Category Archives: Opinii

Nov 04

Presiunea educației apasă (și) asupra președintelui

Posted on by

Orice am face și am zice, legile educației (pentru preuniversitar și universitar), subiectul principal al acestor zile (în preajma începerii noului an școlar), se află într-un context și o ecuație politică cât se poate de clară. Și nu au ca „autor” și „țintă” pe ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu, așa cum pare, ci președintele Klaus Ioahannis însuși, ca destinație finală. Căci președintele țării, de două ori ales, a promis, nu o dată, ci de două ori, o „Românie educată” și acesta putem zice că a fost pilonul programului său prezidențial. Iar „România educată”, acum spre finalul celui de-al doilea mandat, ar trebui obligatoriu să se reflecte măcar în aceste păcătoase legi ale educației, fluturate acum pe sub ochii tuturor. E marele pariu al președintelui înainte de-a cădea în dezamăgire cruntă, uitare veșnică, „blestem” peste timp, cine știe, în ochii votanților lui!

Și de aici începe comedia o/erorilor!

Am zis că legile educației, ca orice legi, sunt politice, asumate politic, indiferent cine le face și n-are cum să fie altfel. Cum s-a ajuns aici, cum, după un mandat și jumătate (prezidențial), nu s-a făcut nimic concret, iar când s-a pus ceva pe hârtie (un proiect de lege), este elaborat pe ascuns, este pus în dezbatere pe timpul vacanței și în mod controlat, este contestat din toate încheieturile și de către toți, nici nu respectă viziunea proiectului (are adăugiri proprii), iar ministrului care și-l asumă i se cere demisia politic, dar și civic printr-o petiție semnată deja de zeci de mii de persoane (intelectuali, profesori etc.)? „Meșteșug” românesc, fără îndoială!

Mai întâi, în primul mandat prezidențial, Iohannis a invocat (pe drept cuvânt) că n-are guvern care să-i implementeze politicile, programele, promisiunile, visele. Era vremea regimului Dragnea și a guvernelor PSD, continuu schimbătoare. Președintele n-avea „guvernul meu” și „ministrul meu” pe care să-l pună la lucru. Pentru „România educată”, a creat un organism consultativ, cu tot felul de idei și viziuni, nu foarte vizibile și validate public neapărat. Ultimele alegeri parlamentare i-au furnizat (cel puțin în prima fază) un „guvern al său” și „un ministru al său”, pe care să-l mandateze, să-l dirijeze, să-l susțină etc. pentru a-și duce planul la bun sfârșit. Și așa a (re)apărut în joc, odată cu guvernul Cîțu, acest jolly-jocker universitar și „balama politică”, dublu academician îndoielnic, rector de universitate și profesor acuzat de plagiat (nerezolvat), Sorin Cîmpeanu, actual ministru al Educației și fost ministru prin mai multe guverne. Bun la toate și pentru toate. Nici că se putea un ministru mai controversat, mai contestabil și mai puțin credibil pentru opinia publică, dar perfect pentru politica românească, unde, dacă nu ești șantajabil, nu ești bun de nimic. Acesta se pare că a fost omul ales de președintele Iohannis să-i ducă „România educată” la un liman. Care este limanul și de ce, asta-i întrebarea la care încă nu există răspuns pentru nimeni?!

Gestionarea cu rezultate cunoscute a crizei pandemice, a suspendării cursurilor, a învățământului online și măsurile controversate luate pentru reluarea activităților educative normale nu au contat în niciun fel, contestările la adresa ministrului Cîmpeanu s-au lovit ca de un zid. Și se pare că a mai contat ceva când a venit la conducerea PNL și a guvernului Nicolae Ciucă, cu un alt val de contestări și cu suspiciunea lipsei integrității academice în cazul tezei acestuia de doctorat. Modul în care ministrul Cîmpeanu a făcut „jocurile murdare” pentru a-și proteja șeful (de guvern) i-au crescut cota de încredere, dar nu în opinia publică, ci în rândul susținătorilor lui politici, în frunte cu președintele Iohannis. Aceste prevederi suspecte legate de doctoratele plagiate sunt cuprinse și în corpul legii și contestate vehement, compromițând legea în întregul ei și credibilitatea acesteia.

Iar pe surse se știa că se lucrează „pe furiș” la o nouă lege a educației, încununarea unei „domnii”, a unei alianțe și a unei susțineri care devenea suspectă. Mie mi s-ar fi părut mai corect ca noile proiecte de lege să pornească de la viziunea inițială („România educată”, eventual), să fie trecute public prin „grila” unor specialiști în educație (universitățile mari se plâng că n-au fost consultate) înaintea apariției oricărui text de lege, ce ar fi permis, transparent, stabilirea unor principii, a unor priorități, a unor obiective de comun acord stabilite între protagoniștii educației, adică elevi, profesori, părinți și decidenți politici și administrativi, în cele din urmă.

Nu intru în substanța legilor, foarte mulți au făcut-o, specialiști în educație, actori și beneficiari ai acesteia, concluziile acestor intervenții și dezbateri despre noile legi dinafara procesului consultativ oficial (restrictiv, superficial, parțial, controlat, netransparent etc.) sunt cunoscute și majoritatea sunt negative. Sunt implicat și eu direct în procesul educativ, sunt interesat de consecințe și am urmărit cu interes aceste „consultări paralele” (oficiale și neoficiale), aparent, un „dialog al surzilor”. În fond, mediul universitar este un dublu beneficiar al unei prezumtive legi mai bune a educației, direct și indirect. Direct prin prevederile expresse ale legii  referitoare la învățământul universitar și indirect, prin furnizarea unei „materii prime de calitate”, facultatea aflându-se la capătul de sus al traseului educativ-formativ și dorind a primi subiecți bine educați. Din această poziție, universitatea este și un bun loc de observație, din care se vede foarte clar calitatea actului educativ din amonte, cât de bine pregătiți sunt elevii care ajung la facultate și care a fost și este evoluția acestora. Evident, tot mai slabă de la un an la altul.

Cei mai radicali analiști/critici au spus despre legi (în lipsa încrederii, a bunei-credințe dovedite și a consultărilor simulate/trucate) că sunt fie cu dedicație (pentru a-l salva pe premierul Ciucă de plagiat), fie de mântuială (ca să fie ceva), fie din amândouă aceste motive sau sunt pe cont propriu de ministru, dar că sunt, pur și simplu, o caricatură. Nici nu cred că sunt și pot fi doar atât, o fi existând un grăunte de bună-intenție, doar că a fost instrumentată atât de slab, de deficitar și a fost încărcată greșit, încât pare un simulacru și un alibi cu alte mize decât binele educației.

Spuneam la început că este o decizie politică și doar așa se poate rezolva, tot politic. Ministrul Sorin Cîmpeanu, primind o temă sau două de rezolvat, a făcut cum s-a priceput, în principiu, nesatisfăcător (dacă toți spun asta), poate chiar pe „mustața proprie” și cum l-a tăiat capul, „ca să fie bine”.

Ce se poate întâmpla mai departe:

  • Ministrul însuși să schimbe legea, să recunoască că a greșit, să-și pună cenușă în cap, spășit etc. Nu prea cred în acest scenariu, nu convine nimănui până la capăt. E puțin probabil.
  • Să impună legile cu forța, cumva, dar e greu și improbabil, căci PSD stă pitit, deocamdată, așteaptă și, în funcție de evoluție, va reacționa politic oportunist, sunt convins.
  • Mai există și varianta de „a se face că plouă”, să treacă legile în pofida contestării conținutului și a procedurii, dar ar fi ceva provizoriu, instabil, fiind posibile proteste, greve etc., adică bătăi de cap nedorite.

Însă responsabilul moral al acestui „aranjament” nereușit este președintele Iohannis (cum am arătat) și tot el are puterea de a rezolva problema „amiabil”, în regim de urgență sau temporizând (amânând) votarea legii:

  • De urgență ar fi să instrumenteze demiterea lui Sorin Câmpeanu (ca o remaniere) și răspunderea va cădea asupra acestuia. Dar ce va zice atunci ministrul și cum vor spăla imaginea politic?
  • Soluția temporizată ar fi să amâne votarea legilor și să asigure o ieșire treptată din scenă a inițiatorului ei, iar apoi să ajusteze conținutul acestora, ținând cont și de ce spun experții și ce cere societatea civilă.

