățile de care are nevoie un jurnalist.
Chiar dacă suntem realiști, suntem obligați să fim și optimiști.

Oct 13

USRPLUS, USR Minus

Posted on by

Portret 3
Dacă nu au uitat, cu adevărat, cine sunt, de unde vin și de ce, USR, apoi PLUS, apoi USRPLUS trebuie să știe că au apărut ca partid(e) unicat, răspunzând unor nevoi foarte clare, foarte precise și sincrone unui anumit moment (istoric) dat.
Dacă, cu adevărat, nu au înțeles asta, vor dispărea în curând, așa cum au dispărut și alte partide vremelnice și pasagere pe scena politică. Pentru că aceste lucruri, esențiale, în opinia mea, nu mai sunt atât de clare și nu mai apar atât de importante, voi încerca să le reamintesc pe scurt.
USR, de fapt USB (câți dintre noi mai conștientizăm instantaneu că USR înseamnă Uniunea Salvați România/ Bucureștiul), a pornit din încăpățânarea, acum putem să spunem viziunea, unui ongist militant pentru drepturile bucureștenilor (Nicușor Dan), devenit politician atipic, un individ care, în ciuda profilului (matematician de excepție) și comportamentului său neobișnuit (straniu), a pornit într-o aventură politică, aparent, fără nicio șansă, stîrnind zâmbete pentru unii și, mai important, nefiind luat în serios ca pericol de mainstream-ul politic. Succesul fulgerător, neașteptat, nescontat, masiv chiar, de la alegerile locale din București (2016), îndeosebi în Consiliul General al capitalei și la Primăria Sectorului 1 (prin Clotilde Armand), a strânit o întrebare (cu ecou lung) și a generat o mișcare politică fără egal în România postdecembristă. Întrebarea era, mai ales în rândul intelectualimii și a populației mai informate, ce i-a apucat pe bucureșteni să voteze activiști, politicieni diferiți, nou-veniți, cu altfel de abordări, comportament și profil. Pe acest șoc politic cu ecou, s-a născut/infiripat, din iunie până în decembrie, un nou partid (USR), care s-a înscris la repezeală pentru alegerile generale din decembrie 2016. Succesul de la locale din București a fost confirmat și consolidat de aceste alegeri în marile grupări urbane (din Transilvania, în special), USR devenit a treaia forță politică, apărută din neant și atingând aproape pragul, nesperat, de 10% (dar trecând de 15% în câteva mari orașe). Votul are o semnificație și mai mare dacă ținem seama că am avut, în 2016, cea mai scăzută prezență la vot înregistrată vreodată (pentru parlamentare), 39%, în România democratică. Era limpede că, după o guvernare minoritară Cioloș (nearticulată, fără pregnanță, fără realizări, hărțuită de presa partizană majoritară), alegătorii români necaptivi, sătui de politică, neîncrezători în marii partide și în vechii politicieni, au găsi două căi de scăpare, chiar opuse: absenteismul la vot sau acordarea încrederii unui/unor partide/politicieni noi.
Aceasta a fost marea șansă a USR (la locul și la momentul potrivit):
# să profite de cel mai slab moment de încredere în vechea clasă politică românească, cu o imagine degradată, cu moravuri proaste și coruptă
# să inspire un dram de speranță că se poate face politică și altfel
# să poată aduce oameni noi în politică, cu alte obiceiuri și profile
# să lase impresia că vor și pot induce o schimbare de amploare în politica și societatea românească.
# să arate că nu mai tolerează corupția, politica clientelară, tribală, bazată pe interese personale și de grup.
Repet, pentru populația informată și independentă, părea un pas necesar și uriaș de făcut. Și apăruse un mobil politic nou, care reușise, în ciuda atacurilor vemite din toate părțile, să găsească elemente de distincție și să facă diferența specifică.
Comportamentul abuziv și discreționar al PSD după alegerile din 2016, marile proteste generate de această atitudine de sfidare, au favorizat construcția și consolidarea USR, dar și apariția unui „frate” de cruce, un partid nou, PLUS, cu o identitate asemnătoare, și cu succes în rândul aceleiași categorii sociale și profesionale, populația marilor orașe (apoi a celor mai medii și mici), mai bine educată și mai bine informată, sătulă de metehnele marilor partide (PSD și PNL).
Confirmarea în plus și consacrarea deplină a alianței acestor partide a venit la alegerile europarlamentare (2019) când au obținut peste 20%, aproape să devanseze PSD. Era deja copleșitor de mult și un moment cheie în evoluția partidelor. E posibil să fi fost apogeul, dar și declicul negativ și momentul de inflexiune, din care să nu-și revină niciodată. Alegerile prezindețiale au fost deja un recul, prin desemnarea unui candidat nepotrivit (Dan Barna), atât ca pretendent prezidențial (fără carismă și cu gafe impardonabile), cât și ca lider al USR și manager al alianței (prin lipsă de viziune și de altruism)
Aici ar putea să se oprească povestea de succes, din momentul în care diferența specifică și distincția în raport cu celelalte partide dispar. Și acesta este momentul crucial al USRPLUS, în care reușește să convingă că este ceea ce a promis sau se dă „pe brazdă” și se comportă exact ca ceilalți jucători politici: nepăsători față de interesele și nevoilor oamenilor, lacomi de putere și angrenați cu toată forța și energia în această luptă, dominați de interese personale și de grup, măcinați de atitudini tribale și „canibalism” politic.
USRPLUS se află acum, la întocmirea listelor pentru alegerile parlamentare, într-un moment de răscruce, putând a-și păstra eticheta de partid nou, reformator, modern sau a semăna cu celelalte și a cădea în irelevanță, punând pe oameni să se întrebe că, dacă sunt la fel, de ce ar mai vota cu ei sau dacă tot votează de ce nu ar alege un partid mai mare.
Sigur că, odată cu asta, nu s-ar stinge doar o scânteie politică și s-ar produce niște dezamăgiri, ci ar dispărea o speranță că se mai poate face ceva, îngreunând încercări de reformă viitoare.
USRPLUS ar fi partidul care s-a îmbătat de putere înainte să o fi gustat cu adevărat, i-au simțit doar mirosul și s-au turmentat de aroma ei ademenitoare. Ar fi nu doar stupid, ar fi și caraghios.
Știu că în rândul partidului plutește un soi de suficiență, de siguranță în bătăliile câștigate, de certitudinea că drumul pe care s-a pornit e fără întoarcere.
Ba e cu întoarcere, iar proba puterii e cel mai groaznic zid de care te poți lovi, pentru că e unul interior, nevăzut și, de cele mai multe ori, nemărturisit.

