Tag Archives: Ponta

Nov 23

Ponta, salvatore della patria

Posted on by

Select4
Cine avea curajul, în ultimii 3-4 ani, să mai vadă în Victor Ponta o „speranță” a politicii românești părea să-și fi pierdut mintea sau simțul realității. Căci fostul premier, ca nu mulți alții, abia trecut de 40 de ani, apucase să le facă și desfacă pe toate, din câte se pot închipui în politică: ajunsese prim-ministru al României, era șef al celui mai mare partid (PSD), fusese copreședinte al celei mai mari coaliții de putere care a existat vreodată la noi (USL), ieșise câștigător absolut al alegerilor din 2012 cu circa 70% (cel mai mare scor electoral înregistrat vreodată de un partid sau o coaliție), a ajuns candidat prezidențial cu cele mai mari șanse (în 2014) și a câștigat detașat turul întâi al acestor alegeri. Dar tot el, ajuns în aceste culmi nemaivăzute și nemaiatinse de nimeni, a făcut cele mai mari greșeli din câte se pot închipui, prăvălindu-se, în lanț, din postura de candidat prezidențial, din funcția de premier, apoi din poziția de lider de partid, apoi ca simplu membru al PSD și ajungând la statutul de inculpat, care-și așteaptă sentința de condamnare. Marile lui erori se cunosc (le recunoaște el singur) și fără ele, sunt absolut convins, România n-ar trăi criza politică profundă de azi.
Prima dintre ele a fost ignorarea și apoi batjocorirea speranțelor votanților numeroși din 2012, după o „domnie” lungă și încheiată catastrofal de Traian Băsescu. Și pesediștii și liberalii (având o majoritate suficientă și unică) au ratat atunci o șansă istorică de modernizare a României, prin modificarea Constituției și reorganizarea administrativ-teritorială (amânate cine știe până când). Pesemne (de fapt, mai mult ca sigur), nici nu le trecea prin cap să facă ceva din ce au promis bun în campanie, nu voiau decât să-l dea jos pe Băsescu și să-i ocupe repede locul. Ponta a greșit grav că a acceptat (în beția puterii) jocul eșalonului doi „baronet” al PSD (pe care îl controla Liviu Dragnea), distrugerea (la alibi cu presa complice) a lui Crin Antonescu și îndepărtarea treptată, dar programată și sigură, a liberalilor de la putere (aceștia rămânând cam fără alternativă), dar a greșit mortal (pentru el) când a acceptat candidatura la președinția României din partea PSD. Aici a lucrat, la perfecție și cu precizie, mâna „maistorului” Dragnea, care i-a înfipt pumnalul în spate până în plăsele, cu complicitatea multor altora. Ca și cum n-ar fi fost destul, în campania prezidențială și-a uitat sorgintea politică (social-democrată), ascultând de „alții”, și a dat-o pe populism și naționalism. În fine, a jignit apoi și diaspora, a generat o mobilizare surprinzătoare la vor în turul doi și a pierdut, cum puțini ar fi putut s-o facă.
Una peste alta, la o vârstă la care alții abia încep să simtă gustul puterii, Victor Ponta era trimis (pe drept cuvânt) în cimitirul elefanților politicii românești. Nu mai spun că tot ceea ce fostul lider PSD începuse să „contureze” (populismul și discursul naționalist și izolaționist), a fost preluat și perfecționat de secondantul său Liviu Dragnea, care ar fi trebuit să-i urmeze atât la partid, cât și în funcția de premier, dacă nu s-ar fi încurcat „niște hârtii” prin justiția română între timp. A urmat ce a urmat (vodevilul susținerii guvernului Cioloș, absenteismul la vot, victoria zdrobitoare a PSD și tot circul de acum), dar nu acesta e subiectul principal de azi.
Întrebarea e cum și de ce a ajuns Victor Ponta să pară din nou personaj politic important și dacă va juca un rol pe scena politică în viitorul apropiat.
Asemuindu-se păsării Pheonix, retras și cu răbdare, așteptând să primească achitarea în dosarul în care era acuzat penal, Victor Ponta și-a făcut propriul partid (Pro România) și a găsit cel mai bun moment pentru a-și anunța reîntoarcerea în politică, din postura de fost membru PSD și lider al unei noi mișcări social-democrate. Mai mult de atât, Ponta țintește acum marea lovitură de a-l detrona pe Liviu Dragnea într-un moment în care, toată lumea (mai puțin PSD) vrea acest lucru, dar nimeni nu poate. Așadar, fostul premier pesedist vrea să se reabiliteze personal, să ia prim-planul politicii românești și să-și ia revanșa față de țară, calea fiind ruperea PSD. Nu-i vorbă că tot ce sesizează acum Victor Ponta n-ar fi corect: decăderea PSD, abandonul social-democrației (în dauna populismului), îndepărtarea de UE, tentația autocratică, guvernarea periculoasă și confuză, abandonarea standardelor democratice, prioritizarea interesului personal (penal), promovarea în funcții a unor mediocrități etc.
Pe de altă parte, tot ceea ce propune Victor Ponta are sens: o mișcare dinamică de centru-stânga, un partid social-democrat modern, un start up politic, sprijinit din interior și dinafara partidului, o alternativă la un PSD degenerat, deviat și îndreptat spre dezastru de un lider autoritar.
De ce n-a făcut altcineva acest lucru?
Pentru că n-a putut!
Pentru că avem o societate adormită și o clasă politică amorțită, incapabile amândouă să producă altceva.
Ponta e încă bun pentru că nu există un alt partid de stânga să ia locul PSD. Un PSD care și-a uitat de mult menirea și scopul și misiunea.
Iar Ponta, neavând altceva mai bun de făcut, din fost dottore, a ajuns salvatore della patria!

