Monthly Archives: March 2020

Mar 30

Metamorfoze sub presiune

Posted on by

DSC_0174
Eu sunt, în continuare, uimit de iuțeala, substanța și profunzimea transformărilor prin care trecem și suntem la doar o săptămână-două de trăit paradigma „statului în casă”. Sunt atât de rapide că nici nu le putem bine procesa și digera. Căci, fără prea multe preparative, socoteli sau bombăneli, am început brusc prin a face lucrurile altcumva, am continuat pieziș prin a gândi altfel și am ajuns otova a visa amintrelea. Eu, de pildă, în fiecare noapte am câte un mic coșmar, nu foarte profund, nu din cale-afară de elaborat, nu extrem de sâcăietor, îmi macină câteva ore de somn, dar mă descurc, îl gestionez, deocamdată.
În altă ordine de idei, am privilegiul sau ghinionul de a-mi putea desfășura activitatea de bază (didactică) de acasă și a nu trebui să ies deloc din casă, potrivit recomandărilor și legii marțiale în vigoare. Și vreau să spun că până acum mi-am luat foarte în serios această sarcină, atât din datorie față de mine însumi, din respect față de ceilalți, cât și din obligație față de ceea ce se numește stat, de rolul și modul lui de funcționare. Sigur că e o convenție socială neobișnuită și asta, mai ușor sau mai greu de acceptat (de unii și de alții), mai ușor sau mai greu de suportat (de unii și de alții) și mai ușor sau mai greu de înțeles (de unii și de alții). Bineînțeles că rezistența omului la habitudini neconvenabile, la sacrificii greu de înțeles și la privațiuni sociale e pusă la grea încercare și să nu ne mirăm că unii cedează mai repede decât era de așteptat.
O parte vor fi considerând aproape instantaneu că aceste măsuri sunt neavenite și nenecesare, că dimensiunea pandemiei (produsă de coronavirus) e exagerată, supradimensionată, inventată și că totul are un alt substrat (geopolitic, financiar, strategic etc.). E calea cea mai lesnicioasă de a scăpa „din încercuire”, de a te dispensa, a găsi vinovați ascunși și a te crede „înafara lumii”, „out of the world”, „hors du monde”, fără răspundere și fără prihană. Această categorie va considera că toate măsurile luate sunt proaste, va refuza orice raționalitate (științifică, medicală, psihologică etc.) și va ataca sus, până la Dumnezeire. Am văzut pe unii care critică autoritățile naționale, pe cele europene, mondiale, universale etc. și au început să dea sfaturi Papei de la Roma. Zău așa! Papa are nevoie de înțelepciune și o caută cu împrumut. Și eu care credeam că trebuie să începi prin a da sfaturi „păduchelui” (dinăuntru sau dinafara), pisicii și câinelui de lângă, oamenilor însoțitori, vecinilor cu care te afli împreună în izolare, compatrioților șamd. Metehnele omenești, de multe ori reprimate și dosite, nu așteaptă decât prima ocazie ca să răbufnească.
Dacă nu suntem toți „fataliști” sau marginaliști, de bunăseamă, o parte vom fi fiind „oportuniști”, o categorie „de criză” pentru care lipsa de empatie și responsabilitate, ticăloșia și învârteală sunt „valori antreprenoriale” supreme pentru aceste timpuri. Spre deosebire de cei de dinainte, care sunt pasivi agresivi, aceștia sunt activi agresivi și au tendința de a umple spațiul public. Ei se hrănesc din conflicte, îndrăgesc și cultivă situațiile tulburi, încearcă să fie mereu pe creasta valului, au atitudine neclintit marțială și pronunță tot timpul sentințe negative, definitive și irevocabile (urmăriți-l de pildă pe Băsescu). Într-o postare pe Facebook am numit generic această atitudine „politica pe geam”, a celor care nu se bagă, dar știu ce e de făcut, critică, dar nu asumă nimic, privesc, dar nu pun mâna, sfătuiesc din răsputeri, dar nu ajută cu nimic. Și încearcă să profite. Dar nu e vorba numai de politică aici (ea e ca întotdeauna o caricatură a realității), ci de o suită de „oameni și omuleți”, de „lucruri și lucrușoare” care vădesc frustrările și neajunsurile noastre, lipsa de apetență a majorității pentru jertfă și suferință, încapacitatea de a proiecta o perspectivă pe termen scurt sau mediu, superficialitatea în înțelegerea unei situații excepționale și raportarea individualistă, egoistă la prezent. Prototipul e destul de bine reprezentat și, pe măsură ce perspectiva morții se va estompa, va deveni tot mai numeros. Dacă nu le-aș fi zis „oportuniști”, le-aș putea spune (maximal) „jefuitori de cadavre” sau (minimal) „geamgii de criză”.
N-am nicio îndoială că această criză (ca orice încercare extremă) va scoate din noi și ce-i mai bun și ce-i mai rău. În copilărie auzisem o vorbă dură de la cei mari, pe care bineînțeles că nu am înțeles-o decât mai târziu, care zicea: „câinele se cunoaște la drum lung și țiganu’ la p… măsii”. Cam așa va fi. Vor mai fi fiind și alte valori în societate și vor apărea și acestea, nu cu aceeași acuitate, nu cu aceeași vizibilitate, nu cu aceeași pondere, că media e obișnuită să se ocupe mai ales de aspecte negative. Solidaritate, empatie, milă… Mi-e greu să descriu acum portretul „eroului pandemiei”, poate că va fi și acesta un personaj colectiv, dar parcă aș înclina să cred că se va alege din rândul medicilor, a acelor doctori care n-au cuvântat strâmb jurământul lui Hipocrate, pentru care viața oamenilor mai înseamnă ceva, a acelora care, fie și pentru numai o secundă, viața celorlalți e mai importantă decât a lor înșiși.
Ce mult mi-ar plăcea să aud, să văd, să scriu numai despre profiluri pozitive de criză.

