Jun 16

Dezordine, neorânduială, haos

DSC_0149
Din toate zările cum privești, parcă vin semnale proaste, iar dacă ești mai „simțitor” sau mai pesimist, ți-ai putea face chiar o idee despre „un sfârșit de vremuri și de lume”. Dar și optimist să fii, nu-i de bine ce vedem, ce auzim, ce trăim!
Le putem lua pe rând, dinspre aproape spre departe sau viceversa!
Mai întâi să dăm „Cezarului ce-i a Cezarului” și să vorbim despre fotbal că e vremea lui în aceste zile. Campionatul European, de pildă (precum alte competiții sportive majore), ar fi menit să producă emulație, satisfacție, bucurie, „multiculturalism” și, e drept, bani și beneficii pentru organizatori. Din acest „european” (cel mai mare din istorie), am văzut până acum scandaluri și bătăi în fiecare zi. Cât de firesc și de tolerabil este asta într-o Europă, model de civilizație, și-ntr-o Uniune cu standarde înalte? Mai întâi s-au „înfruntat” rușii cu englezii la Marsilia și, la prima impresie, ai fi zis că e „votcă vrs. bere”, dacă nu ai fi descoperit, cu oarecare mirare, că britanicii se luptau cu „burțile pline de bere”, iar rușii cu „mușchii întinși”, cu bâte și cuțite și cu „plan tactic de luptă” specific unor „hooligans” profesioniști, dacă ne luăm după spusele unui specialist francez în domeniu. O fi așa, n-o fi așa, ar fi trebuit să știm, fie dinainte, fie după, fiindcă scandalul poate avea și „impresii geopolitice”, câtăvreme englezii „ce-au luat-o pe coajă” (și care vor vota curând brexit-ul) înjurau pe față UE, iar rușii își vor freca palmele de bucurie în caz de „Yes”. Asta ca asta (căci rușii au fost violenți și în 2012 la CE din Polonia și Ucraina), dar ce au avut polonezii cu irlandezii, turcii cu croații și francezii cu ceilalți? Ca să nu mai vorbim că s-au bătut aseară și suporterii nemți cu cei ucrainieni. Iar ai noștri, din lipsă de curaj, motivație sau imaginație, s-au bătut între ei într-un bar.
Or fi fiind la modă scandalurile etnico-sportive, dar acestea au loc într-o țară (Franța – pilon al UE) vraiște, răvășită de greve, atentate și amenințări teroriste, o națiune tulburată, condusă de un președinte buimac și care, așteptându-se la mari atentate teroriste ISI, face față cu greu „terorismului fanilor” fotbalului. Și vorba aia, e Franța!
Dar ca-ntr-un joc tragic, teroriștii Statului Islamic nu lovesc unde te-ai fi așteptat (în Franța), ci în paradisul Americii (Florida, Orlando), într-un club de gay, pentru a consemna cel mai mare atac armat asupra civililor din istoria SUA (50 de morți, 53 de răniți). Iar cel mai puternic om al planetei (Barack Obama), după opt ani de „domnie”, îndrăznește să spună că „trebuie să facem mai mult în privința deținerii armelor”. Vorba unui român hâtru, în registru tragi-comic: „America s-a născut cu arma-n mână, a crescut cu ea și tot așa va sfârși”.
Nici pe meleagurile românești lucrurile nu stau mai bine, căci țară buimacă suntem și noi. Bunăoară, în preajma sosirii în Marea Neagră a distrugătorului american de mare capacitate „USS Porter”, rușii tocmai încheiaseră o manevră militară de anvergură, care sună foarte „liniștitor” pentru conducătorii țării: „execițiu de ocupare a portului Constanța”. Nu uităm că se află în pregătire summitul NATO de la Varșovia, de luna următoare, despre care nici politicienii, nici presa nu vorbesc mai nimic, ca și cum nu urmează a fi luate hotărâri istorice, cruciale pentru sistemul de securitate autohton, și cu bătaie pentru ani buni de aici înainte, ce-ar trebui aduse la cunoștință și dezbătute. Pentru politicianul român învingător în alegeri (ce-și vede doar punga, nu lungul nasului), important nu e ce face NATO sau ce vrea Rusia, ci cum „să-l facă pe Nicușor Dan”, căci Cioloș „e pus la punct”, iar Iohannis „se rezolvă singur”.
Semne prea bune nu vin nici dinspre biserică, unde se petrec, totuși, lucruri uimitoare. După ce că sinoadele pan-ortodoxe se întâmplă cu sutele (și miile) de ani, când se convoacă unul (în această lună) provoacă valuri și turbulențe mari printre dreptcredincioși. Cu toată neștiința noastră și puțina pricepere a rânduielilor bisericești, câteva întrebări e greu a nu fi puse.
De ce acum și de ce un sinod neecumenic (contrar așteptărilor), patronat (cel puțin în aparență) de Rusia?
Ce Sfânt și Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe va fi acela fără cel puțin trei biserici (cele din Bulgaria, Serbia și Georgia)?
De ce li-e frică celor 300 de monahi din Moldova, care au scris o scrisoare Mitropolitului Moldovei, în care își arată „îngrijorarea” față de viitorul sinod, din luna iunie, din insula Creta?
De ce au simțit nevoia capii Bisericii Ortodoxe Române să transmită asigurări, prin amvon, că nu se va schimba nici „Crezul”, nici alte rânduieli ortodoxe milenare, dacă nu există niciun pericol în acest sens?
Cum e posibil (ironie a istoriei), ca bisericile ortodoxe frățești (bulgară și sârbă) să invoce, printre altele, agresivitatea omologilor români drept motiv de neparticipare la sinod?
Nu mai e mult și vom avea răspuns la aceste întrebări (dacă sinodul va avea loc). Tot așa s-ar putea să aflăm, cred, cum se va poziționa ortodoxia, în general, și cea română, în special, în raport cu restul creștinătății.
Căci, vorba aia, nu poți fi cu sufletul într-o parte și cu trupul în cealaltă! Sau da!?