Va face așa ceva?

Dacă nu o face, nu mai are nici măcar un punct de sprijin și justificare pentru electoratul care l-a făcut președinte de două ori, iar consecințele țin de imagine și de istorie. Are la pasiv trădarea propriului electorat (sau aducerea la putere a adversarului politic) care nu se uită niciodată.

Dacă o face, mai poate șterge din emoția negativă foarte pregnantă pe care a generat-o, știindu-se că și în politică ultima impresie contează.

Nov 04

Viktor Orbán: „slugă la doi stăpâni” sau stăpân la două slugi?

Posted on by

Am așteptat (chiar dacă eram prin concediu) să se facă măcar un pic de lumină, să se clarifice și să se identifice o „ieșire” rezonabilă în urma declarațiilor programatic rasiste ale lui Viktor Orbán făcute la Băile Tușnad în România (de altfel, binecunoscute). Putea rămâne așa, aici, în miezul Europei și în plin război? Agresivitatea și rostirea deschisă a unei chestiuni rasiale din acest discurs universaliza tema și o dezlega practic de orice context istoric sau teritorial, făcând-o „problemă” de dezbatere europeană (cel puțin) și globală, în cele din urmă. În obișnuitul său spici de vară din acest an, Viktor Orbán părea că nu mai poate de grija ungurilor (care se „corcesc” ca rasă), de grija unei Ungarii Mari (că e prea Mică?), apoi de grija Europei că-și pierde identitatea, esența (și puterea), de grija creștinătății că se duce „pe sfârlă” (și pe Coran), în fine, de grija întregii lumi, în care războiul declanșat de Rusia în Ucraina e doar o mască a celor de mai sus temeiuri mult mai grave pentru el. De aceea era important să știm, să aflăm, să înțelegem cum vor reacționa ceilalți și cum se vor poziționa, pentru că problema ne privește pe toți.

În paranteză fie spus, se poate observa că premierul Ungariei nu face asemenea declarații provocatoare și scandaloase la el în țară, preferă să le facă în altă parte, o face sistematic, an de an (la Băile Tușnad de obicei), iar „alegerile” nu sunt niciodată întâmplătoare. Obține mai multe lucruri deodată prin asta: își scutește țara de un șoc politic și mediatic, evitând premeditat a face din Ungaria o țintă, delocalizează „conflictul”, plasându-l în alte zone favorabile lui, dispersează tezele dorite într-un spațiu suficient de precis și îndeajuns de ambiguu pentru a obține efectul (politic) dorit, apoi face pe inocentul invocând (el sau alții) că a fost răstălmăcit. Iar UDMR îi ține isonul și îi ia partea, transferând greutatea unor asemenea declarații riscante, malițioase, tulburătoare, scandaloase într-o zonă neutră, culturală, personală, spirituală. Scenariul e prea străveziu pentru a sta în picioare, inclusiv politic.

Vreme de circa o săptămână, autoritățile românești „au tăcut chitic”. Argumentul inexistenței unei traduceri integrale a discursului de la Băile Tușnad „ține” doar pentru presa săracă și independentă din România, nu pentru cea „dependentă” (nici ea n-a avut „traducerea”?) și nici pentru autorități, căci, sunt absolut convins, serviciile secrete românești au făcut „relatări” extinse de la fața locului. Cum să-i spunem: atitudine șovăielnică (într-o situație clară și imposibil de ocolit), lipsă de viziune și curaj, frica de a nu tulbura „balta de interese” de la putere etc.? Prima reacție a statului român, printr-o poziția scrisă a ministrului de Externe Bogdan Aurescu, întârziată și ea, a fost una slabă, vagă, generală, „de serviciu”, i s-a spus chiar „lemnoasă”, inadecvată și disproporționată în raport cu faptele. Cred că merita mai  mult chiar și Aurescu, agățat și el de proprii stăpâni politici (nu de interese de stat strategice). La îndemn și semnale europene (s-a spus), a reacționat foarte târziu și președintele Klaus Iohannis, ceva mai clar și cerând explicații UDMR, aplaudaci ai tezelor lui Viktor Orban. Ar fi fost obligația primului-ministru al țării, Nicolae Ciucă, să reacționeze cu fermitate primul, dar cine s-o facă când acesta nu iese din ordinul „șefului” de la Cotroceni. Reacția lui Ciucă, venită în urma tuturor, a fost de genul „a treia zi după scripturi”, moale, fără atitudine și nerv, o „copie” scoasă la comandă din sertar, așa cum pare toată guvernarea. Ce să mai spui atunci de reacția lui Marcel Ciolacu, liderul PSD, care s-a dat „lovit”, evitând să se pronunțe, de parcă covid-ul anihilează și funcția gândirii, și a poziționării politice și a demnității. Ciolacu, de fapt, în loc de-a reprezenta țara, proiectează noile înțelegeri la guvernare cu UDMR, atunci când actuala coaliție (cu un PNL complet consumat și uzat) se va fi dezmembrat.

Să spunem că la provocarea lui Viktor Orbán au luat poziție fermă toți cei importanți și care contează, de la americani (cea mai dură), la europeni (ceva mai moale) șamd, o atitudine de respingere și condamnare, cum era și firesc. Veți zice că, în fond, nu s-a întâmplat nimic grav, nu s-au generat fapte, nu există consecințe directe acum, de ce atâta agitație și atenție. Așa pare, doar că în politică și în asemenea vremuri, lucrurile nu merg așa. Aceste exerciții repetate, ispitiri și declarații malițioase, ca forme ale unui „război hibrid generalizat”, probează o atitudine și o capacitate de înțelegere și de absorbție a unui „conflict”, mai mult sau mai puțin simbolic. E bine să te poziționezi corect și să ieși curat ca țară din aceste „clinciuri” politice într-o vreme tot mai volatilă și neclară. Asupra motivațiilor și mizelor reale ale lui Viktor Orbán n-o să insist foarte mult, el încearcă, pur și simplu. De la electoratul maghiar a luat încrederea totală ca politician, de la UE a luat rofitul strategic și banii, de la ruși (vrea să) ia gazul și benzina ifetine. În situație de status quo, el nu mai are nimic de câștigat, de la europeni și americani nu mai poate primi bani și privilegii (dimpotrivă), pacea nu-i folosește la nimic, de la război mai are o „speranță”. E limpede că și lui (ca aproape oricărui politician care are prea mare succes) puterea i s-a urcat la cap și îi smintește judecata dreaptă sau realistă. Nici oamenii cei mai apropiați (care au plecat de lângă el), nici „dușmanii” nu-i pot schimba această gândire. Dar cine l-ar putea opri pe cineva atins de „morbul puterii”? Nimeni! Fiecare pasăre pe limba ei piere. Nici Vladimir Putin nu pare a dori să pună capăt războiului, nici Viktor Orbán nu pare a ști să se oprească. Pentru acesta din urmă, e o mare încercare ce face, dorind să fie nu slugă la doi stăpîni (UE și Rusia lui Putin), ci, probabil, stăpân la două slugi (aceiași), mult mai mari și mai puternici decât el fiecare dintre ei. Are vreo șansă până la capăt să reușească? Mă îndoiesc din toate puterile!