Nov 05

Promiscuitate

Posted on by

DSC_0174
Încerc și eu, asemenea celor mai mulți dintre români, să înțeleg ce s-a întâmplat vineri seara în București 30 de morți, 140 răniți), cum a fost posibil, cum am reușit (din nou) să ne facem „de minune” în întreaga lume într-un mod atât de tragic, de absurd și de grotesc. Așa cum am putut constata (răsfoind presa și internetul) și cum ne puteam aștepta, o parte din concetățenii noștri au găsit răspunsuri. Bunăoară, pentru fataliști, în grozăvia de la Clubul „Colectiv”, cu siguranță, e mâna sorții, ghinion absolut și nimic altceva. O mână de oameni au murit și mulți alții au avut de suferit pentru că se aflau în locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Pentru fundamentaliști, de bună seamă, la fosta fabrică de încălțăminte bucureșteană „și-a băgat dracul coada”, iar faptul că se interpreta „muzică satanistă” acolo, că era aproape Halloween-ul și că se cânta chiar atunci piesa „The day we die” nu sunt simple coincidențe. Nici nu-i foarte greu, în asemenea momente de maximă emoție, să faci legături directe între lumea reală, a percepțiilor senzoriale, și cea transcendentală, ce excede rațiunea umană. Pentru militanții politici, fără nicio îndoială, „de vină”, nemijlocită, pentru moartea celor 30 de oameni sunt fie pesediștii, în frunte cu Ponta și Dragnea, fie liberalii lui Blaga și Gorghiu, fie chiar președintele Iohannis (din oficiu) etc. Aceștia fac ce fac întotdeauna în momente din care ar putea trage un profit: basculează vinovăția în mod net, tendențios și premeditat, într-o singură parte. Iar dacă nu sunt foarte vizibili încă, e doar pentru că nu e momentul potrivit. Mai există și stirpea anti-instituționaliștilor, pentru care tot răul se explică prin instituții, indiferent care și la ce nivel (Guvern, Parlament, Primărie, Consiliu Județean, ministere, Ambulanță, SMURD etc.). Pentru ei, aparatul administrativ, în general, e „un monstru tentacular” menit să încurce lucrurile, nu să le facă să funcționeze. În fine, cu titlu de inventar, mai reținem „misticii politicii”, care, din interes disperat, cred în propriile mistificări. De pildă, pentru activiștii UNPR, incendiul tragic de la fosta fabrică de încălțăminte „Pionerul” e urmarea unui „atac terorist”, cum apărea în comunicarea internă a partidului imediat după incident. Sunt de înțeles cumva, încearcă să-și salveze președintele (Oprea) și primarul lor principal (Popescu Piedone), printr-o tentativă grosolană de manipulare.
Pot părea necuviincioase aceste gânduri (și chiar sunt) cu atâta moarte și suferință cruntă în jur, dar ele se află totuși în mintea noastră, ne macină, ne domină, ne dau ghes, uneori împotriva voinței noastre. Nu sunt doar necuviincioase, ci și nedrepte și neadevărate, căci niciunul dintre cei enumerați mai sus nu poartă singur vinovăția faptelor întâmplate. Există în limba română un cuvânt care le leagă și le explică pe toate și se cheamă PROMISCUITATE. Fac apel la primul înțeles din DEX al acestui cuvânt oribil care spune că este un „amestec de indivizi foarte diferiți pe care îi reunește un mod de viață dubios și contradictoriu și un comportament necuviincios”. Țara noastră, societatea în care trăim, „Românica” noastră asta a devenit, o țară dubioasă și contradictorie, cu un comportament nepotrivit, dar pe care nu-l mai vedem decât în momente dramatice. Iar promiscuitatea nu este doar personală, ci s-a extins și la nivel instituțional ca un fel de râie. Cum putem numi altfel decât promiscue relațiile statornicite dintre o firmă organizatoare de evenimente și Primăria care-i eliberează avizul pentru un spațiu impropriu? Cum putem numi relațiile dintre cele două entități cu toate celelalte instituții care trebuie să avizeze, la rândul lor, acest tip de activitate publică cu risc (Direcția Sanitar Veterinară, Agenția de Mediu, ISU – Pompieri) decât promiscue? Un fel de mizerie birocratică unanim consimțită, ilegalitate dusă la rafinament și imoralitate pe care n-o mai sesizează nimeni, fiind deja obișnuită cu ea. Cum putem numi altfel decât promiscue relațiile dintre niște patroni lacomi și inspectorii care sunt obligați să-i verifice și șefii lor, deopotrivă? La aceștia putem adăuga artiștii și promotorii de evenimente, dar și șpăgarii și protectorii lor etc. Toți știu că nu sunt în regulă, că e ilegal, imoral și periculos ce se întâmplă, însă nu fac nimic. Dar nici societatea, publicul, consumatorii, cetățenii nu reacționează și nu mai au sensibilitate pentru asta, pentru că s-au obișnuit cu ea. Dacă ni se pare firesc ca o școală primară să funcționeze fără aviz de mediu (fără apă, fără WC igienic), de ce ni s-ar părea suspect ca un spectacol cu 400 oameni să aibă loc într-o „cușcă” din subsol cu o capacitate de 100, cu o singură ieșire activă și un singur instinctor pentru incendii.
Cum putem numi altfel decât promiscuitate când un adjunct de partid (Dragnea) își scoate adversarul din joc (Ponta), îi ia puterea și funcția din partid, apoi, din „prietenie”, îl mai ține în capul cabinetului controlat de el pentru a-i se sparge în cap „oalele” guvernării? Și-l va da jos cu prima ocazie. Iar acesta consimte cu plăcere. Cum putem numi altfel decât promiscuitate când premierul unei țări, în gura mare, îl face „surda din horă” pe președintele țării, apoi este primit a doua zi de către acesta, iar amândoi să vorbesc, după aceea, despre „respect” reciproc?
Apărut și în Monitorul de Cluj din 3 noiembrie