Mar 27

Din bube, mucegaiuri…

Posted on by

poza-site-1
Cumva, brusc, de pretutindeni, pe geamul blocului de cartier, prin peretele vitrat al vilei rezidențiale sau din înaltul majestuos al unui zgârie-nori, descoperim toți același lucru: că avem „o lume plină de bube puturoase” și „o țară plină de răni infecte”, pe care nu le putem vindeca decât prin autotratament (de izolare la domiciliu) și cu paracetamol, găsit prin farmacia de sertar. Altfel, s-ar putea să murim, nu știm dacă, nu știm câți, nu știm care. La atât s-a redus esența vieții noastre superglobalizate, megatehnologizate, gigadigitalizate, la această „rezoluție” au ajuns oamenii de știință-cercetători, biologi, virusologi, antropologi, psihologi, sociologi și alte tipuri de cvasi–ologi.
Cred că nicicând n-a fost lumea într-o dilema atât de mare și într-un impas atât de crunt, de tragic, de profund, de generalizat. Nici măcar la Războiul mondial, despre care știai că are un început și că trebuie să aibă un sfârșit. O năpastă mare a fost, nici vorbă, dar limitată, și în spațiu, și în timp. Acum „războiul” nu e între oameni (până una-alta), ci cu „fantomele” numite viruși, despre care nu știm de unde vin, de ce au apărut și încotro se duc, atunci când se vor duce, dacă se vor duce. Nu știm câte vieți vor fi curmate (se spune că nu e periculos, dar este), cât se va întinde (în timp și în spațiu), care ar putea să fie remediul. Căci medicii, de multe ori în contradictoriu, ridică din umeri, răpuși și ei sub asaltul inocent al unei „simple răceli”, trilioanele industriei farmaceutice globale/chinezești macină în gol, „inteligența colectivă” a miliarde de minți e în stare de șoc, iar politicienii (tocmai ei) și-au trecut peste instinct, dezarmați și ei, fiindcă nu aveau ce face. „Cedarea” s-a făcut în această ordine: penultimul Donald Trump, ultimul (parcă) Boris Johnson, tocmai „loazele” populismului antiglobalist, peste a căror voință n-au putut trece nici cea mai veche, nici mai puternică dintre democrațiile lumii, dar peste care trece coronavirusul în marș funebru.
Tot pe geam, din bucătărie, între două seriale, oamenii nu văd nici alți oameni, nici mașini, că nu e nici țipenie pe stradă, ci văd, cu un pic de imaginație, cum „se duc pe copcă”, în canal, strânse cu atâta sârg, pricepere și pasiune, miliardele economiei mondiale, cu fiecare secundă, cu fiecare minut, cu fiecare oră de stat în casă. Și nu poate face nimeni nimic. Unii s-ar ruga, dar nu cred că va ține și le e rușine (deocamdată). La rugăciune, de obicei, ajung săracii, dar nu ăia „cu stânga” (care nu mai au mult și ajung la Marx). La apoplexie și suicid ar putea ajunge bogații globaliști, care nu mai așteaptă nimic, nici de la analiza fundamentală, nici de la „numerele lui Fibonacci”. Că lumea asta a ajuns să nu mai aibă niciun sens pentru nimeni. Literatura preferată pentru recluziune este George Orwell (1984) și Aldous Huxley (Minunata lume nouă), doi insulari englezi…
În ordinea (restrânsă) a acestor rânduri, ar trebui acum să încep/încerc să spun care sunt „bubele” acestei lumi și care sunt „rănile” acestei țări, ca totul să aibă sens. Dar n-o voi face, căci discuția e prea lungă, prea complicată, nu-s eu cel mai în măsură și, de fapt, nu duce la ceva util și precis. Am ajuns într-un moment în care fiecare e „analist” pe propria socoteală și trebuie să ia decizii esențiale pentru sine, pe propria știință și pe propria judecată. Pe de altă parte, pentru cine nu s-a săturat, există și o știință și o înțelepciune de împrumut. Căci din tihna bibliotecii, și nu din zbuciumul vieții, au apărut tot soiul de diagnosticieni (era să spun diagnosticologi), despre toate câte se petrec acum în lume, unii dintre ei „atentatori direcți”, și nu trebuie decât să-i citești și să-i citezi pentru a înțelege haosul. Unde au fost ei până acum și ce-au făcut asta e „o altă întrebare”.
Totuși, din acest haloimăs de probleme globale, european-unioniste și naționale, voi alege una singură (și din ea doar o parte), anume o „rană patriotică” ce supurează și care tinde să se deschidă tot mai mult, cu sârgul unora din interior și cu nepăsarea celor de afară. E vorba dacă România a ales bine când a ales calea europeană și dacă e folositor s-o păstreze pe mai departe. Nu-i de glumă, pentru că dacă în „epoca Dragnea” era un subiect politic de interes personal, acum, în pandemie de coronavirus, abandonul UE e „evaluat” în cercuri politice înalte și influente, cu motivația că balastul unui eșec e imputabil UE (eterogenității, birocrației și cleptocrației bruxelleze) și nicidecum României (mentalității populare, lăcomiei și trădării leadershipului politic autohton).
Acea categorie uită mereu cifrele (macroeconomice) și contextele (geopolitice) și își aduc aminte de un singur proverb românesc, acela care spune că „decât codaș în oraș, mai bine în satul tău fruntaș”. Care sat și care fruntaș? Dacă România n-ar fi membru al UE (așa codaș și marginal cum este), ar fi avut șansă (și-o mai are încă) de a fi, în ordine: „gubernie rusească”, „pașalâc turcesc” sau „provincie cu administrare chinezească”. În cel mai bun caz, anarhie. Cine vorbește despre „independența românească” și despre capacitatea noastră de a produce emancipare și prosperitate națională, cu un leadership „fanariot”, rapace și penal, e „stricat la cap”.
Experiența extremă și suferința, se spune, fie te distrug, fie te fac mai puternic și îți aduc claritate. Lumea întreagă, poporul nostru și fiecare dintre noi în parte avem nevoie de limpezime și solidaritate.