Feb 04

Cu „războaiele” în/pe cap

Posted on by

Select9
Multă (prea multă) lume vorbește despre „război” și nu crede că e lucrul cel mai bun. Și eu ca toți ceilalți am simțit impulsul și aș avea motive s-o fac, cam după fiecare știre (de la răsărit de noi), după fiecare amenințare, pretenție sau negociere ratată, după fiecare comentariu malițios, în urma fiecărei intervenții de troll (pro-ruș sau pro-NATO) pe care îi vedem agățați de toate „gardurile” rețelelor. E drept că sunt mai mulți dintr-o categorie decât din alta și mai provocatori și agresivi unii decât alții. Vorba troll-ului rus, „dacă nu acum, atunci când”.
N-am făcut-o până acum, ba chiar am evitat intenționat cuvântul și subiectul „război” din mai multe cauze raționale, dar și dintr-o mică superstiție, aceea că dacă nu vorbim, nu se va întâmpla, iar un război adevărat ar fi ultimul lucru pe care ni l-am putea dori. Lăsând asta la o parte, îmi dau seama că dacă și eu vorbesc despre război (și azi și mâine și poimâne), și tu vorbești mereu despre el și toți o facem în fiecare zi, atât de firesc va părea, că acesta chiar se va produce într-o zi.
Spuneam că am avea temeiuri serioase să ne „aventurăm” omenește în analize, discuții și comentarii și „bârfe” despre război și tot atâtea motive (și cam tot acelea) să n-o facem, pentru că ne-am putea face rău, pentru că cei mai mulți dintre noi n-am trăit experiența directă a unui război, nici de aproape, nici de departe, nu ne prea pricepem și am putea să greșim grav (poate).
Iată câteva din aceste motive „rationale”:
• La modul general, suntem/eram, trăim/trăiam, combatem/combăteam, chiar fără să știm, chiar fără să vrem, într-un „război informațional” mondial în toată regula, fără un „câmp de bătălie” bine stabilit, fără o singură miză, fără combatanți vizibili și fără un deznodământ clar. Era și este, înafara oricărui context anume, „războiul” pentru atenție, influență, dezinformare, bani și putere, unul cu implicații economice și politice și cu valențe digitale. Pe care îl facem cu toții, cu rezultate îndoielnice și nu vom ieși degrabă din el.
• Suntem, totodată, conjunctural, și într-un „război informațional al pandemiei”, o „infodemie”, o superinflație de informații despre pandemia COVID-19, din cele adevărate, amestecate cu cele false, informații juste compromise de cele incomplete, tendențioase sau rău-voitoare, foarte multe și foarte greu de ales și de deosebit unele de altele. O confruntare dură și cinică cu multor tipuri de interese, de la cele sanitare și medicale, la cele economice și politice și până la cele geopolitice și împărțirea zonelor de influență. E nevoie de cap limpede și de miltă cumpătare.
• Pe lângă astea, suntem acum, aparent, în proximitatea temporală (iar pentru noi, chiar spațială) a unui „război la propriu”, cu puști, tunuri, tancuri, avioane și drone, cel prin care Rusia amenință Ucraina, dar, de fapt, amenință vecinii (pe noi) și NATO. Pretextul este cunoscut și dezvoltat în ultimele luni, de când sute de mii de militari ruși s-au mișcat la granița estică și sudică a țării vecine, Ucraina. Acest „război fizic” presupune, este însoțit, în sine, obligatoriu, de un „război strategic al dezinformării” între combatanți interesați, reali și posibili. E o iluzie să credem că nu suntem parte.
• Un război fizic declanșat printr-un atac al Rusia asupra Ucrainei, ar însemna, automat (potrivit declarațiilor), cel puțin, declanșarea unui „război economic” de sancționare și intimidare a Rusiei, care s-ar răsfrânge în prețuri, în inflație, declanșarea a tot felul de crize etc. Iar de la războiul economic și informațional până la cel cu „arma în mână” extins nu-i decât un mic pas. Și lista nu e închisă. Iar consecințele se vor răsfrânge și asupra noastră.
Cu „războiale pe/în cap”
Așadar, cel puțin patru „războaie” avem pe cap, în curs sau potențiale, niciunul local, niciunul fără implicații generale și globale, niciunul fără să ne influențeze viața oamenilor în mod nemijlocit. În orice caz, peste puterile oricărui om de a le cuprinde, înțelege și stăpâni. Căci s-a văzut că nu suntem în stare (vorbim ca indivizi și ca țară) să facem față, simplu, „războiului dezinformării”, am ratat lamentabil în fața „infodemiei” de coronavirus și atunci cum le-am înțelege pe „celelalte”, mai complicate, mai cinice și mai dure.
Și pentru că „s-a evaporat” subiectul Djokovic, și pentru că „s-a subțiat” plagiatul premierului Nicolae Ciucă, „războiul” a devenit subiect pentru presă și deci pentru publicul larg, inclusiv cel din rețele. Cu foloase îndoielnice pentru omul de rând în lipsa informației acurate, a interpretării corecte și a educației media, ca fundal general.
Nu mă cert cu publicul, dar „războiul” nu e unul dintre acele subiecte din care să se înfrupte, e prea grav și prea serios pentru a fi tratat, înțeles și discutat oricum. Și mă gândesc mai ales aici la prezența și activismul foarte multor troli, bine instruiți și foarte bine plătiți, la energia, inițiativa și rezultatul tăcut a multor „idioți utili” (aflați în treabă), la analiști și „specialiști” de conjunctură în războaie, la neatenția, superficialitatea și ignoranța noastră a tuturor, care „facem războaie” fără să ne dăm seama.
Cât de simplu și cât de complicat ar fi să avem un public bine informat, jurnaliști profesioniști și specialiști buni și responsabili.
Căci, precum informația se dovedește a fi cel mai tare glonț, ea poate fi și cel mai bun scut împotriva „războaielor”.

Jul 30

Ce sacrificăm?

Posted on by

download
După cum se poate observa (cu ochiul și mintea libere), numărul îmbolnăvirilor cu COVID-19 crește în continuare vertiginos (constant, peste o mie pe/zi), în ciuda faptului că unii nici măcar nu cred în existența virusului, în pofida statisticilor imperfecte și a proastei comunicări oficiale (cum se spune).
Într-o asemenea stare de fapt, fiecare în felul lui (pentru sine), toți laolaltă (pentru buna conviețuire) și decidenții în egală măsură (pentru că au responsabilitatea asta) trebuie să se întrebe ce e de făcut. „Ce e rău și ce e bine”? Ce e de pierdut și ce e de câștigat?
Pentru că (să nu ne facem iluzii) vrem nu vrem, ne place nu ne place, e de rău sau e de bine, traversăm o perioadă critică, suntem într-o criză profundă, există pierderi mari de toate felurile și sunt necesare analize și decizii excepționale. Până nu se atinge acest nivel minim de conștientizare generală (în rândul întregii populații) și de acceptare a situației, nicio informație nu va deveni credibilă, nicio analiză nu va fi eficientă și nicio decizie nu va genera efectele pozitive scontate.
Întrebări obligatorii: Am învățat ceva din cele câteva luni de pandemie?
Ne folosește la ceva această experiență?
Știm să folosim greșelile și lucrurile bune care s-au făcut de la declanșarea crizei?
Sau, dimpotrivă, tot acest scurt trecut apropiat îl întoarcem ca un bumerang împotriva noastră?
O vorbă din popor (care este cuvântul cheie în toată această criză) spune că „nu este câștig fără pierdere și pierdere fără câștig”. (E capabil poporul să se întoarcă la propriile lui cuvinte!?)
În termeni absoluți, pierderea maximală în această pandemie este, fără îndoială, cea de vieți omenești (prea multe, nejustificate, recuperabile) și abia apoi ar fi cele economice, financiare, educaționale, sociale, psihologice etc. Câștigul maximal nu ar fi decât (re)atingerea, (re)dobândirea normalității (de dinainte) și, abia în subsidiar, se pot lua în calcul învățămintele pandemiei, oportunitățile generate de criză, reevaluarea și restartul în unele domenii ale vieții etc.
Așadar, pe talerele balanței, ca principale greutăți, stau moartea și normalitatea. Sunt ele egale? Pot fi ele opozabile? E cineva care, înțelegând bine aceste lucruri, să aibă ezitări în alegerile lui?
Posibilitățile combinatorii în a alege care să fie pierderea (aleasă) pentru a câștiga (bătălia cu virusul) și care este câștigul (final) în cazul asumării unor pierderi (necesare) nu sunt foarte multe și ele tind să devină zero dacă nu sunt înțelese și acceptate.
În prima fază (martie), a fost adoptată strategia izolării/distanțării fizice, a restricțiilor maximale (inclusiv cele economice), care s-a dovedit cea mai eficientă în cazul României, cu un sistem medical șubred, nefuncțional, nesigur. Sacrificam totul (economie, educație, relații etc.) pentru a obține beneficiul maxim, izolarea bolii.
În faza a doua (mai), s-a deblocat parțial economia și relațiile, dar o parte a societății (educația și altele) a fost sacrificată, pentru a ține (cât de cât) sub control răspândirea virusului. Restricțiile au fost ridicate treptat, pe baza scăderii cifrelor și mizând pe conștientizarea pericolului. O miză calculată greșit și care a generat un efect contrar (ignorarea pericolului).
În faza a treia (iulie), se încearcă revenirea la impunerea unor restricții, tot mai greu de făcut și de explicat, tot mai presant în condițiile creșterii alarmante a îmbolnăvirilor.
În tot acest timp, atât la îndemâna populației, cât și a decidenților au stat câteva măsuri simple dar eficiente de prevenție, despre care s-a vorbit până la refuz (fără prea mare folos): spălatul frecvent pe mâini (ca act elementar de igiena personală), purtarea obligatorie/impusă a măștii în anumite spații/condiții (ca act elementar de igienă publică) și păstrarea unei distanțe fizice minime între oameni (ca act elementar de igienă colectivă). Acestea erau „marile pierderi”, „marile sacrificii” (de confort, comoditate, convenabilitate) pentru „câștigul” de a nu răspândi/a bloca boala. Ori n-au fost înțelese, ori n-au fost acceptate, ori n-au fost bine explicate, ori sunt prea greu de înțeles și acceptat, cert e că n-au dat roade și nu există semne că populația e dispusă la acest „mare sacrificiu”.
Ce suntem totuși dispuși să sacrificăm pentru a ieși din criză, aceasta este întrebarea, pentru că ceva trebuie „să pierdem”.
Am înțeles, deocamdată, economia (blocarea ei) este de neatins, pentru că ar provoca pierderi prea mari. De acord.
Izolarea socială excesivă (în casă), depărtarea fizică de rude, părinți, prieteni este frustrantă și nu se poate impune pe perioade mari. De acord.
Avem nevoie să ne deplasăm, e necesar să ne relaxăm, trebui să mergem și în concedii, asemenea restricții nu pot avea viață lungă. De acord.
Dar noi nu suntem dispuși să renunțăm la nimic?
Chiar și acele gesturi elementare de prevenție par niște sacrificii prea mari?
După cum se poate observa, toate aceste lucruri și interpretări țin de reprezentarea și decizia personală a fiecăruia, de aceea nici n-am amestecat politicul (căruia i se pot reproșa multe). Dar, am mai spus-o, nu amestecați boala cu politica, cine o face pierde, indiferent cine este și de ce parte.