Jun 21

Spre Londra cu Baku

Posted on by

DSC_0174
Continuă navigatul tulbure al României prin Uniunea Europeană. Am dat cap-compas Londra (putea fi altul), nu doar pentru că, în spiritul excepționalismului britanic, Anglia este o țară atipică, ci și pentru că se comportă, într-o anumită măsură, ca o țară post-UE. De fapt, la nivelul UE, nu e greu să înțelegem atitudinile marilor puteri: Anglia, dacă n-a putut să fie prima, a vrut să fie „altfel” și este altfel; Germania a vrut să fie prima, este în capul mesei (numeric, financiar, economic) și se comportă ca atare; Franța nu este nici prima și nu este nici „altfel”, dar nu prea are ce face, deocamdată etc.. În felul acesta, îi putem înțelege pe toți, de la greci, „scandalagii Europei”, în lipsă de altceva, până la gălăgioșii și pragmaticii italieni, trecând prin faza „copilul teribil/tembel” al Europei, cum pare acum Ungaria. Întrebarea tulburătoare este cum se identificată România și cum poate fi ea individualizată în acest concert polifonic. Mărturisesc că întrebarea este apăsătoare, iar răspunsul este nu atât de greu de dat, cât de greu de suportat. Are România un profil, ne știu europenii a fi cumva, știm ce vrem din această incursiune geo-politică? Semnele sunt proaste.
Respectând metafora navigatorului, unii vor spune că plutim în derivă pentru că nu am avut/avem nici comandant, nici cârmaci. E chiar o ironie să invoci acest lucru când unul dintre conducători a fost comandant de vas la propriu, dar discuția are sens și la modul serios. De exemplu, primul comandant postdecembrist era prea bătrân și navigase doar pe râuri interne, în ape mici, fără adâncime și fără ieșire „la mare”, făcând curse de siguranță, într-un trafic ce trebuia să asigure, numai și numai, „supraviețuirea”. Celui de-al doilea comandant i s-a dat pe mână o corabie prea mare și de producție externă, complicată și greu de manevrat, cu mateloți interni nepricepuți, dar învățați să chiulească și să fure. Cel de-al treilea conducător, cum spuneam, a fost chiar un fost comandant de vas care, din păcate, și-a luat funcția la propriu: s-a comportat ca un căpitan de goeletă (uneori de pirați) când ar fi trebuit să fie conducător de țară. Iar când se enerva, mătura puntea cu toți, schimba echipajul și „incendia” vasul, apoi „trăgea” ancora în diverse porturi ale lumii și căuta femei. Ultimul comandant pare timorat, vasul e șubred, supraîncărcat, vremurile sunt schimbătoare și mările mișcătoare, iar el parcă învață încă „meserie”.
