Tag Archives: coronavirus

Jul 30

Ce sacrificăm?

Posted on by

download
După cum se poate observa (cu ochiul și mintea libere), numărul îmbolnăvirilor cu COVID-19 crește în continuare vertiginos (constant, peste o mie pe/zi), în ciuda faptului că unii nici măcar nu cred în existența virusului, în pofida statisticilor imperfecte și a proastei comunicări oficiale (cum se spune).
Într-o asemenea stare de fapt, fiecare în felul lui (pentru sine), toți laolaltă (pentru buna conviețuire) și decidenții în egală măsură (pentru că au responsabilitatea asta) trebuie să se întrebe ce e de făcut. „Ce e rău și ce e bine”? Ce e de pierdut și ce e de câștigat?
Pentru că (să nu ne facem iluzii) vrem nu vrem, ne place nu ne place, e de rău sau e de bine, traversăm o perioadă critică, suntem într-o criză profundă, există pierderi mari de toate felurile și sunt necesare analize și decizii excepționale. Până nu se atinge acest nivel minim de conștientizare generală (în rândul întregii populații) și de acceptare a situației, nicio informație nu va deveni credibilă, nicio analiză nu va fi eficientă și nicio decizie nu va genera efectele pozitive scontate.
Întrebări obligatorii: Am învățat ceva din cele câteva luni de pandemie?
Ne folosește la ceva această experiență?
Știm să folosim greșelile și lucrurile bune care s-au făcut de la declanșarea crizei?
Sau, dimpotrivă, tot acest scurt trecut apropiat îl întoarcem ca un bumerang împotriva noastră?
O vorbă din popor (care este cuvântul cheie în toată această criză) spune că „nu este câștig fără pierdere și pierdere fără câștig”. (E capabil poporul să se întoarcă la propriile lui cuvinte!?)
În termeni absoluți, pierderea maximală în această pandemie este, fără îndoială, cea de vieți omenești (prea multe, nejustificate, recuperabile) și abia apoi ar fi cele economice, financiare, educaționale, sociale, psihologice etc. Câștigul maximal nu ar fi decât (re)atingerea, (re)dobândirea normalității (de dinainte) și, abia în subsidiar, se pot lua în calcul învățămintele pandemiei, oportunitățile generate de criză, reevaluarea și restartul în unele domenii ale vieții etc.
Așadar, pe talerele balanței, ca principale greutăți, stau moartea și normalitatea. Sunt ele egale? Pot fi ele opozabile? E cineva care, înțelegând bine aceste lucruri, să aibă ezitări în alegerile lui?
Posibilitățile combinatorii în a alege care să fie pierderea (aleasă) pentru a câștiga (bătălia cu virusul) și care este câștigul (final) în cazul asumării unor pierderi (necesare) nu sunt foarte multe și ele tind să devină zero dacă nu sunt înțelese și acceptate.
În prima fază (martie), a fost adoptată strategia izolării/distanțării fizice, a restricțiilor maximale (inclusiv cele economice), care s-a dovedit cea mai eficientă în cazul României, cu un sistem medical șubred, nefuncțional, nesigur. Sacrificam totul (economie, educație, relații etc.) pentru a obține beneficiul maxim, izolarea bolii.
În faza a doua (mai), s-a deblocat parțial economia și relațiile, dar o parte a societății (educația și altele) a fost sacrificată, pentru a ține (cât de cât) sub control răspândirea virusului. Restricțiile au fost ridicate treptat, pe baza scăderii cifrelor și mizând pe conștientizarea pericolului. O miză calculată greșit și care a generat un efect contrar (ignorarea pericolului).
În faza a treia (iulie), se încearcă revenirea la impunerea unor restricții, tot mai greu de făcut și de explicat, tot mai presant în condițiile creșterii alarmante a îmbolnăvirilor.
În tot acest timp, atât la îndemâna populației, cât și a decidenților au stat câteva măsuri simple dar eficiente de prevenție, despre care s-a vorbit până la refuz (fără prea mare folos): spălatul frecvent pe mâini (ca act elementar de igiena personală), purtarea obligatorie/impusă a măștii în anumite spații/condiții (ca act elementar de igienă publică) și păstrarea unei distanțe fizice minime între oameni (ca act elementar de igienă colectivă). Acestea erau „marile pierderi”, „marile sacrificii” (de confort, comoditate, convenabilitate) pentru „câștigul” de a nu răspândi/a bloca boala. Ori n-au fost înțelese, ori n-au fost acceptate, ori n-au fost bine explicate, ori sunt prea greu de înțeles și acceptat, cert e că n-au dat roade și nu există semne că populația e dispusă la acest „mare sacrificiu”.
Ce suntem totuși dispuși să sacrificăm pentru a ieși din criză, aceasta este întrebarea, pentru că ceva trebuie „să pierdem”.
Am înțeles, deocamdată, economia (blocarea ei) este de neatins, pentru că ar provoca pierderi prea mari. De acord.
Izolarea socială excesivă (în casă), depărtarea fizică de rude, părinți, prieteni este frustrantă și nu se poate impune pe perioade mari. De acord.
Avem nevoie să ne deplasăm, e necesar să ne relaxăm, trebui să mergem și în concedii, asemenea restricții nu pot avea viață lungă. De acord.
Dar noi nu suntem dispuși să renunțăm la nimic?
Chiar și acele gesturi elementare de prevenție par niște sacrificii prea mari?
După cum se poate observa, toate aceste lucruri și interpretări țin de reprezentarea și decizia personală a fiecăruia, de aceea nici n-am amestecat politicul (căruia i se pot reproșa multe). Dar, am mai spus-o, nu amestecați boala cu politica, cine o face pierde, indiferent cine este și de ce parte.