Mar 27

Rămâneți în casă, dacă vă pasă

Posted on by

poza-site
Mi-a fost imposibil să nu asociez această siglă a (auro)recluziunii la domiciliu („stați în casă”) din aceste zile, cu deviza luptei pentru statul de drept de acum 3-4 ani („ieșiți din casă, dacă vă pasă”), scandată, din toți plămânii, de mii și mii de oameni, noaptea prin ger, pe străzile Clujului (și ale altor câtorva orașe). Totuși, ce schimbare colosală de paradigmă între cele două împrejurări la un interval de timp atât de scurt. Parcă am fi dintr-o altă țară și de pe altă lume.
Într-adevăr, ne este dat să trecem printr-o (altă) situație limită, pe care niciunul dintre cei care se află în viață nu a avut ocazia să o trăiască, foarte greu de închipuit până nu demult, dar pe care doar globalizarea, mobilitatea incredibilă a acestei lumi și scurtarea distanțelor au făcut-o posibilă. O asemenea catastrofă planetară, o pandemie de asemenea dimensiune, cum este coronavirus, putea fi (până mai ieri) doar partea unui scenariu de film de anticipație sau a unei distopii, din multele pe care scriitorii și scenariștii le-au închipuit. Nu era pentru lumea noastră cea tihnită, puțin obosită de atâta bine și deja sătulă de prea multe libertăți, pe care începea să nu le mai prețuiască cum se cuvine. Sunt prea multe lucruri întâmplate deodată și prea cuprinzătoare schimbări pentru a nu zăbovi asupra lor chiar și în această „goană a calului” în lupta pentru supraviețuire.
# Pentru unii, pandemia COVID-19 ține de pură întâmplare (nefastă), de ocurența răului în lume, care, vrem-nu-vrem, vine fără alese. N-avem decât să o primim ca pe o fatalitate, să sperăm că pedeapsa grea ne va ocoli, că vom scăpa și că apoi va trece, cum trec și altele în viață. Acest fatalism desuet, fie perceput în registru profan, fie asimilat în trăire religioasă, pare prea puțin și incomplet pentru „dimensiunea fiarei” cu care ne înfruntăm.
# Pentru alții, coronavirusul e produsul secundar otrăvitor al dorințelor noastre (ne)mărturisite de a fi ubicui, de a fi peste tot și a șterge granițele, cele fizice, ce țin de teritoriu, cele simbolice, ce țin de limbă, cultură, tradiție, dar și cele virtuale, care nici nu mai știm de ce țin (sau nu țin de nimic). Sigur, tot ei ar putea spune că e și o pedeapsă și o trimitere simbolică înapoi către locul de obârșie sau, pur și simplu, către cel de locuire.
# Pentru o altă categorie, marea epidemie e rezultatul luptei pentru putere, al cinismului politic și al lipsei de scrupule care, de dragul influenței și al banilor, sunt capabile să sacrifice orice. Avertismentul acesta planetar este atât de mare și atât de grav încât greu putem accepta scenarii în această manieră conspiraționistă. Dar ele există și alimentează, din păcate, o bună parte din omenire, cei dispuși să creadă cu ușurință și cei cărora le convine să creadă.
# În fine, catastrofa globală căreia îi suntem în premieră martori și victime, ar putea fi rezultatul nesăbuinței oamenilor, a urmării unei căi greșite, a unei aventuri (tehnologice) care vrea să ne arate cât de vulnerabile și de imperfecte sunt toate sau cum toate beneficiile avansului fără egal sunt totodată și pericole mortale. Și mă opresc din speculații.
Însă oricare ar fi rezultatul, există o dimensiune simbolică, nefactuală, a acestor întâmplări la care va trebui să cugetăm adânc cu toții după ce catastrofa va trece. Și să tragem învățămintele de rigoare, dacă se poate, fiecare în parte și toți-toți laolaltă. Și a rezolva, „în timpul liber”, câteva paradoxuri greu de digerat.
De pildă, cuvântul de ordine al acestor zile este solidaritatea, dar ea se cere făcută prin „distanțare socială”. Adică fiți solidari stând fiecare la casa lui, nu vă întâlniți, nu vă vedeți, nu vă atingeți.
Iar culmea solidarității se va fi atins când fiecare individ (familie) va fi fost perfect izolat în casa lui, separat de toți ceilalți. Apropiere prin îndepărtare! Depărtare pentru apropriere!
Nu-i aceasta o ironie galactică la adresa rețelelor sociale și a prieteniilor gigantice pe care le face posibile internetul?!
Nu e un râs pantagruelic la adresa contagiunii virale, a prostiilor, a minciunilor și a falsurilor noastre, distribuite unii-altora ca semne de bunăvoință și curtenie?!
Nu-i „statul acasă” un soi de revoluție, o rescriere de cod, un „protest” al lumii reale față de cea virtuală, sau o „răzbunare” a celei de-a doua față de cea dintâi?
Revenind din lumea rarefiată a ideilor în cea apăsătoare a faptelor, restricțiilor și autoizolării, constatăm că președintele României a decretat stare de urgență pentru treizeci de zile, cu măsuri excepționale. De fapt, o lege excepțională care încearcă să redefinească viața noastră tulburată a acestor zile. Dar această redimensionare (pe care o vom asimila cumva) nu va fi singura noastră problemă și nici cea mai mare. Eu zic că e esențial acum să stăm în casă (dacă așa trebuie), dar și mai important va fi ce vom face după ce ieșim afară. Dincolo de număratul morților, a pagubelor și a crizelor. Care de obicei nu au milă.

