Tag Archives: NATO

Jun 13

Ce gândesc alții, ce facem noi

Posted on by

poza-site-2
Precum a sesizat presa străină și un pic (sau deloc) cea românească, după turneul europeano-asiatic al lui Donald Trump, „jocurile geopolitice” se refac și numai o (țară) „proastă” ar putea spune că acest lucru nu generează consecințe pentru toți actorii, activi sau pasivi, aflați în „câmpul tactic”. La aceste noi și surprinzătoare desfășurări de forte, cu toții stau cu ochi ațintiți și cu urechea ciulită pentru a găsi cea mai bună strategie. Iată câteva observații de luat în seamă:
– cu Donald Trump președinte, SUA s-au tranformat, dintr-o țară puternică, sigură și activă geopolitic, într-una agresivă, amenințătoare, imprevizibilă și impredictibilă. Nimeni, dintre marile puteri, nu prea înțelege bine cine e prieten și cine dușman: de pildă, China digeră prudent anularea tratatului de liber schimb cu SUA, Turcia a început să mârâie impotriva marelui său aliat NATO, Rusia nu știe dacă a făcut „o afacere” sau „o prostie” cu D. Trump, Papa e prudent, Iranul cugetă, lumea arabă și Israelul sunt în espectativă… E o întrebare (sau nu) dacă gafele diplomatice prezidențiale sunt interpretabile sau trebuie luate ca atare, e lipsă de pricepere sau joc, e întâmplare sau premeditare.
– UE, întărită de victoria lui Emmanuel Macron și de cea previzibila a Angelei Merkel, e tot mai aproape de o strategie proprie și tot mai departe de marele aliat transatlantic. Sinteza acestei poziții a făcut-o A. Merkel în felul acesta: „epoca în care ne puteam baza complet pe alții s-a terminat într-o anumită măsură”. Uniunea Europeană, cu tracțiune franco-germană, pare dispusă la reformarea (administrativă, economică și de securitate) care să dea speranța (măcar) a unei puteri geopolitice coerente.
– abia acum, după aceste clarificări electorale și strategice, chestiunea transformării UE devine acută pentru țările membre, dominate de divergențe și scepticism. Uniunea, e de presupus, se va strânge în jurul intereselor economice și militare, iar cei incompatibili, mai devreme sau mai târziu, vor fi eliminați. La acest moment, polii cei mai important, de divergență, sunt zona euro-neeuro, est-vest, nord-sud, pro sau anti imigranți, liberalism-iliberalism. Un mănunchi de probleme, nici puține și nici ușoare.
Nu trebuie să fii mare strateg să înțelegi că din aceste mari încleștări e posibil să iasă toți bine și în câștig. Vor fi învingători și învinși, vor fi perdanți neți și beneficari bruți, totul depinzând de viziune, orientare, fler, pricepere, înțelepciune. Am scris toate acestea, sincer, cu un ochi spre România și spre ceea ce are/ar avea de făcut pentru a fi de partea bună și pentru a avea niște termeni de comparație reali.
Însă ceea ce se întâmplă în lumea real-politică de la noi nu ne încurajează deloc, pentru că agenda internă pare cu totul alta. Bunăoară:
– într-una din cele mai corupte țări ale UE, prima și principala temă de guvernare a partidului câștigător în alegeri a fost „combaterea anticorupției”. Dominantă în ultimele luni și recurentă, aceasta a bulversat țara, clasa politică, responsabilii europeni, a consumat energia și a absorbit atenția de la alte teme, mult mai importante. Deși s-a soldat, deocamdată, cu un eșec, absoarbe impulsurile principale ale vieții politice.
– aceste bătălii simbolice și instituționale (stat vrs. populație, Binom vrs. Parlament, Președinte vs. Parlament, DNA vrs. politicieni etc.) au fost generate și privesc în mod direct interesele personale ale unor politicieni importanți și patroni de presă, dar au devenit, prin amplificare și repetiție, cele mai importante probleme ale României.
– lupta pentru influențarea și controlul justiției s-a transformat într-un război „pe viață și pe moarte”, fiind ignorate și călcate în picioare prestigiul personal și institutional, principii democratice, interesul national, imaginea țării.
– după cum s-a putut constata, guvernarea nu urmărește, ca obiective clare și asumate, intrarea în spațiul Schengen, empatizarea cu instituțiile europene, compatibilizarea cu sau apropierea de zona euro (semnalele prezenței depline în UE), ocuparea unor poziții de negociere mai puternice și avantajoase, ci satisfacerea unor promisiuni demagogice electorale, interesele partidului, nu ale țării, imaginea acestuia, pe fondul reglării de conturi între instituțiile statului (președenție, Parlament, guvern, Curte Constituțională, SRI, DNA etc.). Acestea slăbesc forța statului și erodează imaginea țării, atât intern, cât și extern.
– temele (propuse) dezbaterii interne, de politicieni și de media, sunt manipulatoare și ocupă agenda publică până la saturație și respingere. Ele se numesc: Binomul și influența sa malefică, dezvăluirile lui Sebastian Ghiță, dezvăluirile lui Dan Andronic, arhiva SIPA. Toate cu o destinație unică: intimidarea justiției. Să fim înțeleși, nu denunțarea Binomului sau a practicilor SIPA deranjează (ele sunt nocive și trebuie eradicate), ci folosirea lor în scop personal și de partid. Cum e posibil, de pildă, ca SRI să permită existența unor „tunele de făcut de bani” de tip S. Ghiță, pe care să le protejeze apoi să le piardă de sub control, pentru ca multiplele baze de date pe care acesta le-a gestionat (prin contracte IT cu statul, exlusive și abuzive) să poată deveni monede de schimb pentru libertatea sa, vulnerabilizând o întreagă țară prin asta?
– România vrea la masa principală a Europei, dar nu este capabilă să iasă dintr-u subiect de presă precum plagiatul sau o carte precum „Fabrica de doctorate”, concentrându-se (la diverse nivele) asupra compromiterii jurnalistei, nu asupra problemei de fond.
Acest articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj

Jan 22

Idei bune, idei proaste

Posted on by

poza-site-2
Cel mai important eveniment politic al începutului de an (instalarea la Casa Albă a noului președinte Donald Trump), după un scrutin încheiat cu un rezultat considerat ca o mare surpriză, are valoarea de simbol și rezonează pentru întreaga planetă. Pentru unii (cei mai radicali), ar urma o schimbare din temelii a politicii mondiale, cu o nouă Americă, cu raporturi diferite de putere între protagoniști și cu multe semne de întrebare; pentru alții (poate mai numeroși), ar fi vorba doar despre abordări diferite, în chestiuni interne și externe, ce vor genera schimbări, dar care nu (mai) justifică marile îngrijorări din campania electorală; pentru o altă categorie (probabil, cei mai puțin numeroși), SUA vor rămâne ce-au fost, iar noul președinte „se va da pe brazdă”. E provocator și interesant, câtăvreme Donald Trump, înaintea primelor decizii, are imaginea unui tort cremos, cu multe straturi, din care fiecare privește partea care-l interesează și alege felia care-i convine. Cu toate că sunt importante pentru state și pentru cetățeni, previziunile nu sunt ușor de făcut, din cauza/datorită atipicității și imprevizibilității personajului. Busola interesului se mută de la est la vest și-și fixează acele ba pe Rusia, ba pe China, neignorând Europa. Rămâne de văzut câtă substanță este în aceste „rotiri” și cât exercițiu de imagine și de captare a atenției se află în aceste gesturi „preliminare”.
În ciuda numeroaselor superlative primite, la un moment dat, de predecesorul său Barak Obama, Trump nu primește o Americă ușoară, ba există voci ce vorbesc despre un eșec, atât intern, cât și extern, câtăvreme politica lui nu a fost validată de posteritatea imediată. Căci, în această linie logică, după un dublu mandat al „primului președinte de culoare”, ar fi trebuit să urmeze „prima femeie președinte”, or noi analizăm acum o posibilă „restaurație a puterii albe” sau, în cel mai rău caz, o „reabilitare a Americii profunde”, pe un fond al prăbușirii „corectitudinii politice”, cultivată în exces de progresiști. La nivelul politicii interne, din cât se vede, noul președinte pare a miza pe relansarea economiei americane și pe măsuri protecționiste, încercând să (re)valorifice imensul potential economic american într-un mod diferit față de predecesorul său. Dar și mai preocupante pentru lumea întreagă sunt dezvoltările coordonatelor externe a politicii „trumpiene”, ținând cont de numeroasele și marile contradicții și controverse din abordările sale electorale și postelectorale. O nouă dimensionare geopolitică este posibilă oricând și o nouă împărțire a sferelor de influență nu pare deloc imposibilă.
Toată lumea e atentă/îngrijorată/interesată de aceste evoluții în preajma startului noii președinții, mai puțin țara noastră, aparent, măcinată de alte griji, cu alte preocupări, interese și priorități. Iar acest lucru e de domeniul evidenței. De mai multe luni, România nu mai are politică externă explicită, miniștrii, vechi și noi, au dispărut din spațiul public, audierile în Parlament ale noului titular al portofoliului de externe au fost caraghioase, iar noul ocupant pare dat dispărut.
Sunt mai multe chestiuni de interes din politica externă românească la care nu avem răspuns, iar tăcerea nu este de bun augur:
– După un prim semnal, din chiar seara anunțării rezultatului alegerilor din România, dat de liderul PSD Liviu Dragnea, că România își păstrează direcția Vest și își respectă angajamentele față de parteneri (UE) și aliați (NATO), a urmat o lungă și stranie tăcere. Ciudat a fost c-a spus-o atunci (oarecum neașteptat și tautologic, în context), acum pare bizar și îngrijorător că n-o mai spune
– Semnalele date de noua putere aleasă din perioada desemnării premierului, pe fondul personalizării situațiilor și conflictelor politice, au fost ambigui și netransparente. Forțând interpretarea, putem vorbi despre semnale date în direcție (geopolitică) opusă, neoficial, fără negocieri, fără acord instituțional, fără consultarea populară într-o problemă atât de importantă
– România superficială pare a fi acum victima „diversiunii Ghiță” și urmărilor acestuia, asupra căruia se concentrează întreaga atenție publică, instrumentată de către media partizană și interesată. Sunt obnubilate, în plan intern, noua arhitectură bugetară și probleme esențiale legate de justiție, iar în plan extern, România pare scufundată în ceață, dispărută, temporar, de pe harta geopolitică
– Interesele interne ale noii puteri politice ar putea fi dominate de respectarea angajamentelor electorale, de câștigarea, în perspectivă, a președinției, dar, mai ales, de rațiuni de securitate ale persoanelor cu probleme în justiție, pentru cei deja condamnați, pentru cei afectați în present sau în viitor. Cum și de ce își permite al treilea om în stat să lanseze la televizor zvonuri privind iminenta sa condamnare și încarcerare? E prea mare stricăciunea adusă statului (vulnerabilizarea lui) și prea mic câștigul (personal) pentru un om de stat. Senzație este că mai e ceva!
– „Scandalul Ghiță”, dincolo de anormalitatea acestei construcții (a personajului și a relațiilor sale), privit ca o uriață „defectare”, poate fi un semnal al „deconectărilor” și al „reconectărilor”. Interne și/sau externe?!
Ca personaj politic neconvețional important, Donald Trump a dat multora idei. Unele se vor dovedi bune, altele, proaste. Lunile următoare ne vor lămuri.
Aceste articol a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 17 ianuarie 2017