Jul 22

Fotbalul ca „o vitrină” (medicală?)

Posted on by

Portret 5
Fotbalul e un fenomen social și o „vitrină” specială a societății. De când a dat „boala” în lume, devine și o „oglindă medicală” a ei.
Mai întâi, a fost frustrarea, ca un „suspin global”, a suspendării competițiilor și toți s-au/ne-am întrebat cum va fi/trăi lumea fără fotbal. Am trecut cumva peste asta.
A fost „marea tânjire după fotbal”.
Apoi lucrurile s-au schimbat, lumea fotbalului a început să spere, să vorbească, să negocieze, să ceară fotbalul înapoi decidenților. Au promis, s-au angajat, „au jurat” că vor face și vor drege numai să fie lăsați din nou în „arena verde”, a viselor și a banilor. În fine, „rugăciunile” au fost ascultate și „rugămințile” au dat roade.
A fost „marea implorare” după fotbal.
Când a reînceput fotbalul toți ne-am bucurat, dar unii s-au ținut de promisiuni, alții mai puțin, iar alții chiar deloc. Treptat, toți au început să uite, să ignore, să neglijeze, chiar să sfideze, ce se întâmplă și la ce s-au angajat. Nimeni și nimic nu putea întoarce roata înapoi. Aproape toți am acceptat asta.
A fost „marea uitare” a fotbalului.
Lăsăm deoparte lumea (europeană) mai civilizată a fotbalului, ca să privim la noi în grădină. Nu s-a reluat bine campionatul că a apărut primul „accident” (Botoșaniul) și a fost etichetat imediat ca „amatorism”. Era clar că novicii de acolo nu se descurcă, n-au medic, nu știu ce trebuie să facă. N-au limpezime. Era oare un caz singular, izolat, excepția care întărește regula.
A fost doar un „mare semn de întrebare”.
Apoi a explodat cazul Dinamo, care imediat a fost pus pe seama crizei interne, a confuziei manageriale, a haosului instituțional care domnea acolo de multă vreme. Aproape că nu s-a mirat nimeni, coronavirusul nu era cea mai gravă problemă la Dinamo.
Era de fapt „marea confirmare” care atinsese fotbalul.
Virusul în curtea CFR-ului părea, pentru ageamii, o glumă, iar pentru inițiați, un „aranjament”. Dar gluma s-a îngroșat până să crape. În suspendarea meciurilor și (posibil) a competiției și extinderea îmbolnăvirii „nu-i nimic de râs”. Acum se vorbește despre înghețarea competiției și/sau despre soluții alternative de finalizare a ei.
Era „marele semnal de alarmă” în fotbal.
Universitatea Craiova de la început a jucat „cartea profesionistă” a crizei, ei știu, ei pot , ei au, pe ei nu-i poate atinge virusul, pentru că ei fac ce trebuie. Cred că era mai degrabă cartea vanității, a beției succesului care deformează realitatea și lasă urme.
Să fie aceasta „proba supremă”? Nu știu, dar mă îndoiesc serios!
Acceptând că nu e singura variantă interpretativă, mă opresc aici cu două dileme: pot apărea în orice clipă noi cazuri de îmbolnăviri la alte echipe; nu știm aproape nimic despre liga secundă și despre alte sporturi.
Știm însă despre convenabilitate, neîncredere, conspiratită și alți asemenea inamici că sunt „greu de ucis”.