Despre cârmaci sau despre cei care au ținut efectiv timona țării în mână (diverși premieri) sunt și nu sunt multe de spus. Dacă corabia ar fi întreagă și prosperă, echipajul mulțumit și portul sigur, ai zice că au ținut direcția bună. Impresia este că au ținut ei cârma, câine-câinește, pe direcție, dar vasul a luat apă, are fundul spart, stă pe-o rână, gata să eșueze, dezmățul și furturile sunt în toi, iar echipajul bombăne, oamenii nu mai au încredere și revolta pe punte e gata să izbucnească. Cu unele excepții, cam așa fost mereu, indiferent cine a ținut timona. Iar acum avem un „timonier de excepție” și merită atenție prin ultimele manevre pe care le face înainte de a eșua. Important este către ce recif ne îndreptăm acum și cât de grave vor fi avariile în momentul în care cala va lovi stâncile. Căci primele scrâșnete încep deja să se audă. Și- apoi să vedem cu ce venim înapoi: cu crucișătorul, cu bricul, cu bacul sau cu pluta.
Așadar, Victor-Viorel Ponta nu și-a dat demisia din funcția de premier, așa cum părea că va face, cum impunea onoarea și rangul pe care îl are și cum îi șopteau cele mai lucide și realiste voci chiar din proximitate. Autopenitenței, demnității și posibilei reabilitare, el le-a preferat duplicitatea, ipocrizia, privilegiile. Nu e sigur încă de ce: de plăcerea satisfacerii ego-ului și a vanității unuia scrântit de putere sau de frică pentru ce s-ar putea întâmpla? Iar apoi, după ce întoarce spatele cutumelor și obligațiilor democratice occidentale, se urcă subit în avion și o ia spre Est, la o competiție sportivă îndoielnică, găzduită de Baku, capitală oficială a unei dictaturi neoficiale, și girată direct de Vladimir Putin, în apropierea căruia Victor-Viorel nu se sfiește să se afișeze. Întrebarea, dramatică pentru țară, este de la ce (se face că) pleacă el și unde se (face el că se) duce. Înțelegem perfect problema cu „ambasadele” occidentale, știm cine sunt, ce-au vrut ele, de ce au credit limitat și de ce ne sunt prieteni „cu măsură”. Poate au dreptate și cei care zic că, în fond, ne disprețuiesc, că încearcă să profite și că, atunci când vine sorocul, ne lasă, fără scrupule. Înțelegem, de asemenea, că ne „împrumută” democrație, principii, modele, rafinament și stil de viață. Ok. Asta e! Să spunem „merçi”, să luăm și să folosim ce-am primit, să ne vedem de viață ca „tovarăși de drum”. Căci alternativa estică e cețoasă și înseamnă autoritarism, ambiguitate instituțională, duplicitate perpetuă și minciună ajunsă la rang de principiu, segregaționism financiar și moral, cultivarea privilegiului, stranietate etc. Ceva ce seamănă cu ceva ce-am mai auzit și auzim, dar pe care ar trebui să-l uităm.
Anglia își permite să se arate atipică pentru că este atipică. Noi nu ne permitem asta. Ca să putem fi atipici, mai întâi, ar trebui să fim măcar tipici, iar noi nu suntem decât mitici.
Iar despre post-UE, nu-i așa, mai bine să nu vorbim.
Acest articol a fost publicat și în cotidianul Monitorul de Cluj din 16 iunie 2015