Mar 27

ICR, mobilul pasagerilor politici de moment

Posted on by

Select11
Luați cu „lucruri importante”, precum „salvarea statului de drept” (unii) sau „distrugerea statului paralel” (alții), în ultimii 3-4 ani, noi toți și fiecare în parte (oameni obișnuiți, jurnaliști în parte sau presă de-a valma), am fost țintuiți asupra instituțiilor mari și de prim rang ale statului: Parlament, Guvern, CCR, CSM, SRI, miniștri și ministere, mai ales Justiție (cu ale ei păcate), Interne (cu ai lui Poliție și Jandarmerie) și alte câteva. Astfel că n-am prea fost atenți sau ne-a cam scăpat din vedere că sub această primă „scoarță” a statului există alte instituții, de rangul doi și trei, „vaci de muls” bune pentru cei ce nu știu să facă altceva și pentru care guvernarea asta înseamnă, pe toate „gurguiele”. Nu stau acum să număr zecile de agenții guvernamentale (pline de „competenți” de partid), nu-mi bat capul (cred că ar fi imposibil) să deslușesc sutele de „pile politice” din ministere de sub secretarii de stat (care ar trebui să fie funcționari pricepuți și experimentați), mi-ar trebui mult să descopăr, câți și până la ce nivel (femeie de serviciu, portar?), zecile de mii de „soldați” ai partidului angajați „moca” în serviciile deconcentrate ale statului etc. Despre treaba care o făceau, despre rezultatele acestora și despre responsabilitatea funcției și a gestionării resurselor nu vorbea nimeni, fiindcă așa erau vremurile și fiindcă așa e la noi. Competiția era pentru incompetență (nu invers), străduința era pentru risipirea banului public (buzunarul propriu), nu pentru drămuirea lui.
„Modelul de lucru” l-am avut expus la cel mai înalt nivel, iar reverberațiile nu trebuie să ne mire. Liviu Dragnea, șef de partid, a fost vreme de trei ani „vechilul” acestei țări, cu o atitudine și la un nivel de „șef de post” din Videle. „Protipendada” orașului de Bărăgan, în partea ei feminină, i-a devenit echipă principală de colaboratori în conducerea treburilor țării. (Mărturisesc, am avut rețineri să scriu aceste lucruri ieri, 8 martie, fiindcă mi-a fost rușine, deoarece era Ziua femeii). Astfel, profesoara de tehnologie (Viorica Dăncilă) a devenit prim-ministru, din considerente politice tulburi și merite niciodată înțelese; secretara școlii (Carmen Dan) a devenit ministru de Interne, pe chestiuni de „fidelitate”; iar „croitoreasa” orașului (Liliana Țuroiu) a devenit „șefa culturii române” în străinătate, adică a ICR. Despre primele două doamne am tot scris și cum au făcut țara de ocară din prea înaltele și nemeritatele funcții pe care le-au ocupat. Cea de-a treia e subiectul rândurilor de față și poate că, dacă nu s-ar fi băgat „unde nu-i fierbea oala” (adică la conducerea Institutului Cultural Român), ar fi rămas „creatoare de modă” din Videle și „doamnă profesoară”.