Jul 22

Fotbalul ca „o vitrină” (medicală?)

Posted on by

Portret 5
Fotbalul e un fenomen social și o „vitrină” specială a societății. De când a dat „boala” în lume, devine și o „oglindă medicală” a ei.
Mai întâi, a fost frustrarea, ca un „suspin global”, a suspendării competițiilor și toți s-au/ne-am întrebat cum va fi/trăi lumea fără fotbal. Am trecut cumva peste asta.
A fost „marea tânjire după fotbal”.
Apoi lucrurile s-au schimbat, lumea fotbalului a început să spere, să vorbească, să negocieze, să ceară fotbalul înapoi decidenților. Au promis, s-au angajat, „au jurat” că vor face și vor drege numai să fie lăsați din nou în „arena verde”, a viselor și a banilor. În fine, „rugăciunile” au fost ascultate și „rugămințile” au dat roade.
A fost „marea implorare” după fotbal.
Când a reînceput fotbalul toți ne-am bucurat, dar unii s-au ținut de promisiuni, alții mai puțin, iar alții chiar deloc. Treptat, toți au început să uite, să ignore, să neglijeze, chiar să sfideze, ce se întâmplă și la ce s-au angajat. Nimeni și nimic nu putea întoarce roata înapoi. Aproape toți am acceptat asta.
A fost „marea uitare” a fotbalului.
Lăsăm deoparte lumea (europeană) mai civilizată a fotbalului, ca să privim la noi în grădină. Nu s-a reluat bine campionatul că a apărut primul „accident” (Botoșaniul) și a fost etichetat imediat ca „amatorism”. Era clar că novicii de acolo nu se descurcă, n-au medic, nu știu ce trebuie să facă. N-au limpezime. Era oare un caz singular, izolat, excepția care întărește regula.
A fost doar un „mare semn de întrebare”.
Apoi a explodat cazul Dinamo, care imediat a fost pus pe seama crizei interne, a confuziei manageriale, a haosului instituțional care domnea acolo de multă vreme. Aproape că nu s-a mirat nimeni, coronavirusul nu era cea mai gravă problemă la Dinamo.
Era de fapt „marea confirmare” care atinsese fotbalul.
Virusul în curtea CFR-ului părea, pentru ageamii, o glumă, iar pentru inițiați, un „aranjament”. Dar gluma s-a îngroșat până să crape. În suspendarea meciurilor și (posibil) a competiției și extinderea îmbolnăvirii „nu-i nimic de râs”. Acum se vorbește despre înghețarea competiției și/sau despre soluții alternative de finalizare a ei.
Era „marele semnal de alarmă” în fotbal.
Universitatea Craiova de la început a jucat „cartea profesionistă” a crizei, ei știu, ei pot , ei au, pe ei nu-i poate atinge virusul, pentru că ei fac ce trebuie. Cred că era mai degrabă cartea vanității, a beției succesului care deformează realitatea și lasă urme.
Să fie aceasta „proba supremă”? Nu știu, dar mă îndoiesc serios!
Acceptând că nu e singura variantă interpretativă, mă opresc aici cu două dileme: pot apărea în orice clipă noi cazuri de îmbolnăviri la alte echipe; nu știm aproape nimic despre liga secundă și despre alte sporturi.
Știm însă despre convenabilitate, neîncredere, conspiratită și alți asemenea inamici că sunt „greu de ucis”.