Jul 19

În cine/ce (n-)avem încredere

Posted on by

Select3
Cum e să scapi cu răni ușoare din război și să te împuști grav cu propria armă în picior pe când te-ntorci acasă (din neglijență, din prostie, din inconștiență, din euforie, din fudulie), doar pentru că nu crezi că a fost „unul adevărat”!?
Duc mai departe această paralelă cu „războiul” bătălia cu/împotriva COVID-19 pentru că e pilduitoare și ne poate face să înțelegem ceva mai bine ce se întâmplă, dincolo de adevărul politic (complet pervertit și partinic), de adevărul mediatic (partial și manipulator) și adevărul personal (copleșit adesea de limite, prejudecăți și interese).
(Încercați, dacă puteți, să faceți media acestor trei „adevăruri” să vedeți ce iese.)
Așadar, ce știu bieții soldați despre cauza și originile „războiului” la care iau parte? Știu exact ce li se spune, ce le ordonă comandanții, care, la rândul lor, transmit ce au fost însărcinați să spună de către șefii lor, politicienii.
Ce știu, din tranșee, îngroziți și derutați, soldații despre mersul „războiului”, despre starea frontului, despre învingători și învinși? Știu exact ce li se spune și află ce informații ajung în tranșeul personal al fiecăruia!
Ce cred soldații despre „războiul” la care iau parte, vrând-nevrând? Cred (în) ceva potrivit propriilor reprezentări, spaime, fantasme, experiențe, speranțe!
Cât de departe sau cât de aproape se află ei de adevăr?!
Nu întrebați cine sunt soldații și care e „războiul”, căci soldații suntem noi toți (cetățeni, civili, populație, oameni obișnuiți), iar „războaie” sunt chiar două: unul punctual, la zi, împotriva coronavirus-ului (conjunctural, poate grav, poate foarte periculos) și un „război informațional”, de fond, de interese, de influență, politic și care se duce în continuu, pe toate fronturile.
Căutați mai departe cine sunt „comandanții”, cine sunt „decidenții” și care sunt mijloacele de informare pentru a avea tabloul complet.
Dar aici se încheie asemănările dintre „războiul clasic” și „războiul modern” și încep diferențierile dramatice.
Căci în „războiul informațional”, mizele nu sunt clare (dimpotrivă, sunt ascunse) și, pe deasupra, există mai multe mize.
Nici combatanții nu sunt ușor identificabili/numărabili, pentru că se ascund și pentru că regula este mai degrabă „cu mască”, decât „pe față”.
Armele (mijloacele) folosite nu sunt cele obișnuite și nu se supun niciunei reguli sau convenții, fiecare e cu legea lui. Se folosesc „arme neconveționale”, „secrete” și, pe cât se poate, se aplică „loviturile sub centură”.
Comunicarea nu e una „închisă”, controlată, strategică (cum mai cred/vor/pretind unii), dimpotrivă, e una (prea) deschisă, scăpată de sub control, haotică, inflaționistă, manipulatoare, multiplă. Comunicarea oficială e mai slabă decât cea neoficială.
Și rezultatele „bătăliilor” sunt îndoielnice, căci victoriile nu se asumă și înfrângerile nu se recunosc, dimpotrivă, se aruncă vina pe alții și se sustrag meritele altora.
Nu există început și sfârșit (de război), pentru că încălcarea „tratatelor” nu este recunoscută, dimpotrivă, este ascunsă, iar alte tratate nu au cum să ia naștere.
Dacă nu există sfârșit de război, atunci nu există nici pace, nici înțelegere sau convenție de respectat de către părți.
Căci precum războiul nu a început niciodată, el nu se va sfârși niciodată.
Nu vreau să continui acest carusel insuportabil și infernal, desi cred că este real și este exact ceea ce trăim acum, sub diferite forme și transfigurări, închipuindu-ne altceva și iluzionându-ne asupra realității. (Și n-are cum sfârși decât într-un singur fel.)
Tocmai de aceea e atât de greu să te orientezi ca simplu om (soldat ingenuu), să ții calea dreaptă, să nu pierzi orizontul propriei supraviețuiri decente. Tocmai de aceea sunt atât de multe și de grave deviații, de la cine te aștepți și de la cine nu te-ai aștepta. În „războiul multifațetat”, poți scăpa de „arma adversarului” și să te „împuști” cu propria armă, care poate fi îndoiala, neîncrederea, vanitatea, interesul de moment, lipsa de perspectivă și simț critic, reprezentarea falsă a realității, identificarea greșită a prietenilor și a dușmanilor etc.
Dramatic e că (pare că) nu există soluții generale, ci numai rețele personale, de uz intern și de producție proprie.
Aici am ajuns.
Încrederea (credibilitatea) e sămânță stearpă, dacă pe „ogorul” politic și mediatic se împrăștie întruna și pe toate căile îndoială.