Jul 21

Război și Payet

Posted on by

Poza blog 1
Mai-marii acestei lumi au fixat în crucea verii (poate fără să vrea) două evenimente ce captează, ca întotdeauna, atenția masculinității atunci când e vorba despre întrecere, competiție, înfruntare: în varianta hard, războiul – summit-ul NATO de la Varșovia și, în varianta soft, sportul – finala Campionatului European de Fotbal de la Paris. Și ce mare pricină în asta, veți zice, ce are una cu alta (sau sula cu prefectura). Ei bine, eu zic că are și că acestea sunt un fel de oglinzi în care fiecare nație, popor, individ se poate privi și trage, cel puțin pentru moment, concluziile și învățămintele necesare.
Multe se pot spune după asemenea evenimente reflector și chiar s-au spus deja. La fel de multe însă rămân negrăite, tainice, inexplicabile, provocând neliniști și dureri de cap. Iată (cel puțin) două întrebări la care nu cred că există un răspuns acceptabil: întâlnirea de la Varșovia este un pas înspre pace sau înspre război sau de ce a câștigat Portugalia întrecerea europeană de fotbal. Știți răspunsul? Eu, nu!
Conținutul declarației finale a NATO de la Varșovia se cunoaște, n-a produs nicio mare surpriză, iar întregul summit-ul a stat sub semnul „descurajării”, o formulă diplomatică ce permite „pregătirea de război”, fără a părea o agresiune directă la adresa Rusiei, „fantoma” atotprezentă a întâlnirii puternicilor lumii. NATO va avea trupe pe aliniamentul estic (de la nord la sud), cantitativ și calitativ diferite, după natura împrejurărilor și a implicării țărilor interesate, Polonia și țările baltice (mai mare), pe de-o parte, România și Bulgaria (mai mică), pe de alta. În același spirit, nimeni n-a vrut să facă mai mult în privința Mării Negre, pe nepregătite și fără acordul și implicarea Turciei, lucru despre care se vorbește puțin, dar înseamnă foarte mult. Nici SUA, nici Germania nu vor să încalce voia Turciei, nici măcar Rusia nu întinde coarda în fața unei puteri militare zonale cu aspirații mai mari și neascunse.
Ceea ce m-a mirat a fost „priceperea” analiștilor români de politică externă de după summit-ul în a trage concluzii complete și definitive cu privire la succesul sau eșecul României la Varșovia. Sciziunea în interiorul societății românești este desăvârșită și ea reverberează până acolo unde „părerea” nu înseamnă nimic altceva decât „praf politic” de căpătuială. Arătăm încă o dată, nu doar că nu suntem în stare de „a face ceva împreună”, ci că nu suntem capabili de a avea păreri înțelepte comune în ceea ce privește lucrurile esențiale dintr-o țară, cum sunt pacea și securitatea (nu mai zic „un proiect de țară”). Iar dacă pe noi, summit-ul ne arată „rupți” la interior, pe polonezi îi arată fermi și disponibili, duplicitari și pragmatici pe nemți, buimaci și nesiguri pe francezi, nehotărâți și speriați pe bulgari, încruntați pe turci, profitori pe americani, agresivi și fățarnici pe ruși.
Și cu asta aș părăsi parțial politica (unde totul a mers după plan), întorcându-mă spre fotbal (sau spre circ), unde, cu toate că știu rezultatul finalei Portugalia – Franța, continui să cred că marea câștigătoare este totuși … Franța. N-o să încetez să mă mir (și să mă bucur) cum, timp de o lună de zile, într-o țară țintă declarată a teroriștilor, având de gestionat un trafic de persoane de peste două milioane, din care cel puțin jumătate au fost străini, nu s-a produs nici cel mai mic atentat terorist care să producă victime, într-o situație de vulnerabilitate maximă. Pentru mine (și aș vrea să n-am dreptate), e suspectă această „pax romana” temporară și n-aș vrea să știu nici termenii nici durata ei.
Din punct de vedere strict fotbalistic și psihologic, eu cred că finala a fost tranșată în minutul 9, atunci când a fost „răpus” căpitanul echipei adverse (ieșit din teren 19 minute mai târziu). Faultul lui Payet asupra lui Cristiano Ronaldo a fost declicul și energia care a dus la victoria din final a Portugaliei, o victorie (până atunci) nejustificată și nemeritată. Asemenea lucruri s-au mai văzut, în condiții de mare presiune și de relativ echilibru, diferența să o facă un „mic detaliu” de natură umană, neluat în calcul, apărut accidental în ecuația unui meci având câștigătorul dinainte cunoscut.
A fost din nou, nu pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește, cum se întâmplă mereu, dar aproape niciodată pentru noi. De fapt, am și uitat că România a fost la Euro 2016, după o prestație amestecată, neclară și confuză, fără să știm de ce: din vina selecționerului sau a sistemului. Până vom afla, am pus un selecționer neamț, despre care se va spune că e incapabil să înțeleagă fotbalul românesc, ceea ce va fi strict adevărat. Isprăvile acestui European nu țin (nici acum) de noi, nici de Rusia, de pildă, (care s-a făcut de râs), nici măcar de Germania, Spania sau Italia, marile forțe fotbalistice ale lumii. Unii ar zice că a fost Europeanul Albaniei, Islandei și Țării Galilor, musafiri rari la asemenea ospețe.
Eu cred că a fost „afacerea” lui Fernando Santos, antrenorul portughez care, într-un arc de cerc peste ani, restituie Portugaliei, într-un mod nu tocmai echitabil, un titlu european luat acesteia, pe nedrept, în contul Greciei, pe când antrena această echipă. E adevărat că adversarii n-au nimic de înțeles din asta, spre uimirea și furia nemăsurată a „cocoșului galic”, mai ales.
Acest material a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 19 iulie 2016