Jun 09

România e o altă țară

DSC_0176
Suntem obligați, cel puțin în aceste zile, să privim țara noastră prin prisma alegerilor locale și a rezultatelor, fie ele și parțiale (cum sunt în aceste momente). Astfel, dacă luăm prezența la vot (detașat, cea mai mică din țară), rezultatele (victoria categorică și în premieră a PSD) și apariția insulară a unui nou partid (USB), Bucureștiul, capitala țării, pare „o altă țară”.
Dimpotrivă, dacă aruncăm ochii în Transilvania, respectiv în cele mai prospere orașe (Cluj, Oradea, Timișoara, Brașov etc.), vom constata, pe fondul aceluiași absenteism, victorii zdrobitoare (de circa 70 %) ale PNL (explicite sau mascate), marele și categoricul perdant de la București.
Așadar, putem spune liniștiți că și Clujul e „o altă țară”.
Nu sunt singurele paradoxuri și nici cele mai mari. Căci o sumedenie de primari „penali”, cu acuzații grave de corupție, dar neavând o sentință definitivă în procesele lor, s-au înscris în cursa pentru diverse primării și chiar le-au câștigat, ba pe unele, categoric. E cazul Liei Olguța Vasilescu de la Craiova, al lui Robert Negoiță de la Sectorul 3, George Scripcaru de la Brașov, Dorin Florea de la Târgu-Mureș și mulți alții. Însă, în acest registru, cireașa de pe tort e dată de alte două „victorii categorice” de natură să șocheze, cele ale primăriilor din Baia Mare și Râmnicu-Vâlcea. În primul caz, Cătălin Cherecheș, vechiul primar și candidat independent al orașului din nordul țării, aflat chiar acum în pușcărie (arest preventiv pentru acte de corupție), a câștigat detașat alegerile; în schimb, Mircea Gutău, de la Râmnicu-Vâlcea, tocmai executase două condamnări pentru același tip de fapte. Înțelegem de aici, printre altele, că pe românii diverselor orașe nu-i deranjează că sunt furați de primari (câtăvreme îi votează), dar tot ei declară, pe de altă parte, că principala problemă a țării este corupția.
Asta nu-i „o altă țară”?
Mai mult de atât, cercetările sociologice arată o mare încredere a românilor în DNA (Direcția Națională Anticorupție), dar tot ei par a nu avea deloc încredere în rezultatele muncii acesteia, adică cercetarea și arestarea primarilor corupți.
Asta nu e din altă realitate?
Însă seria „mirărilor”și a „neînțelesurilor” este departe a fi încheiată. Cea mai mare prezență la vot (Giurgiu – 63,24%) este aproape dublă în raport cu cea mai mică (Municipiul București – 33,31%) și depășește cu peste 20 de procente participarea la vot din marile orașe din centrul și nord-vestul țării. La asta se adaugă diferența mare (de peste 10%) a participării dintre sat și oraș (în favoarea satului) și prezență la vot vădit superioară în județele considerate sărace din sudul țării și din Moldova.
Te poți întreba, pe drept cuvânt, ce găsesc la vot „țăranii” și „săracii” țării și ce nu caută „domnii” și „bogații” de la oraș.