Treaba e că un raport recent al Curții de Conturi a României arată grave deficiențe în cheltuirea banilor publici la Institutul Cultural Român (ICR). Pe scurt și pe înțeles (cât se poate), experții Curții arată că nu au fost înregistrate contabil drepturi salariale de 385 mii de lei, rezultate din hotărâri judecătorești definitive, că s-a creat un prejudiciu de 36 de mii de lei prin ocuparea posturilor vacante prin detașarea unor persoane din sectorul privat realizate fără respectarea legii, că au fost angajați avocați privați în condițiile în care institutul are serviciu juridic propriu, că există nereguli în decontarea deplasărilor și deplasări fără temei etc. „Deconturile de cheltuieli întocmite nu au prezentat informațiile minimale necesare pentru calculul drepturilor cuvenite (ora plecării/sosirii) și pentru calculul diurnei și cazării, iar în unele situații nu a prezentat vreo confirmare care să certifice deplasarea în străinătate (boarding pass/factură de cazare/bonuri din țara unde s-a făcut deplasarea, copii de pașaport etc.), existând astfel posibilitatea ca deplasarea să nu fi fost realizată și să se încaseze nejustificat indemnizația de delegare”, arată raportul intrat în atenția câtorva publicații. Și într-adevăr, mai pe din dos, avem tabloul unui paradis funcționăresc al unei instituții de stat de planul doi unde micii șefi fac ce vor, nu-i trage nimeni la socoteală, sunt „cu pile” și totul merge „strună” până când pică protectorii lor. Deplasări în străinătate cu nemiluita nejustificate (ai n-ai treaba, pui fundul pe avion și dai o fugă rapid la Paris, Londra, Bruxeleles, Madrid, Roma, în China etc.), angajări preferențiale, aducere de neamuri pentru stipendii, detașări din mediul privat, concursuri pe post „aranjate”, întârziate sau ocolite, șoferi ajunși șefi de serviciu, toată gama derizorie de complicități, alibiuri și improvizații (i)legale pe seama promovării „culturii române în străinătate”. Și ne raportăm la un buget al instituției de 60 de milioane de lei în 2019.
Așa cum a apărut în presă, Liliana Țuroiu, director ICR din 2017, figurează a fi fost în deplasări (majoritatea afară) nu mai puțin de o sută de zile din 365 ale anului 2018, pe traseele arătate mai sus. Mirel Taloș, traseistul politic (fost deputat PNL, pus de PSD), care a urmat în funcția de director (după ce Țuroiu s-a autodetașat la filiala Bruxelles a ICR) a făcut nu mai puțin de 11 deplasări în circa o jumătate de an etc.. Însă până la urmă, nu numărul ar conta, ci rezultatele și eficiența, cultura prin promovarea ei putând fi o oglindă bună a țării înafara ei, dacă este tratată cu responsabilitate. Cândva o fi fost mai bine, dar azi ICR pare în pragul colapsului, necredibilă, fără plan și rezultate, o simplă sursă de stipendii politice, condusă de pasageri politici de moment, interesați nu să arate cultura română străinătății, ci să vadă ei lumea pe banii noștri.