Jun 17

Politică la DNA și justiție în Parlament

Posted on by

DSC_0154
O întrebare stăruie în mintea românilor, chiar a celor mai puțin știutori sau interesați de subiect: ce ar trebui să facă Victor Ponta acum. De fapt, aceasta este întrebarea tuturor, pornind de la premierul însuși, a liderilor din PSD, a consultanților politici, a jurnaliștilor și analiștilor scenei politice, a specialiștilor de toate felurile, de la justiție până la imagine, a lumii întregi… Răspunsurile vor fi fiind și ele multe și diferite, argumentele, la fel, dar asta nu înseamnă că există mai multe alegeri bune. Așadar, de ce ar trebui premierul României, „urmărit penal pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată, complicitate la evaziune fiscală în formă continuată şi spălarea banilor”, să-și dea demisia? De ce ar trebui să rămână în funcție, până când și în folosul cui? Răspunsul are sens major mai ales acum când suntem abia în anticamera acestui caz, multe lucruri se vor întâmpla în continuare, pe care nu le știm și care, cu siguranță, vor influența/altera în vreun fel dreapta judecată.
Înainte de orice argument pro sau contra, o chestiune de principiu: la acest moment, și trebuie accentuat acest lucru, demisia lui Victor Ponta nu are nimic de-a face cu vinovăția sau nevinovăția lui raportată la dosarul în care este cercetat. Acest aspect scapă judecății imediate a oamenilor și este „servit” simțului comun ce face ușor confuzie între om și funcția pe care o ocupă. Un prim-ministru, omul cu cea mai mare influență din România, nu poate ocupa, nici măcar o zi, o funcție atât de importantă cu acuzații atât de grave, reale sau nu, planând asupra sa. El este persoana care girează un sistem, are putere, influență, resurse și pârghii pentru funcționarea într-un anume fel a acestuia. Orice om se poate plânge de modul în care funcționează justiția, dar nu primul-ministru, care prin ignorare sau negare invalidează sistemul judiciar din propria țară. Și logica bunului-simț și cele mai calificate informații ne-ar spune că nu poate apărea, în lipsa faptelor, un dosar de o mie de pagini, la adresa unui premier. Dacă totuși așa ceva este posibil, atunci porți și tu vina, ca șef de guvern, pentru o asemenea situație și trebuie să-ți asumi, să răspunzi, să reacționezi. Dar dacă dosarul există și te privește, respecți regulile, te supui, încerci să îți dovedești nevinovăția ca orice cetățean într-un stat de drept, stat pe care îl girezi dintr-o demnitate foarte înaltă și în care trebuie să ai încredere. Așadar, dacă ești vinovat, raportat la fapte, trebuie să plătești ca om, dacă ești nevinovat, trebuie să plătești ca prim-ministru. Nu există scăpare sau motivare acceptabilă.
Argumentele pentru demisie sunt principiale, juridice și politice, argumentele împotrivă sunt mai degrabă personale și demagogice și se află în preajma abuzului de putere. Un premier trăiește în funcție prin încrederea pe care o inspiră: a partidului, a Parlamentului, a cetățenilor, a instituțiilor politice și economice internaționale etc. Când acest capital este știrbit sau distrus, pe drept sau pe nedrept, premierul trebuie să plece, deoarece afectează viața oamenilor unei întregi țări, nu doar a sa sau a partidului său. Apariția acestui mare semn de întrebare nu va afecta doar actul de guvernare, ci și funcționalitatea din punct de vedere politic. Dosarul penal șubrezește poziția lui Victor Ponta în partidul său (unde vor începe luptele intestine), în coaliția de la