Jul 19

În cine/ce (n-)avem încredere

Posted on by

Select3
Cum e să scapi cu răni ușoare din război și să te împuști grav cu propria armă în picior pe când te-ntorci acasă (din neglijență, din prostie, din inconștiență, din euforie, din fudulie), doar pentru că nu crezi că a fost „unul adevărat”!?
Duc mai departe această paralelă cu „războiul” bătălia cu/împotriva COVID-19 pentru că e pilduitoare și ne poate face să înțelegem ceva mai bine ce se întâmplă, dincolo de adevărul politic (complet pervertit și partinic), de adevărul mediatic (partial și manipulator) și adevărul personal (copleșit adesea de limite, prejudecăți și interese).
(Încercați, dacă puteți, să faceți media acestor trei „adevăruri” să vedeți ce iese.)
Așadar, ce știu bieții soldați despre cauza și originile „războiului” la care iau parte? Știu exact ce li se spune, ce le ordonă comandanții, care, la rândul lor, transmit ce au fost însărcinați să spună de către șefii lor, politicienii.
Ce știu, din tranșee, îngroziți și derutați, soldații despre mersul „războiului”, despre starea frontului, despre învingători și învinși? Știu exact ce li se spune și află ce informații ajung în tranșeul personal al fiecăruia!
Ce cred soldații despre „războiul” la care iau parte, vrând-nevrând? Cred (în) ceva potrivit propriilor reprezentări, spaime, fantasme, experiențe, speranțe!
Cât de departe sau cât de aproape se află ei de adevăr?!
Nu întrebați cine sunt soldații și care e „războiul”, căci soldații suntem noi toți (cetățeni, civili, populație, oameni obișnuiți), iar „războaie” sunt chiar două: unul punctual, la zi, împotriva coronavirus-ului (conjunctural, poate grav, poate foarte periculos) și un „război informațional”, de fond, de interese, de influență, politic și care se duce în continuu, pe toate fronturile.
Căutați mai departe cine sunt „comandanții”, cine sunt „decidenții” și care sunt mijloacele de informare pentru a avea tabloul complet.
Dar aici se încheie asemănările dintre „războiul clasic” și „războiul modern” și încep diferențierile dramatice.
Căci în „războiul informațional”, mizele nu sunt clare (dimpotrivă, sunt ascunse) și, pe deasupra, există mai multe mize.
Nici combatanții nu sunt ușor identificabili/numărabili, pentru că se ascund și pentru că regula este mai degrabă „cu mască”, decât „pe față”.
Armele (mijloacele) folosite nu sunt cele obișnuite și nu se supun niciunei reguli sau convenții, fiecare e cu legea lui. Se folosesc „arme neconveționale”, „secrete” și, pe cât se poate, se aplică „loviturile sub centură”.
Comunicarea nu e una „închisă”, controlată, strategică (cum mai cred/vor/pretind unii), dimpotrivă, e una (prea) deschisă, scăpată de sub control, haotică, inflaționistă, manipulatoare, multiplă. Comunicarea oficială e mai slabă decât cea neoficială.
Și rezultatele „bătăliilor” sunt îndoielnice, căci victoriile nu se asumă și înfrângerile nu se recunosc, dimpotrivă, se aruncă vina pe alții și se sustrag meritele altora.
Nu există început și sfârșit (de război), pentru că încălcarea „tratatelor” nu este recunoscută, dimpotrivă, este ascunsă, iar alte tratate nu au cum să ia naștere.
Dacă nu există sfârșit de război, atunci nu există nici pace, nici înțelegere sau convenție de respectat de către părți.
Căci precum războiul nu a început niciodată, el nu se va sfârși niciodată.
Nu vreau să continui acest carusel insuportabil și infernal, desi cred că este real și este exact ceea ce trăim acum, sub diferite forme și transfigurări, închipuindu-ne altceva și iluzionându-ne asupra realității. (Și n-are cum sfârși decât într-un singur fel.)
Tocmai de aceea e atât de greu să te orientezi ca simplu om (soldat ingenuu), să ții calea dreaptă, să nu pierzi orizontul propriei supraviețuiri decente. Tocmai de aceea sunt atât de multe și de grave deviații, de la cine te aștepți și de la cine nu te-ai aștepta. În „războiul multifațetat”, poți scăpa de „arma adversarului” și să te „împuști” cu propria armă, care poate fi îndoiala, neîncrederea, vanitatea, interesul de moment, lipsa de perspectivă și simț critic, reprezentarea falsă a realității, identificarea greșită a prietenilor și a dușmanilor etc.
Dramatic e că (pare că) nu există soluții generale, ci numai rețele personale, de uz intern și de producție proprie.
Aici am ajuns.
Încrederea (credibilitatea) e sămânță stearpă, dacă pe „ogorul” politic și mediatic se împrăștie întruna și pe toate căile îndoială.