Apr 23

România trebuie să-și schimbe strategia de luptă împotriva pandemiei de coronavirus: Nu mulțimea să fie ținută departe de coronaviruși, ci „virușii” să fie scoși din mulțime

Posted on by

Select7
Idei principale
• Țara noastră a luat la timp măsurile necesare, care-i stăteau la îndemână, în lupta împotriva răspândirii molimei ucigașe
• Statul acasă sau distanțarea socială era pentru România debutului de pandemie cel mai bun și eficace mijloc de apărare posibil și acesta și-a dovedit eficiența, cel puțin în privința cifrelor
• Deși nu era nici performant și nici pregătit pentru o asemenea bătălie, în ciuda stângăciilor, ezitărilor și erorilor punctuale înregistrate, poate și cu puțin noroc, sistemul medical românesc nu a clacat până în acest moment
• Experiența acumulată, de practică medicală și de exercițiu științific, datele statistice și cele științifice înregistrate trebuie obligatoriu valorificate și obținut maximum de concluzii, de rezultate și optimul în decizii
• În etapa care urmează, în bătălia cu virusul, România trebuie să-și schimbe cât mai repede strategia, fără pierderi economice mari, fără cheltuieli financiare imposibil de asumat, folosindu-și capacitățile și rezultatele existente
• În opinia mea, utilizând datele obținute și potențialul de inteligență și creativitate, strategia noastră cea mai bună ar fi nu de izolare și de protejare generală, ci de testare relevantă, științifică, masivă sau selectivă, în profunzime pentru a identifica focare, indivizi contaminați și tipare de infestare și de găsire a metodelor de eliminare a acestora
• Nu mulțimea să fie ținută departe de coronaviruși, ci virușii să fie scoși din mulțime.
Nu-i un secret și am mai spus-o, pentru România și potențialul ei medical, în starea de neorânduială și de corupție (nu atât de nepricepere) în care se află sistemul, distanțarea socială, izolarea la domiciliu sau, pur și simplu, statul acasă a constituit cea mai bună soluție, salvarea, decizia de aur, pentru că: ținea loc de testare a bolnavilor, care era punctul cheie, în lipsa capacității efective de a o face; ținea loc de măști și de echipament medical adecvat, căci și acestea lipseau, ținea loc de tratament, în căutare nesigură și confuză în întreaga lume, ținea loc de spitale, aflate în stare de nepregătire; ținea loc de ventilatoare, care constituiau speranța pentru cei grav afectați și ținea loc și de vaccin, acesta neexistând nicăieri la acel și la acest moment. Deși era cea mai rudimentară metodă de apărare a cetățenilor, statul român (de altfel, nu singurul) a avut înțelepciunea de a lua la timp această măsura, a autoizolării masive și rapide a populației, și determinarea să o ducă la îndeplinire, în condiții acceptabile ca aparat de stat. Astfel că în România a fost evitat, până în acest moment, dezastrul din alte țări, cu pretenții mai mari decât ale noastre.
Putem judeca și invers, să ne întrebăm dacă s-ar fi putut face greșeli și fiți convinși că da, s-ar fi putut face multe și grave greșeli de management politic de criză și de inadecvare sanitară sau socială. De pildă, din „bățoșenie” și sfidare din partea conducătorilor (Trump), s-au întârziat măsurile cuvenite și efectele se văd; din populism și automăgulire (Boris Johnson), s-a ignorat pericolul și asta se simte în cifre; din supraîncredere a populației și îngăduință a autorităților (Italia), s-a declanșat un dezastru greu de oprit; ignorarea cu bunăștiință a pericolului, în scop de imunizare naturală, a dat roade în Suedia, dar mai puțin în Olanda șamd. De asemenea, tot din motive populiste, s-ar fi putut face pe plac, cel puțin temporar, conspiraționiștilor, ce cred că totul e o „făcătură” chinezească, rusească, americană, masonică, ocultistă etc., care sunt destui și nu se dau bătuți cu niciun preț, în ciuda evidențelor științifice, factuale, economice, politice și a cifrelor, care cresc și cresc.
Dar această primă etapă a fost depășită și țările caută cele mai bune soluții pentru faza a doua a pandemiei, de relaxare și de eliminare treptată a restricțiilor. Era și este limpede că economia nu poate fi blocată vreme îndelungată prin „stat în casă” și privit „balaurul pe geam”. Cum era firesc, strategiile sunt diferite, cum au fost și abordările inițiale, căci același model nu poate fi universal, unic, perfect. Aici cred că ar trebui să intervină un moment de inovație și creativitate în elaborarea unei strategii de țară.
Am făcut personal, din primele zile de recluziune, un apel deschis către comunitatea medicală și cea științifică din orașul nostru, sperând ca, în fața unui asemenea fenomen nou, amplu și provocator, să existe reacție și repliere calificată, profesionistă, tehnică în toate domeniile tangente epidemiei, ca fiecare să încerce să marcheze o contribuție. Mărturisesc că am urmărit și am înregistrat o atitudine pozitivă în toate marile conglomerate academice și de cercetare, de la cele medicale, până la cele tehnice sau umaniste. Sigur că unele operațiuni se află în lucru și rezultatele revelante sunt așteptate.
Menționez că nu sunt medic sau manager medical, nu sunt nici economist sau finanțist, nu sunt nici informatician sau manager de date, nici politician măcar și n-am interese specifice, sunt jurnalist, care poate face legătura dintre toate acestea, și îmi exprim o opinie. Nu știu ce s-a făcut și ce se face cu datele medicale și statistice obținute până la acest moment în România și în lume. E o bază de lucru excepțională și care trebuie valorificată la maximum, de către toți specialiștii românii, spun acum, respectiv, epidemiologi, virusologi etc., sociologi, psihologi, informaticieni, statisticieni etc., istorici sau istorici ai medicinii sau epidemiilor. Ceva îmi spune că nu se face destul și e nedrept și perdant. Cumva scuzabil, căci a fost furtună și haos. Acum e nevoie de discernământ și de metodă.
Modelul acesta primitiv de ținere în casă nu mai e fezabil și convingător. România, cel puțin, printr-un efort conjugat, trebuie să gândească, să inventeze o altă metodă de abordare, o altă atitudine în lupta cu răspândirea bolii, care să aibă ca prioritate absolută testarea și identificarea rapidă, științifică și elaborată a indivizilor infectați și a focarelor reale sau potențiale și izolarea lor. Pentru aceasta trebuie evident mărită, cu orice preț, capacitatea de testare și schimbate accesul și procedurile de lucru. Miezul întregii strategii ar fi, cum spuneam, nu să izolăm mulțimea de virușii, ci să separăm „virușii” de mulțime, printr-un efort calificat, bazat pe date și pe modele științifice, pe exploatarea și valorificarea rezultatelor deținute până în acest moment.
Iau exemplu orașul nostru. În Cluj-Napoca, locuiesc efectiv peste patru sute de mii de oameni, iar detectați pozitiv cu coronavirus sunt ceva peste două sute (doar jumătate dintre ei sunt localnici). Să spunem, folosindu-ne de estimările unor specialiști, că numărul lor ar fi mai mare, unii spun că ar fi cu 40% mai mulți. Dar să consideram că ar fi dublu sau triplu, în orice situație, pozitivii (asimptomatici, cu simptome ușoare sau grave), ca focare de infectare, nu depășesc o mie de oameni. Deci, pentru o mie de oameni, alte patru sute de mii stau în casă sau se feresc prin diverse metode, costisitoare, stânjenitoare etc.. Nu ar fi mai bine și nu ar trebui căutați și testați, prin orice mijloace, cele câteva sute bolnavi și puși în izolare? Pentru asta, se poate încerca testarea masivă, adică să-i testezi „pe toți” sau pe cât mai mulți, sau să îi testezi inteligent, eșantionat, cu metodă, cum spuneam, folosind toate mijloacele științei. De pildă, chiar la Cluj, un grup de IT-iști a conceput o platformă de pre-testare online a suspecților, numită COVID Monitor, prin care, folosind inteligența artificială și datele reale cu simptome și diagnostice colectate din centrele de triaj, oricine s-ar putea pre-testa online. Se poate continua și aprofunda, investind masiv în achiziția de teste, în testarea rapidă, în testarea inteligentă, în eficientizarea prevenției sau altele propuse de specialiști. Iar această strategie ar putea fi ridicată eficient la nivelul întregii țări. Cu atât mai mult cu cât este așteptată faza a doua, iar bătălia, până la obținerea unui vaccin, nu este gata.
Ar fi un efort inteligent, posibil, costisitor poate, dar mai ieftin și mai acceptabil decât să blochezi oamenii, intersele lor și economia la un loc.