Mar 27

De ce sunt mici partidele mici

Posted on by

Portret 4
O spun din capul locului, PLUS și USR sau USR-PLUS sunt partide care au nevoie de a fi conduse bine de aici înainte pentru a mai avea o șansă de a câștiga (în) alegeri, a conta cu adevărat și a nu cădea în irelevanță. Și nu zic asta pentru că mor, neapărat, de grija lor și nici pentru că eșecul unor partide nu e, în general, numai treaba lor. Nu, ci pur și simplu, pentru a sesiza o realitate politică evidentă și a exprima câteva îngrijorări pentru politica românească.
Întâi de toate, USR și PLUS sunt partide de lideri, mai ales pentru că nu sunt partide de mase. Nu-i un simplu joc de cuvinte și am să explic. Un partid cu câteva mii/zeci de mii de membri nu este un partid de mase, ca să se poată baza, ca atare, pe susținerea masivă și (fie numai) pe votul membrilor săi. Partidele de mase au sute de mii (milioane) de membri și sunt, în general, partidele de stânga. La noi, doar PSD ar îndeplini aceste condiții. Poate că USR și PLUS (în jurul a douăzeci de mii de membri fiecare) și-au dorit să aibă foarte mulți membri, dar nu s-a întâmplat, pentru că nu sunt genul acela de partid, pentru că nu prea sunt la modă acestea, iar aderența la politică a cetățenilor e în regres în toată lumea.
Pe de altă parte, deși în moduri diferite, într-o bună măsură, cele două sunt partide de lideri. USR ca partid politic s-a născut ca efort, notorietate și rezultat ale unui activist civic local (Nicușor Dan), în jurul căruia a apărut USB (Uniunea Salvați Bucureștiul) și apoi USR (Uniunea Salvați România), în urma succesului înregistrat de USB la localele din 2016. Cum ne amintim, lipsit de experiență, aflat la prima criză de creștere, USR și-a devorat liderul, iar la conducere a venit un necunoscut absolut, Dan Barna, o primă sincopă și (auto)piedică: un partid de lideri fără lider (cunoscut). La PLUS, lucrurile sunt mai simple: partidul s-a născut în jurul liderului Dacian Cioloș, fost premier al României, fost ministru al Agriculturii. În jurul său a luat ființă mișcarea politică România 100, care apoi, în decembrie 2018, s-a transformat în PLUS (Partidul Libertate, Unitate și Solidaritate). Mai știm că partidele de lideri (ca partide de dreapta, în general) depind esențial de forța de tracțiune a liderilor și că pot conta (doar) pe un electorat eterogen, pretențios, volatil, conjunctural, câteodată, etc..
Totul a mers bine în cele două partide, înregistrând creșteri de efective, de imagine și de susținere politică, fiind privite (în perspectiva fuziunii) ca a treia cale și ca o speranță de primenire a politicii românești. Au chemat oameni noi în/spre politică, iar societatea a reacționat pozitiv, mai ales prin votul de la Europarlamentarele din mai 2019, unde alianța celor două a obținut un scor excepțional, de aproape 23%, devenind a treia/doua forță politică, după PNL, practic, la egalitate cu PSD. Însă acesta a fost se pare apogeul lor, nimic nemaifuncționând de atunci în aceiași parametri. Să fie doar boala succesului la mijloc sau se pot identifica și alte cauze ale declinului lor, marcat evident în alegerile prezidențiale din noiembrie 2019, acolo unde reprezentantul lor, Dan Barna, cu 15%, în urma Vioricăi Dăncilă, a fost considerat marele perdant?