Apr 23

România trebuie să-și schimbe strategia de luptă împotriva pandemiei de coronavirus: Nu mulțimea să fie ținută departe de coronaviruși, ci „virușii” să fie scoși din mulțime

Posted on by

Select7
Idei principale
• Țara noastră a luat la timp măsurile necesare, care-i stăteau la îndemână, în lupta împotriva răspândirii molimei ucigașe
• Statul acasă sau distanțarea socială era pentru România debutului de pandemie cel mai bun și eficace mijloc de apărare posibil și acesta și-a dovedit eficiența, cel puțin în privința cifrelor
• Deși nu era nici performant și nici pregătit pentru o asemenea bătălie, în ciuda stângăciilor, ezitărilor și erorilor punctuale înregistrate, poate și cu puțin noroc, sistemul medical românesc nu a clacat până în acest moment
• Experiența acumulată, de practică medicală și de exercițiu științific, datele statistice și cele științifice înregistrate trebuie obligatoriu valorificate și obținut maximum de concluzii, de rezultate și optimul în decizii
• În etapa care urmează, în bătălia cu virusul, România trebuie să-și schimbe cât mai repede strategia, fără pierderi economice mari, fără cheltuieli financiare imposibil de asumat, folosindu-și capacitățile și rezultatele existente
• În opinia mea, utilizând datele obținute și potențialul de inteligență și creativitate, strategia noastră cea mai bună ar fi nu de izolare și de protejare generală, ci de testare relevantă, științifică, masivă sau selectivă, în profunzime pentru a identifica focare, indivizi contaminați și tipare de infestare și de găsire a metodelor de eliminare a acestora
• Nu mulțimea să fie ținută departe de coronaviruși, ci virușii să fie scoși din mulțime.
Nu-i un secret și am mai spus-o, pentru România și potențialul ei medical, în starea de neorânduială și de corupție (nu atât de nepricepere) în care se află sistemul, distanțarea socială, izolarea la domiciliu sau, pur și simplu, statul acasă a constituit cea mai bună soluție, salvarea, decizia de aur, pentru că: ținea loc de testare a bolnavilor, care era punctul cheie, în lipsa capacității efective de a o face; ținea loc de măști și de echipament medical adecvat, căci și acestea lipseau, ținea loc de tratament, în căutare nesigură și confuză în întreaga lume, ținea loc de spitale, aflate în stare de nepregătire; ținea loc de ventilatoare, care constituiau speranța pentru cei grav afectați și ținea loc și de vaccin, acesta neexistând nicăieri la acel și la acest moment. Deși era cea mai rudimentară metodă de apărare a cetățenilor, statul român (de altfel, nu singurul) a avut înțelepciunea de a lua la timp această măsura, a autoizolării masive și rapide a populației, și determinarea să o ducă la îndeplinire, în condiții acceptabile ca aparat de stat. Astfel că în România a fost evitat, până în acest moment, dezastrul din alte țări, cu pretenții mai mari decât ale noastre.
Putem judeca și invers, să ne întrebăm dacă s-ar fi putut face greșeli și fiți convinși că da, s-ar fi putut face multe și grave greșeli de management politic de criză și de inadecvare sanitară sau socială. De pildă, din „bățoșenie” și sfidare din partea conducătorilor (Trump), s-au întârziat măsurile cuvenite și efectele se văd; din populism și automăgulire (Boris Johnson), s-a ignorat pericolul și asta se simte în cifre; din supraîncredere a populației și îngăduință a autorităților (Italia), s-a declanșat un dezastru greu de oprit; ignorarea cu bunăștiință a pericolului, în scop de imunizare naturală, a dat roade în Suedia, dar mai puțin în Olanda șamd. De asemenea, tot din motive populiste, s-ar fi putut face pe plac, cel puțin temporar, conspiraționiștilor, ce cred că totul e o „făcătură” chinezească, rusească, americană, masonică, ocultistă etc., care sunt destui și nu se dau bătuți cu niciun preț, în ciuda evidențelor științifice, factuale, economice, politice și a cifrelor, care cresc și cresc.
Dar această primă etapă a fost depășită și țările caută cele mai bune soluții pentru faza a doua a pandemiei, de relaxare și de eliminare treptată a restricțiilor. Era și este limpede că economia nu poate fi blocată vreme îndelungată prin „stat în casă” și privit „balaurul pe geam”. Cum era firesc, strategiile sunt diferite, cum au fost și abordările inițiale, căci același model nu poate fi universal, unic, perfect. Aici cred că ar trebui să intervină un moment de inovație și creativitate în elaborarea unei strategii de țară.