guvernare (cu gândul la noi alianțe și oportunități), față de opoziție, care va avea un cal de bătaie perfect pentru bătăliile electorale apropiate, dar și la nivel internațional. E de văzut dacă PSD e în stare de un asemenea sacrificiu sau, altfel spus, dacă Ponta e încă atât de influent pentru a impune o asemenea jertfă. Agravant este că împricinatul nu e la prima mare greșeală, el fiind nevoit să ducă în spate încă „dosarul plagiatul”, o pată morală rușinoasă pe obrazul unui prim-ministru și care, în alte părți, ar fi fost suficientă pentru degradarea lui politică definitivă.
Dincolo însă de rezonanța penală (tot mai tocită în România), de apăsările morale sau de arguțiile personale, stă argumentul suprem care este unul de imagine. Nu anii ipotetici de pușcărie, nu obrazul gros, nu subtilitatea argumentării vor conta, cât handicapul de imagine creat (insurmontabil, în opinia mea) și care va atrage pierderi electorale hotărâtoare. Măcar asta ar trebuie să-l determine pe Ponta să se retragă în acest moment.
Pe partea cealaltă, argumente anti-demisie se vor găsi cu duiumul. De fapt, au devenit aproape niște șabloane: „nu ne dăm bătuți”, „nu cedăm la presiune”, „este un dosar politic”, „e mâna lui Băsescu”. La care se adaugă altele puerile și străvezii, de genul: mai bine mare și puternic, decât mic și slab, mai bine bogat și sătul decât sărac și flămând, mai bine să fii premier decât să nu fii nimic sau mai bine să conduci tu un partid, decât să te conducă cineva pe tine etc. Mai , a apărut formula, sofistică și ea, cum că politica nu se face la DNA, ci în Parlament și că nu procurorii schimbă primul-ministru, ci reprezentanții aleși ai poporului. Am fi de acord cu asta, cu un singur amendament: dacă politica nu se face la DNA (precum zice Ponta), atunci nici justiția nu se face în Parlament (precum cere Șova, prietenul său până la moarte).
Articolul a apărut și în cotidianul Monitorul de Cluj din 9 iunie 2015

Feb 13

Cronica unui război pierdut

Posted on by

descărcare

Eu am auzit prima dată asta de la un jurnalist palestinian, trecut prin zeci de ani de război și sute de negocieri de pace. Dar nu e ceva nou, dimpotrivă, face parte din recuzita dintotdeauna a comandantului ce vrea să câștige bătălia și din logica diplomatului ce vrea să tragă de partea lui sfârșitul înfruntării. Spunea jurnalistul, în slujba publicului său, să ferească Dumnezeu (mă rog, Allah) de negocierile de pace. Nimic nu-i mai crunt, mai crud și mai periculos, într-un război de durată, decât anunțarea unor tratative menite să pună capăt luptei.  Într-adevăr, e ciudat, e paradoxal, dar nu mai puțin adevărat. Explicația, ce zdruncină simțul comun, dar este perfect conformă logicii războiului, este următoarea: anticiparea unor negocieri înseamnă întotdeauna intensificarea luptelor pentru că fiecare dintre părțile combatante dorește să înceapă aceste tratative de pe poziții cât mai înaintate și mai favorabile. Recrudescența înseamnă de fapt noi avanposturi, care, în termeni diplomatici, semnifică monedă de schimb și de negociere. În termeni civili însă, asta se traduce în atacuri aeriene fără precedent, în bombardamente necruțătoare de artilerie grea, în atacuri, distrugere și prăpăd. Binențeles că negocierile pot să fie false, să nu ducă la nimic, dar ce-a fost distrus, distrus rămâne, ce-a fost câștigat, câștigat rămâne, spre bucuria conducătorilor și oroarea celor ce suportă aceste „jocuri”, de cele mai multe ori, populația civilă a unei țări.