Două lucruri grave s-au petrecut în evoluția și dezvoltarea celor două partide, percepute ca noile vedete, speranțe și promisiuni, amândouă postelectorale: unul după europarlamentare, iar altul după prezidențiale. Primul a fost plecarea la Bruxelles, în calitate de europarlamentar, a lui Dacian Cioloș, moment în care (cu toate vorbele, promisiunile și traseele du-te-vino) dezvoltarea, organizarea și creșterea PLUS a fost tulburată, încetinită și apoi oprită. Devenit lider al grupului politic Renew Europe (al treilea ca mărime în parlamentul European), Cioloș s-a văzut copleșit de onoruri și obligații înafara partidului din țară, pe care l-a abandonat la jumătate de drum: nici încheiat, nici descheiat, nici pe picioare proprii, nici fuzionat (cu USR), ajungând la cifre de 3%, adică spre insignifiant. La asta se adaugă niște greșeli mari de cadre și de achiziții (la Cluj, cel puțin), astfel că partidul de lideri, după ce și-a „pierdut” propriul întemeietor, a rămas fără lideri vizibili, notorii, importanți, blocat în propriile inconsecvențe. Nu se întrevăd mari schimbări pentru mari speranțe. Fuziunea cu USR (fără mari revelații), demisia lui Cioloș din PE (puțin probabilă) sau apariția unui alt lider/motor politic național (și mai puțin probabilă) în PLUS sunt doar speculații și iluzii. Vlad Voiculescu e un exemplu. De cealaltă parte, la USR, greșeala s-a numit menținerea lui Dan Barna la conducerea partidului după prezidențiale, când s-a văzut că un lider nepotrivit, cu o strategie slabă și cu o atitudine (post)electorală greșită, într-un context sensibil și volatil, pot întoarce din drum un proiect politic, oricât părea el de solid sau de promițător. Nu există semnale că se va schimba ceva până la următoarele alegeri, USR n-a putut impune alegeri în două tururi la primării, așa încât nu-i rămâne decât să se zbată, aflat cumva la mâna PNL. Deși sunt mai vizibili (ca parlamentari), mai cunoscuți și mai experimentați, și-au închis singuri orizontul și nu înțeleg de ce nu mai cresc.
Așadar, cu un Dan Barna, lider de formă, cvasi-prezent, epuizat, fără potențial de recredibilizare, și cu un Dacian Cioloș, lider absent, aparent dezinteresat, delegându-ți difuz puterea, abandonând organizatoric partidul, se poate spune că cele două partide sunt în semiderivă, neconduse sau conduse prost.
La acestea se adaugă și alte hibe, precum faptul că partidele câștigătoare uită de alegătorii lor (pe care îi reprezintă), dar uită și cine le sunt susținătorii, profilul lor, așteptările, dorințele, pretențiile, slăbiciunile etc.. Dar despre astea poate cu altă ocazie.