Mar 27

Din bube, mucegaiuri…

Posted on by

poza-site-1
Cumva, brusc, de pretutindeni, pe geamul blocului de cartier, prin peretele vitrat al vilei rezidențiale sau din înaltul majestuos al unui zgârie-nori, descoperim toți același lucru: că avem „o lume plină de bube puturoase” și „o țară plină de răni infecte”, pe care nu le putem vindeca decât prin autotratament (de izolare la domiciliu) și cu paracetamol, găsit prin farmacia de sertar. Altfel, s-ar putea să murim, nu știm dacă, nu știm câți, nu știm care. La atât s-a redus esența vieții noastre superglobalizate, megatehnologizate, gigadigitalizate, la această „rezoluție” au ajuns oamenii de știință-cercetători, biologi, virusologi, antropologi, psihologi, sociologi și alte tipuri de cvasi–ologi.
Cred că nicicând n-a fost lumea într-o dilema atât de mare și într-un impas atât de crunt, de tragic, de profund, de generalizat. Nici măcar la Războiul mondial, despre care știai că are un început și că trebuie să aibă un sfârșit. O năpastă mare a fost, nici vorbă, dar limitată, și în spațiu, și în timp. Acum „războiul” nu e între oameni (până una-alta), ci cu „fantomele” numite viruși, despre care nu știm de unde vin, de ce au apărut și încotro se duc, atunci când se vor duce, dacă se vor duce. Nu știm câte vieți vor fi curmate (se spune că nu e periculos, dar este), cât se va întinde (în timp și în spațiu), care ar putea să fie remediul. Căci medicii, de multe ori în contradictoriu, ridică din umeri, răpuși și ei sub asaltul inocent al unei „simple răceli”, trilioanele industriei farmaceutice globale/chinezești macină în gol, „inteligența colectivă” a miliarde de minți e în stare de șoc, iar politicienii (tocmai ei) și-au trecut peste instinct, dezarmați și ei, fiindcă nu aveau ce face. „Cedarea” s-a făcut în această ordine: penultimul Donald Trump, ultimul (parcă) Boris Johnson, tocmai „loazele” populismului antiglobalist, peste a căror voință n-au putut trece nici cea mai veche, nici mai puternică dintre democrațiile lumii, dar peste care trece coronavirusul în marș funebru.
Tot pe geam, din bucătărie, între două seriale, oamenii nu văd nici alți oameni, nici mașini, că nu e nici țipenie pe stradă, ci văd, cu un pic de imaginație, cum „se duc pe copcă”, în canal, strânse cu atâta sârg, pricepere și pasiune, miliardele economiei mondiale, cu fiecare secundă, cu fiecare minut, cu fiecare oră de stat în casă. Și nu poate face nimeni nimic. Unii s-ar ruga, dar nu cred că va ține și le e rușine (deocamdată). La rugăciune, de obicei, ajung săracii, dar nu ăia „cu stânga” (care nu mai au mult și ajung la Marx). La apoplexie și suicid ar putea ajunge bogații globaliști, care nu mai așteaptă nimic, nici de la analiza fundamentală, nici de la „numerele lui Fibonacci”. Că lumea asta a ajuns să nu mai aibă niciun sens pentru nimeni. Literatura preferată pentru recluziune este George Orwell (1984) și Aldous Huxley (Minunata lume nouă), doi insulari englezi…
În ordinea (restrânsă) a acestor rânduri, ar trebui acum să încep/încerc să spun care sunt „bubele” acestei lumi și care sunt „rănile” acestei țări, ca totul să aibă sens. Dar n-o voi face, căci discuția e prea lungă, prea complicată, nu-s eu cel mai în măsură și, de fapt, nu duce la ceva util și precis. Am ajuns într-un moment în care fiecare e „analist” pe propria socoteală și trebuie să ia decizii esențiale pentru sine, pe propria știință și pe propria judecată. Pe de altă parte, pentru cine nu s-a săturat, există și o știință și o înțelepciune de împrumut. Căci din tihna bibliotecii, și nu din zbuciumul vieții, au apărut tot soiul de diagnosticieni (era să spun diagnosticologi), despre toate câte se petrec acum în lume, unii dintre ei „atentatori direcți”, și nu trebuie decât să-i citești și să-i citezi pentru a înțelege haosul. Unde au fost ei până acum și ce-au făcut asta e „o altă întrebare”.
Totuși, din acest haloimăs de probleme globale, european-unioniste și naționale, voi alege una singură (și din ea doar o parte), anume o „rană patriotică” ce supurează și care tinde să se deschidă tot mai mult, cu sârgul unora din interior și cu nepăsarea celor de afară. E vorba dacă România a ales bine când a ales calea europeană și dacă e folositor s-o păstreze pe mai departe. Nu-i de glumă, pentru că dacă în „epoca Dragnea” era un subiect politic de interes personal, acum, în pandemie de coronavirus, abandonul UE e „evaluat” în cercuri politice înalte și influente, cu motivația că balastul unui eșec e imputabil UE (eterogenității, birocrației și cleptocrației bruxelleze) și nicidecum României (mentalității populare, lăcomiei și trădării leadershipului politic autohton).
Acea categorie uită mereu cifrele (macroeconomice) și contextele (geopolitice) și își aduc aminte de un singur proverb românesc, acela care spune că „decât codaș în oraș, mai bine în satul tău fruntaș”. Care sat și care fruntaș? Dacă România n-ar fi membru al UE (așa codaș și marginal cum este), ar fi avut șansă (și-o mai are încă) de a fi, în ordine: „gubernie rusească”, „pașalâc turcesc” sau „provincie cu administrare chinezească”. În cel mai bun caz, anarhie. Cine vorbește despre „independența românească” și despre capacitatea noastră de a produce emancipare și prosperitate națională, cu un leadership „fanariot”, rapace și penal, e „stricat la cap”.
Experiența extremă și suferința, se spune, fie te distrug, fie te fac mai puternic și îți aduc claritate. Lumea întreagă, poporul nostru și fiecare dintre noi în parte avem nevoie de limpezime și solidaritate.