Asta nu e suprarealitate?
Ce-i scoate pe „săraci” din casă: bunul simț sau frica, nesiguranța și sărăcia? Ce-i ține departe de urna de vot pe cei „bogați”: lipsa conștiinței civice sau lehamitea, neîncrederea, nepăsarea și îmbuibarea? Per total, alegerile au fost câștigate de partidul de stânga (PSD) într-o țară care trebuie să se dezvolte și să investească, pe un vot, confirmat, al persoanelor în vârstă și mai sărace și pe un fond al absentesimului accentuat chiar în orașele universitare, dezvoltate, dinamice, cu salariu mediu și PIB pe cap de locuitor ridicate.
Asta nu e taman pe dos?!
A fost dat jos, sub presiunea străzii, un guvern (Ponta) ca semnal de schimbare a clasei politice după tragedia „Colectiv”, percepută atunci ca o „chintesență a răului” de proveniență politică. După șase-șapte luni de la aceste evenimente, nimeni nu mai știe și nu mai vorbește despre schimbarea clasei politice și nu pare a înțelege ce ar însemna asta. Căci aproape toți primarii în funcție au fost realeși, iar, la vârf, partidele nu și-au schimbat nici liderii, nici strategiile de lucru, nici obiceiurile.
Iar despre apariția unor partide noi și candidați noi ce se poate spune? Nimic!
Excepția de la București nu face decât să întărească regula, iar, pe de altă parte, Nicușor Dan, îndeosebi, și Uniunea Salvați Bucureștiul (USB) nu sunt deloc „noi” pentru bucureșteni. Nicăieri în țară n-a apărut o „față nouă” în politică (să fie aleasă) și niciun partid nou n-a prins „cheag” pentru a fi luat ca pildă măcar.
Își doresc românii cu adevărat alți conducători, oameni noi și o nouă clasă politică?
Prin absenteism, prin comportament nediferențiat, prin atitudine și prin opțiuni s-a arătat limpede că nu.
Rezultatele alegerilor locale de acum arată o victorie clară a sistemului politic existent, care a reușit să găsească pârghiile prin care își păstrează privilegiile și își conservă pozițiile dominante. Cei care s-au dus la vot, s-au exprimat, dar opțiunile lor n-au produs nicio schimbare. Dar mai mult de jumătate nu s-au dus și nu știm ce vor ei, unii ar spune că nu vor nimic, alții, că vor altceva și altcumva. E un alt subiect.
Știu, toate aceste lucruri au explicații (generale, contextuale, punctuale), dar nu vreau să le găsesc și să le dau pentru că nu merită. Argumentul cel mai puternic este prezența la vot, iar dacă și când nu ai pe cine vota, atunci găsești „să te votezi pe tine”.
În opinia mea, aceste alegeri (dincolo de jubilația victoriei unora și amărăciunea înfrângerii altora, amândouă firești) nu lămuresc nimic fundamental din ecuația politică a României, poate accentuează incertitudinea și nesiguranța.
Căci România electorală nu doar că e „o altă țară”, ci e o altă Românie”.
Acest articol a fost publicat în cotidianul Monitorul de Cluj din 7 iunie 2016