Jun 16

Dezordine, neorânduială, haos

Posted on by

DSC_0149
Din toate zările cum privești, parcă vin semnale proaste, iar dacă ești mai „simțitor” sau mai pesimist, ți-ai putea face chiar o idee despre „un sfârșit de vremuri și de lume”. Dar și optimist să fii, nu-i de bine ce vedem, ce auzim, ce trăim!
Le putem lua pe rând, dinspre aproape spre departe sau viceversa!
Mai întâi să dăm „Cezarului ce-i a Cezarului” și să vorbim despre fotbal că e vremea lui în aceste zile. Campionatul European, de pildă (precum alte competiții sportive majore), ar fi menit să producă emulație, satisfacție, bucurie, „multiculturalism” și, e drept, bani și beneficii pentru organizatori. Din acest „european” (cel mai mare din istorie), am văzut până acum scandaluri și bătăi în fiecare zi. Cât de firesc și de tolerabil este asta într-o Europă, model de civilizație, și-ntr-o Uniune cu standarde înalte? Mai întâi s-au „înfruntat” rușii cu englezii la Marsilia și, la prima impresie, ai fi zis că e „votcă vrs. bere”, dacă nu ai fi descoperit, cu oarecare mirare, că britanicii se luptau cu „burțile pline de bere”, iar rușii cu „mușchii întinși”, cu bâte și cuțite și cu „plan tactic de luptă” specific unor „hooligans” profesioniști, dacă ne luăm după spusele unui specialist francez în domeniu. O fi așa, n-o fi așa, ar fi trebuit să știm, fie dinainte, fie după, fiindcă scandalul poate avea și „impresii geopolitice”, câtăvreme englezii „ce-au luat-o pe coajă” (și care vor vota curând brexit-ul) înjurau pe față UE, iar rușii își vor freca palmele de bucurie în caz de „Yes”. Asta ca asta (căci rușii au fost violenți și în 2012 la CE din Polonia și Ucraina), dar ce au avut polonezii cu irlandezii, turcii cu croații și francezii cu ceilalți? Ca să nu mai vorbim că s-au bătut aseară și suporterii nemți cu cei ucrainieni. Iar ai noștri, din lipsă de curaj, motivație sau imaginație, s-au bătut între ei într-un bar.
Or fi fiind la modă scandalurile etnico-sportive, dar acestea au loc într-o țară (Franța – pilon al UE) vraiște, răvășită de greve, atentate și amenințări teroriste, o națiune tulburată, condusă de un președinte buimac și care, așteptându-se la mari atentate teroriste ISI, face față cu greu „terorismului fanilor” fotbalului. Și vorba aia, e Franța!
Dar ca-ntr-un joc tragic, teroriștii Statului Islamic nu lovesc unde te-ai fi așteptat (în Franța), ci în paradisul Americii (Florida, Orlando), într-un club de gay, pentru a consemna cel mai mare atac armat asupra civililor din istoria SUA (50 de morți, 53 de răniți). Iar cel mai puternic om al planetei (Barack Obama), după opt ani de „domnie”, îndrăznește să spună că „trebuie să facem mai mult în privința deținerii armelor”. Vorba unui român hâtru, în registru tragi-comic: „America s-a născut cu arma-n mână, a crescut cu ea și tot așa va sfârși”.