Pe un teatru de război politic ne aflăm și noi în aceste zile, pe fondul unor anunțate și, deocamdată, ratate tratative de pace între PNL și PSD. Comparația merge până la un loc, apoi se frânge jalnic într-un cor de fruierături. E război pentru că cele două partide partenere nu vor să-și piardă ascendentul unul asupra celuilalt în perspectiva apropiatelor alegeri europarlamentare și a altora. Fiecare combatant face câte o  mutare dură cu speranța că dă o lovitură puternică adversarului și mai câștigă un avanpost, dar și cu iluzia că va menține coaliția în viață. E o atitudine schizoidă, care a început mai demult, dar care a atins acum forme caricaturale. Mutările de miniștri, declarațiile belicoase și aparent definitive, refuzul acceptării compromisului sunt formele extreme ale acelei recrudescențe conjuncturale, câtăvreme pacea cea căutată este doar o monedă cu preț electoral. În războaiele clasice, există învingători și învinși, primii își savurează gustul triumfului, ceilalți, ocara eșecului, iar popoarele își oblogesc rănile, încercând să uite cât mai repede ororile trăite. În războaiele politice interne de acest fel, logica acestui tip de diplomație merge până la un loc. Asta pentru că acest război se duce cu floreta PR, cu sudalma și ocara și nu cu pușca sau cu tunul, din fericire. La fel, aici nu moare nimeni, dar zarva s-ar putea să-i enerveze pe toți. Apoi că miza este una personală (câștigul politic), nu una generală, cel puțin la nivel aparent. Acesta este motivul pentru care noi, martorii din afară, nu prea înțelegem aceste lupte, deoarece nu ne prea privesc. În sfârșit, aici există un al treilea combatant care așteaptă deznodământul.

Pentru oamenii din partide, cuvintele de ordine sunt acum „noi”, „ai noștri”, PSD, PNL, PDL etc.  peste orice considerente. Pentru mulți dintre oamenii de rând, interesele capătă, în mod neștiut, nume de Ponta, Iohannis, Băsescu, Antonescu etc. Pentru alți mulți oameni de rând, interesele lor și cu interesele țării nu se întâlnesc  nicăieri niciodată, pentru că nu se gândește nimeni la ele. Iar asta face actuală discuția, peste și printre „bombardamente” și negocieri, dacă mai este oportună pentru țară această coaliție USL, dacă nu a devenit toxică și și-a epuizat cu totul potențialul de a produce ceva pozitiv, cu voia sau fără voia ei. Am îndoieli că acesta va fi deznodământul. Cu toate acestea, eu cred că se poate vorbi deja despre un război pierdut, fără învingători și numai cu învinși, ceea ce, desigur, dă o nouă notă de originalitate țării noastre.

În democrațiile perfecte, adică acele care nu există, alegerile sunt o sărbătoare. În democrațiile reale, cum este a noastră, alegerile sunt prilejul unui inventar de războaie inutile și pierdute, de liste ale rușinii, ce conțin nemernicii, slăbiciuni, defecte, individuale și colective. Sunt momentele în care lăcomia, egoismul și setea de putere nu cunosc margini și acopere orice alte urme. Nimic nu mai rămâne întreg din tăvălugul acestor furtuni ce scot la iveală toate mizeriile unei societăți.

În logica cronicii de astăzi, eu îmi doresc „războaie” cu învingători și învinși. Îmi doresc alegeri cu învingători și învinși.