Jun 02

Cine câștigă alegerile

cropped-500-Poza-Vio.jpg
Dacă sintagma din titlu o punem sub formă interogativă, pare a avea un răspuns sigur: alegerile sunt câștigate de candidați, de partide, de cei aflați în funcție, de grupurile de influență și interese etc. Dar să știți că deloc nu-i așa: alegerile le câștigă întotdeauna cetățenii care participă la vot. Bunăoară, alegerile pentru o primărie nu sunt finala Ligii Campionilor, în care joacă două echipe, în fața unui public, și câștigă una dintre ele (îndeobște, Real Madrid, în anul în care FC Barcelona are ghinion). La fotbal, publicul e spectator, nu intră în teren și nu decide rezultatul în mod direct, pe când în alegeri, cetățenii sunt în arenă, se implică în joc și decid câștigătorul. În democrație, cetățenii își investesc semenii să-i reprezintă și le tranferă responsabilitatea faptelor și deciziilor. Nu e că dacă îmi place meciul mă uit, dacă nu, „schimb”, dacă nu agreez echipele, nu mă mai uit. În România, îndeosebi, e o foarte mare confuzie cu privire la procesul electoral, privit ca un spectacol „de formă”, o „mascaradă” sau o „corvoadă” nu se știe a cui: a candidaților (că trebuie s-o facă) sau a oamenilor (că trebuie s-o suporte).
De fapt, ca simplu cetățean al unui oraș mare al țării (cum este Clujul), am făcut un bilanț de felul următor: dacă n-aș fi scris pentru ziar (trebuind să mă informez), dacă n-aș fi fost invitat la niște emisiuni TV (trebuind să mă documentez), dacă n-aș avea niște deprinderi jurnalistice formate, cred că n-aș ști nimic sau mai nimic despre campania electorală din Cluj-Napoca, despre candidați, despre programele lor și despre evenimente de campanie. Ceea ce nu e doar nefiresc, ci de-a dreptul aberant.
Așadar, am aflat singur cine sunt candidații pentru că am căutat (nu pentru că aș fi aflat oricum), m-am interesat eu ce vor să facă (nu pentru că au ținut ei neapărat să-mi spună), mi-am format de unul singur o idee de vot (nu pentru că vreunul ar fi ținut morțiș să mă convingă). Cel puțin așa am avut eu senzația.
Și îmi permit, în calitate de simplu cetățean, să fiu critic cu politicienii pe care îi aleg și îi voi alege, deoarece, am spus-o și o repet, eu voi merge de fiecare dată să votez, cât „va ține picior” de democrație.
Dar la fel de sigur spun că dacă cetățenii nu sunt informați, nu sunt ei de vină.
Dacă oamenii nu se duc la vot, nu sunt ei vinovați.
Dacă publicul nu este interesat de candidați, nu el este de vină.
Dacă alegătorii nu votează pe cine trebuie, nu e vina lor.
Cred că acestea sunt cele mai dure lecții de politică, pe care nu le suportă nimeni și pentru care unii trebuie să renunțe la această „meserie”. Se pot invoca un milion de motive, toate obiective și justificate, politice sau financiare, agenda deturnată, interese obcure etc., pentru care nu avem campanii electorale serioase, de ce nu avem prezență substanțială la vot, de ce aleșii nu sunt reprezentativi sau corespunzători, dar nu se poate transfera responsabilitatea asupra bietului cetățean. El poate fi acuzat de lipsă de educație (politică, democratică etc.), de lipsă de încredere, de indiferență, de experiențe nereușite, dar niciuna nu i se datorează, toate țin de un sistem politic defect, ce cultivă interese personale, nu comune.
Mai sunt câteva zile de campanie electorală și unii nu știu cu cine vor vota, iar alții (mult mai numeroși) nu se vor duce la vot. Știm asta, nu mai repetăm motivele. În Anglia, au fost alegeri locale recente, iar prezența la urne a fost de peste 70%, în Germania la fel, în Franța, trece întotdeauna de 60%. Nici pe acolo lucrurile nu merg perfect, dar se poate face o legătură clară intre nivelul de trai și cel al implicării cetățenești și al prezenței la vot.
La Cluj, se spune (și gândește) că n-are rost să ne ducem la vot, fiindcă știm cine câștigă. O spun încă o dată: nu candidații fac alegerile, ci cetățenii, nu ei aleg cine să conducă, ci publicul decide. Probabil, presa sau cei interesați vor face o analiză a campaniei fiecărui candidat pentru funcția de primar al celui mai important oraș de provincie din România. Ar merita asta, pentru a învăța din greșeli. Eu nu spun cine va câștiga, ci încerc să spun ce ar fi putut câștiga fiecare dintre candidații prezenți printr-o altfel de campanie.
Emil Boc, principal favorit, n-avea atât nevoie de majoritate (căci o deține), cât de prezență bună la vot și legitimitate, nu atât de obiective punctuale, cât de o viziune articulată a dezvoltării orașului, demnă de un primar cu trei mandate.
Octavian Buzoianu trebuia și cred că a câștigat experiență politică (pentru că nu o avea), în primul rând, și capacitate de comunicare și empatizare cu publicul. El a vrut (și trebuia) să pornească ca independent și să fie apoi susținut de partide (PSD, ALDE, PNȚCD, UNPR), dar, din stângăcie și nepricepere, a ieșit invers: toți au ghicit că e omul disimulat al PSD, iar în final (odată cu estimarea șanselor) a rămas „independent”.
Candidații cu șansa a treia (ce ar merita mai multă atenție) aveau de câștigat experiență, notorietate, pregnanță, învingerea stării de aparentă inerție. Ei ar trebui să fie viitorii candidați în alegerile viitoare și câștigătorii latenți de acum. Campania electorală este cel mai bun laborator politic din câte există, dar mă tem că de mulți dintre candidați nu vom mai auzi niciodată în acest context. O șansă ratată.
Nu meriți să câștigi dacă n-ai învățat să pierzi. Și fă-o să te țină minte lumea!