Nici pe meleagurile românești lucrurile nu stau mai bine, căci țară buimacă suntem și noi. Bunăoară, în preajma sosirii în Marea Neagră a distrugătorului american de mare capacitate „USS Porter”, rușii tocmai încheiaseră o manevră militară de anvergură, care sună foarte „liniștitor” pentru conducătorii țării: „execițiu de ocupare a portului Constanța”. Nu uităm că se află în pregătire summitul NATO de la Varșovia, de luna următoare, despre care nici politicienii, nici presa nu vorbesc mai nimic, ca și cum nu urmează a fi luate hotărâri istorice, cruciale pentru sistemul de securitate autohton, și cu bătaie pentru ani buni de aici înainte, ce-ar trebui aduse la cunoștință și dezbătute. Pentru politicianul român învingător în alegeri (ce-și vede doar punga, nu lungul nasului), important nu e ce face NATO sau ce vrea Rusia, ci cum „să-l facă pe Nicușor Dan”, căci Cioloș „e pus la punct”, iar Iohannis „se rezolvă singur”.
Semne prea bune nu vin nici dinspre biserică, unde se petrec, totuși, lucruri uimitoare. După ce că sinoadele pan-ortodoxe se întâmplă cu sutele (și miile) de ani, când se convoacă unul (în această lună) provoacă valuri și turbulențe mari printre dreptcredincioși. Cu toată neștiința noastră și puțina pricepere a rânduielilor bisericești, câteva întrebări e greu a nu fi puse.
De ce acum și de ce un sinod neecumenic (contrar așteptărilor), patronat (cel puțin în aparență) de Rusia?
Ce Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe va fi acela fără cel puțin trei biserici (cele din Bulgaria, Serbia și Georgia)?
De ce li-e frică celor 300 de monahi din Moldova, care au scris o scrisoare Mitropolitului Moldovei, în care își arată „îngrijorarea” față de viitorul sinod, din luna iunie, din insula Creta?
De ce au simțit nevoia capii Bisericii Ortodoxe Române să transmită asigurări, prin amvon, că nu se va schimba nici „Crezul”, nici alte rânduieli ortodoxe milenare, dacă nu există niciun pericol în acest sens?
Cum e posibil (ironie a istoriei), ca bisericile ortodoxe frățești (bulgară și sârbă) să invoce, printre altele, agresivitatea omologilor români drept motiv de neparticipare la sinod?
Nu mai e mult și vom avea răspuns la aceste întrebări (dacă sinodul va avea loc). Tot așa s-ar putea să aflăm, cred, cum se va poziționa ortodoxia, în general, și cea română, în special, în raport cu restul creștinătății.
Căci, vorba aia, nu poți fi cu sufletul într-o parte și cu trupul în cealaltă! Sau da!?