Feb 25

Alegeri la UBB

Posted on by

Select11
Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca este în febra alegerilor, pentru că în 3 martie, cei în jur de o mie cinci sute de electori își vor alege noul rector, după expirarea celor două mandate ale lui Ioan Aurel Pop. Ar fi cel de-al cincilea nume de rector în ultimii treizeci de ani, după Ionel Haiduc, Andrei Marga, de două ori, și Nicolae Bocșan (intercalat). Nu uităm, UBB este o universitate reprezentativă pentru Cluj-Napoca și pentru România (evident, fără a fi singura). Este încă și cea mai mare universitate din oraș și din țară și, bag seamă, din sud-estul Europei (cel puțin). UBB este, de câțiva ani, și locul meu loc de muncă principal, unde însă activez ca și cadru didactic, în diferite forme, de vreo cincisprezece ani. Evident că o să votez și eu, așa cum este firesc, alegând dintre cei doi candidați înscriși pentru această responsabilă funcție. Cei doi candidați, aflați în campanie, sunt deja cunoscuți, în persoana profesorului Ioan Chirilă, de profesie teolog, venind din partea Facultății de Teologie Ordodoxă, respectiv a profesorului Daniel David, de profesie psiholog, și reprezentând Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației. Cei doi, fiecare cu meritele sale, și-au făcut cunoscute programele și intențiile, în diferite forme, de la expunerea proiectului managerial pe site, trecând prin apariții în media și până la vizite la facultăți, pentru întâlniri cu electorii. Candidații au fost și la facultatea noastră (FSPAC) și am participat la ambele întâlniri, fapt ce mi-a și inspirat gândurile de față.
Vreau să adaug că eu nu sunt chiar deloc universitarul tipic, adică acela care începe ca asistent și sfârșește ca profesor, făcând același lucru toată viața. Nu că ar fi ceva rău în asta, dar la mine nu s-a întâmplat așa. Eu am urmat întâi o facultate tehnică și am rămas în această horă (inclusiv efectuarea stagiului) până la Revoluția din 1989. Înainte de asta chiar, m-am înscris și am urmat o facultate umanistă din actuala UBB (pe vremea când nu aveai voie să faci facultățile cum vrei tu) și, începând cu anul 1990, m-am apucat de jurnalism atunci când a devenit liber. După vreo treisprezece ani de presă (grei și foarte intenși), mi-am asumat o experiență antreprenorială care a durat 7-8 ani, până când efectele crizei financiare din 2008 m-au obligat să închid firma. A fost o perioadă prolifică pentru mine, nu numai și nu neapărat financiar, cât al învățămintelor trase (despre antreprenoriat, economie reală, piață de capital, crize economice etc.,) despre viață în general. Chiar și despre jurnalism, pe care l-am înțeles mult mai bine odată ieșit din interiorul sistemului. S-a întâmplat, totodată, aproape de la începutul aventurii mele antreprenoriale, să am norocul unui context și al unor oameni potriviți care m-au acceptat/chemat, ca practician al jurnalismului, să predau un curs de jurnalism de investigație la Jurnalism (FSPAC din UBB) și așa a început „cariera” mea universitară. Am funcționat mai mulți ani cu trei slujbe (cea de profesor nefiind cea principală), n-am „pățit” nimic, iar în timpul liber mai și scriam câte un articol de opinie. Se pare că m-a prins „munca la catedră”, s-a transformat încet în pasiune (iar câteodată, cred, chiar în misiune) și m-am dedicat cu totul, păstrând însă o „supapă”/un debușeu pentru scris și jurnalism aplicat. A fost un amestec „straniu” de activități și incidențe, pe care doar tranziția îl poate face mai bine înțeles. Însă eu fiind foarte legat de jurnalism, asumându-l și profesându-l mereu în diferite forme, atunci când cineva mă întreabă repede ce mă simt (jurnalist sau profesor) am mici probleme de identificare, răspunsul cel mai corect și acceptabil fiind și/și. Ceea ce-mi conferă și o anumită distanță în raport cu toate câte se întâmplă într-o universitate.
Vreau să spun că n-o să fac eu vreo recomandare cuiva pe cine să voteze și n-am să spun nici eu cu cine voi vota, electorii au avut la dispoziție atât programele, cât și candidații să se hotărască. Voi spune, cu îngăduința tuturor, fără a intra în detalii, ce aștept eu, din poziția de angajat/cadru didactic și jurnalist de opinie, ca viziune, de la noua conducere a UBB, fără a fi luat nici măcar ca vagă aluzie la programele candidaților.
1. La forța pe care o invocă și o are, UBB trebuie să fie un „jucător”principal pe piața ideilor, să dea tonul, să fie un jalon de neocolit în toate domeniile sale de competență, de la științele educației, trecând prin cele umaniste și ajungând la cele tehnice. Autoritatea culturală/intelectuală/științifică a UBB (dacă există) trebuie să iasă din sala de curs, din conferințe tematice și lucrările științifice, și să ajungă/coboare în societate pentru a deveni norme, standarde, repere. Profesionale, științifice și morale. Și nu doar local sau național. Câteodată, UBB, în toată mărimea și splendoarea ei, și-a părut sieși suficientă.
2. UBB poate și trebuie să fie un pol de putere și de influență (printre cele mai mari), inclusiv politică, la nivel național. E un „colos” uman și intelectual care nu-și folosește forța pe care o are. Iar această putere trebuie să se facă simțită imperativ (fie în acord, fie în dezacord) în toate lucrurile importante din această țară: întocmirea de strategii și planuri de dezvoltare, elaborarea de legilor importante, realizarea de expertize și prognoze etc. De pildă, e aproape obligatoriu ca UBB (să încerce) să impună o calitate mai mare a educației din România, în amonte. Prea multă discreție, prea puțin altruism instituțional.
3. Rezultatele eforturilor punctuale și ale gândirii din laboratoarele conceptuale ale universității trebuie să ajungă în societate, sub toate formele, de la consultanță și expertiză, până la proiecte și colaborări, având destinatari instituții guvernamentale/neguvernamentale sau instituții private lucrative. Câteodată, traseele par complet paralele când ar trebui să fie convergente. De la informatică, fizică, economie etc. și până la comunicare și jurnalism.
Dacă e prea mult sau prea puțin, candidații vor fi știind mai bine.

Jul 15

Inamicul public numărul 1

Posted on by

Portret 5
De la europarlamentare încoace, Dacian Cioloș a început să devină, tot mai apăsat (în ultima vreme), inamicul public numărul unu pentru lumea politică românească. O fi așa, n-o fi așa, o fi bine, n-o fi bine, e de bine, e de rău …! Nu știm precis! Dar e important de găsit un răspuns într-un climat politic în care nu se întâmplă foarte multe lucruri semnificative pentru țară și în care actorii politici se (re)grupează din te miri ce.
Punem deoparte (dar o să revenim) faptul că fostul premier a fost „calul de bătaie” în alegerile din 2016 și principala țintă a PSD, atribut pe care, în bună parte, nu l-a pierdut nici în prezent. În ultimele săptămâni (îndeosebi), după ce a fost ales să conducă grupul Renew Europe din Parlamentul European, actualul lider al PLUS a devenit obiectiv principal de atac pentru forțe politice la care te-ai fi așteptat mai puțin. Să le luăm pe rând și în ordine (des)crescătoare.
Traian Băsescu („bătrânul edec”?), ieșit pe ușa din dos de pe orbitele principale ale politicii, combate pe unde poate și pe cine apucă, o „epavă politică” din care a mai rămas doar umbra cuvintelor. Fostul președinte de țară (agățat de ultimul vagon al europarlamentarelor), în loc să țină conferințe pe bani sau să-și plimbe nepoții prin parc, „se înfige”, ca pe vremuri, în toate ca și cum ar mai conta… Dăunăzi, l-a atacat pe Emmanuel Macron (vrând-nevrând, cel mai puternic politician european la acest moment) și pe Dacian Cioloș, aliatul acestuia din România, „un executant al mandatelor date de Macron”. Macron nu e bun, zice, Băsescu, iar Cioloș e un servant, cam asta e ideea. Dincolo de tonul bășcălios și de invidie, e vorba de contraproductivitate politică. Băsescu pare să fi uitat că inamicul său principal a fost PSD, cu care face acum front comun în ochii propriului electorat (cât o mai fi fiind). Nu mai punem la socoteală că Traian Băsescu însuși l-a propus comisar european din partea României pe Cioloș.
Victor Ponta e printre cei mai virulenți detractori ai liderului PLUS, pe care îl acuză că a negociat pentru Franța, „țara lui”, atunci când s-au împărțit funcțiile la vârful Uniunii Europene și unde țările est-europene au rămas pe dinafară. Aici „buba” e mai mare, iar Ponta n-o poate explica. În primul rând că Dacian Cioloș s-a opus (cu succes) accederii în grupul Renew Europe a celor doi europarlamentari Pro România (când aceștia nu-și găseau „familie politică”), dar acest gest nu poate fi interpretat ca nepatriotic sau de trădare, ci ca unul de oportunism politic. Aici e vorba despre partide, nu despre țară. În al doilea rând, est-europenii s-au tăiat singuri de la funcții în UE, nu i-a eliminat Cioloș. E limpede că, prin opoziția încrâncenată la desemnarea lui Frans Timmermans ca șef al Comisiei Europene, grupul estic (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia) s-a autoexclus de la orice funcții importante în UE. Dincolo de asta, prin negociere cu Macron (pentru retragerea candidatului francez de la șefia Parchetului European), se poate deschide cale liberă Laurei Codruța Kovesi, care ar fi cel mai important est-european într-o funcție a UE. Greu de înghițit!
Iar dacă până aici am mai înțeles câte ceva, din atacurile halucinante ale lui Rareș Bogdan la adresa lui Dacian Cioloș făcute la Antena 3 nu mai e de priceput mare lucru. Putem accepta că un succes fulminant în alegeri, precum a fost al USR PLUS, provoacă neliniște și invidie tuturor, atât partidelor mari (PSD, PNL), cât și partidelor mici (PRO România, PMP, ALDE), dar de aici până la a-ți submina propriile interese politice e cale prea lungă. Nu trebuie uitat că PNL (chiar cu o prestație mediocră în opoziție și în campanie) a câștigat europarlamentarele cu un mesaj accentuat anti-PSD. Nu trebuie uitat că Rareș Bogdan (ca tânără speranță a politicii liberale) a avut succes din contul de jurnalist anti-PSD, vreme îndelungată la postul Realitatea TV. Nu trebuie uitat că la înfrângerea PSD o contribuție importantă a avut Cioloș și alianța USR PLUS. Cum arată acum în ochii propriului electorat (anti-PSD) să te duci la Antena 3, să-ți ridici fustele în cap și să-l ataci pe fostul aliat anti-pesedist?!
Pe scurt: PNL a obținut voturi anti-guvernare, Ponta a obținut voturi anti-Dragnea din PSD, iar Cioloș (USR PLUS) a atras, mai ales, voturi noi. Din lipsă de experiență, din euforie și îngâmfare, Rareș Bogdan (probabil fără acordul PNL) pare a face una dintre cele mai mari greșeli în politică și anume schimbare de electorat. Atacându-l pe Cioloș (în contexte favorabile PSD), vrând să limiteze dimensiunile noului val (al simpatiei pentru USR PLUS), el empatizează cu electoratul PSD (fără a-i obține și votul) și antagonizează proprii alegători anti-PSD (care s-ar putea refugia chiar la Cioloș).
Cum spuneam, apetitul pentru critici la adresa lui Cioloș al PSD n-a fost întrecut decât de cel la adresa lui Klaus Iohannis. Care și el pare a fi nehotărât cine să fie inamicul principal pentru viitor, dintre PSD și Cioloș (USR PLUS). Cu toate greșelile enorme pe care PSD le-a făcut și le face, e prematur, spun eu, să-i subestimezi și să-i consideri eliminați din cursa politică pe termen scurt și mediu.
Când toți se aliază împotriva ta înseamnă că ai devenit (prea) important, ceea ce, orice ai face, se capitalizează. În funcție de intelegența/prostia politiciă a ta sau a celorlalți, poți să dispari sau poți deveni actorul principal al scenei politice.