Am făcut personal, din primele zile de recluziune, un apel deschis către comunitatea medicală și cea științifică din orașul nostru, sperând ca, în fața unui asemenea fenomen nou, amplu și provocator, să existe reacție și repliere calificată, profesionistă, tehnică în toate domeniile tangente epidemiei, ca fiecare să încerce să marcheze o contribuție. Mărturisesc că am urmărit și am înregistrat o atitudine pozitivă în toate marile conglomerate academice și de cercetare, de la cele medicale, până la cele tehnice sau umaniste. Sigur că unele operațiuni se află în lucru și rezultatele revelante sunt așteptate.
Menționez că nu sunt medic sau manager medical, nu sunt nici economist sau finanțist, nu sunt nici informatician sau manager de date, nici politician măcar și n-am interese specifice, sunt jurnalist, care poate face legătura dintre toate acestea, și îmi exprim o opinie. Nu știu ce s-a făcut și ce se face cu datele medicale și statistice obținute până la acest moment în România și în lume. E o bază de lucru excepțională și care trebuie valorificată la maximum, de către toți specialiștii românii, spun acum, respectiv, epidemiologi, virusologi etc., sociologi, psihologi, informaticieni, statisticieni etc., istorici sau istorici ai medicinii sau epidemiilor. Ceva îmi spune că nu se face destul și e nedrept și perdant. Cumva scuzabil, căci a fost furtună și haos. Acum e nevoie de discernământ și de metodă.
Modelul acesta primitiv de ținere în casă nu mai e fezabil și convingător. România, cel puțin, printr-un efort conjugat, trebuie să gândească, să inventeze o altă metodă de abordare, o altă atitudine în lupta cu răspândirea bolii, care să aibă ca prioritate absolută testarea și identificarea rapidă, științifică și elaborată a indivizilor infectați și a focarelor reale sau potențiale și izolarea lor. Pentru aceasta trebuie evident mărită, cu orice preț, capacitatea de testare și schimbate accesul și procedurile de lucru. Miezul întregii strategii ar fi, cum spuneam, nu să izolăm mulțimea de virușii, ci să separăm „virușii” de mulțime, printr-un efort calificat, bazat pe date și pe modele științifice, pe exploatarea și valorificarea rezultatelor deținute până în acest moment.
Iau exemplu orașul nostru. În Cluj-Napoca, locuiesc efectiv peste patru sute de mii de oameni, iar detectați pozitiv cu coronavirus sunt ceva peste două sute (doar jumătate dintre ei sunt localnici). Să spunem, folosindu-ne de estimările unor specialiști, că numărul lor ar fi mai mare, unii spun că ar fi cu 40% mai mulți. Dar să consideram că ar fi dublu sau triplu, în orice situație, pozitivii (asimptomatici, cu simptome ușoare sau grave), ca focare de infectare, nu depășesc o mie de oameni. Deci, pentru o mie de oameni, alte patru sute de mii stau în casă sau se feresc prin diverse metode, costisitoare, stânjenitoare etc.. Nu ar fi mai bine și nu ar trebui căutați și testați, prin orice mijloace, cele câteva sute bolnavi și puși în izolare? Pentru asta, se poate încerca testarea masivă, adică să-i testezi „pe toți” sau pe cât mai mulți, sau să îi testezi inteligent, eșantionat, cu metodă, cum spuneam, folosind toate mijloacele științei. De pildă, chiar la Cluj, un grup de IT-iști a conceput o platformă de pre-testare online a suspecților, numită COVID Monitor, prin care, folosind inteligența artificială și datele reale cu simptome și diagnostice colectate din centrele de triaj, oricine s-ar putea pre-testa online. Se poate continua și aprofunda, investind masiv în achiziția de teste, în testarea rapidă, în testarea inteligentă, în eficientizarea prevenției sau altele propuse de specialiști. Iar această strategie ar putea fi ridicată eficient la nivelul întregii țări. Cu atât mai mult cu cât este așteptată faza a doua, iar bătălia, până la obținerea unui vaccin, nu este gata.
Ar fi un efort inteligent, posibil, costisitor poate, dar mai ieftin și mai acceptabil decât să blochezi oamenii, intersele lor și economia la un loc.