Feb 28

„Țara răufăcătorilor”

Posted on by

Select11
Într-o vreme, cam pe când Victor Ponta era premier și Traian Băsescu președinte, se spunea despre România că este „țara procurorilor”. Două motive îndreptățeau acest apelativ, ce dădea fiori reci unora: pe de-o parte, cele mai influente poziții în statul român erau ocupate de procurori (sau foști), pe de alta, era un primat al acuzatorilor publici și o prigoană a corupților.
Sigur că fenomenul corupției atingând mai ales nivelurile de sus ale politicii (și societății), cultul pentru acuzația publică era pe placul poporului și îi oferea satisfacția și „sângele” de care avea nevoie. Era vremea marilor dosare de corupție care au uimit o țară și o lume întreagă. Tot atunci, am asistat, stupefiați uneori, la ceea ce se numea „telejustiția”, acel „proces” unde dreptatea era făcută, până la proba contrarie, de către media, mai ales prin televiziuni. Judecând aceste lucruri, eu nu mi-am pus niciodată problema că e prea multă „procuratură” în România (cum considerau alții), dimpotrivă, credeam că e (încă) prea puțină justiție față de ceea ce se întâmpla în mod real. Alta e chestiunea, pentru că, iată, ne întrebăm acum dacă s-ar fi putut face și altfel și dacă această exhibare a actului de justiție a adus doar foloase sau a pricinuit și daune. Răspunsul e cu da și nu.
Da pentru politicienii care au susținut-o (pentru că a fost un vector politic major care a asigurat succesul electoral).
Da pentru poporul oamenilor cinstiți, care se simțea reprezentat (prin prinderea și întemnițarea hoților).
Da pentru visteria națională, prin tăierea canalelor de deturnare a averii statului (teoretic, banii „ocrotiți” de lăcomia conducătorilor putând fi dedicați unor proiecte de interes național)
Da pentru imaginea țării în UE și în lume (părând a fi intrat pe făgașul statului de drept și al justiției egale pentru toți).
Nu pentru că justiția, fie că era, fie că nu era dreaptă, părea orientată și se lega, inevitabil, de niște acuzatori și acuzați de înalt nivel politic (derautant fiind nu sentimentul de justiție accentuată, ci de parțialitate).
Nu pentru că a antagonizat mai mult decât era cazul societatea românească (mai ales acea parte care era afectată direct de stigmatul acuzațiilor)
Nu pentru că a realizat o coaliție sui generis a luptei anticorupție, formată din infractori prinși, infractori neprinși, viitori infractori, de la cel mai înalt nivel politic, dar și susținătorii inocenți ai acestora.
Nu pentru că s-a creat o ruptură totală în clasa politică, care nu mai face posibile consensul, compromisul, negocierea (lăsând poporului „ignorant” toată răspunderea alegerii dintre cele două Românii ireconciliabile).
Mai mult decât ne-am închipuit și decât ne-am fi putut aștepta, anul 2016 a constituit punctul de inflexiune în politica românească și în destinul țării noastre, iar cheia acestei transformări o găsim în acest bilanț. A fost anul alegerilor (ce încheia ciclul de zece ani de apartenență la UE), câștigate, pe un fond de absenteism masiv și cu un discurs populist-naționalist, cu o largă majoritate, de partidul (PSD) care a fost principala țintă (dar nu singura) a luptei împotriva corupției. Au urmat doi ani de frământări, de agitație, de proteste interne și de luptă politică în tranșee, dar abia acum înțelegem cu adevărat care este miza.
S-a pornit de la faptul că un condamnat penal (Liviu Dragnea) nu poate conduce legal un guvern și se va ajunge că aceleiași persoane să-i fie îngăduit (tot legal) să devină președinte al țării. Fără ca nimic din natura faptelor și a oamenilor să se fi schimbat între timp. Chiar nimeni din țara asta nu a fost pregătit: nici să facă, nici să înțeleagă, nici să riposteze și nici să accepte așa ceva. E o metamorfoză rapidă și care a surprins pe toată lumea, de la inițiatorii ei aflați la putere (mirați de cât de ușor le iese totul), la adversarii lor politici (uluiți cât de greu e să explice/critice) și până la popor, luat și el pe nepregătite (incapabil, deocamdată, să înțeleagă, să asimileze și să reacționeze în fața noii situații).
Într-un timp relativ scurt, statul român a devenit o „coajă goală”, în care instituții democratice fundamentale (președinția, guvernul, CCR, avocatul poporului, justiția, ANI etc.) și-au pierdut (parțial sau total) sensul sau au fost deturnate de la rolul inițial. Iar fosta „țară a procurorilor”, a acuzatorilor publici, și a luptei împotriva corupției s-a transformat în „țara infractorilor”, în paradisul denunțurilor și a denunțătorilor, în țara luptei anticorupție. „Telejustiția” a ajuns o amintire, fiind înlocuită de „teleinfracțiune”, răufăcătorii sunt cei onorabili și nu procurorii. În acest spațiu gol (al statului demolat), „spiritul infracțional” a început să construiască altul nou, începând cu filosofia și legislația penală și încheind cu noua arhitectură constituțională, făurită „pe șest”, cu complicitatea elitelor (cumpărate pe banii lor), cu acordul Curții Constituționale, dar fără consultare populară.
La modul simbolic, această transfigurare grotescă se reflectă chiar în aceste zile: procurorii să fie arestați, iar infractorii să fie puși în libertate.
E sigur că logica politică (a succesului și a abuzului) nu va rezolva această „confuzie de țară”. În democrație, doar rațiunea electorală (a solidarității și interesului comun) poate rezolva acest conflict ireconciliabil. Dacă funcționează.
Dar pentru asta, poporul electoral trebuie să înțeleagă sau să simtă pericolul „statului infracțional”, în care beneficiarii sunt puțini și mari, iar perdanții sunt mulți și mici.