Mar 27

Alegeri la UBB

Posted on by

Select7
Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca este în febra alegerilor, pentru că în 3 martie, cei în jur de o mie cinci sute de electori își vor alege noul rector, după expirarea celor două mandate ale lui Ioan Aurel Pop. Ar fi cel de-al cincilea nume de rector în ultimii treizeci de ani, după Ionel Haiduc, Andrei Marga, de două ori, și Nicolae Bocșan (intercalat). Nu uităm, UBB este o universitate reprezentativă pentru Cluj-Napoca și pentru România (evident, fără a fi singura). Este încă și cea mai mare universitate din oraș și din țară și, bag seamă, din sud-estul Europei (cel puțin). UBB este, de câțiva ani, și locul meu loc de muncă principal, unde însă activez ca și cadru didactic, în diferite forme, de vreo cincisprezece ani. Evident că o să votez și eu, așa cum este firesc, alegând dintre cei doi candidați înscriși pentru această responsabilă funcție. Cei doi candidați, aflați în campanie, sunt deja cunoscuți, în persoana profesorului Ioan Chirilă, de profesie teolog, venind din partea Facultății de Teologie Ordodoxă, respectiv a profesorului Daniel David, de profesie psiholog, și reprezentând Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației. Cei doi, fiecare cu meritele sale, și-au făcut cunoscute programele și intențiile, în diferite forme, de la expunerea proiectului managerial pe site, trecând prin apariții în media și până la vizite la facultăți, pentru întâlniri cu electorii. Candidații au fost și la facultatea noastră (FSPAC) și am participat la ambele întâlniri, fapt ce mi-a și inspirat gândurile de față.
Vreau să adaug că eu nu sunt chiar deloc universitarul tipic, adică acela care începe ca asistent și sfârșește ca profesor, făcând același lucru toată viața. Nu că ar fi ceva rău în asta, dar la mine nu s-a întâmplat așa. Eu am urmat întâi o facultate tehnică și am rămas în această horă (inclusiv efectuarea stagiului) până la Revoluția din 1989. Înainte de asta chiar, m-am înscris și am urmat o facultate umanistă din actuala UBB (pe vremea când nu aveai voie să faci facultățile cum vrei tu) și, începând cu anul 1990, m-am apucat de jurnalism atunci când a devenit liber. După vreo treisprezece ani de presă (grei și foarte intenși), mi-am asumat o experiență antreprenorială care a durat 7-8 ani, până când efectele crizei financiare din 2008 m-au obligat să închid firma. A fost o perioadă prolifică pentru mine, nu numai și nu neapărat financiar, cât al învățămintelor trase (despre antreprenoriat, economie reală, piață de capital, crize economice etc.,) despre viață în general. Chiar și despre jurnalism, pe care l-am înțeles mult mai bine odată ieșit din interiorul sistemului. S-a întâmplat, totodată, aproape de la începutul aventurii mele antreprenoriale, să am norocul unui context și al unor oameni potriviți care m-au acceptat/chemat, ca practician al jurnalismului, să predau un curs de jurnalism de investigație la Jurnalism (FSPAC din UBB) și așa a început „cariera” mea universitară. Am funcționat mai mulți ani cu trei slujbe (cea de profesor nefiind cea principală), n-am „pățit” nimic, iar în timpul liber mai și scriam câte un articol de opinie. Se pare că m-a prins „munca la catedră”, s-a transformat încet în pasiune (iar câteodată, cred, chiar în misiune) și m-am dedicat cu totul, păstrând însă o „supapă”/un debușeu pentru scris și jurnalism aplicat. A fost un amestec „straniu” de activități și incidențe, pe care doar tranziția îl poate face mai bine înțeles. Însă eu fiind foarte legat de jurnalism, asumându-l și profesându-l mereu în diferite forme, atunci când cineva mă întreabă repede ce mă simt (jurnalist sau profesor) am mici probleme de identificare, răspunsul cel mai corect și acceptabil fiind și/și. Ceea ce-mi conferă și o anumită distanță în raport cu toate câte se întâmplă într-o universitate.
Vreau să spun că n-o să fac eu vreo recomandare cuiva pe cine să voteze și n-am să spun nici eu cu cine voi vota, electorii au avut la dispoziție atât programele, cât și candidații să se hotărască. Voi spune, cu îngăduința tuturor, fără a intra în detalii, ce aștept eu, din poziția de angajat/cadru didactic și jurnalist de opinie, ca viziune, de la noua conducere a UBB, fără a fi luat nici măcar ca vagă aluzie la programele candidaților.
1. La forța pe care o invocă și o are, UBB trebuie să fie un „jucător”principal pe piața ideilor, să dea tonul, să fie un jalon de neocolit în toate domeniile sale de competență, de la științele educației, trecând prin cele umaniste și ajungând la cele tehnice. Autoritatea culturală/intelectuală/științifică a UBB (dacă există) trebuie să iasă din sala de curs, din conferințe tematice și lucrările științifice, și să ajungă/coboare în societate pentru a deveni norme, standarde, repere. Profesionale, științifice și morale. Și nu doar local sau național. Câteodată, UBB, în toată mărimea și splendoarea ei, și-a părut sieși suficientă.
2. UBB poate și trebuie să fie un pol de putere și de influență (printre cele mai mari), inclusiv politică, la nivel național. E un „colos” uman și intelectual care nu-și folosește forța pe care o are. Iar această putere trebuie să se facă simțită imperativ (fie în acord, fie în dezacord) în toate lucrurile importante din această țară: întocmirea de strategii și planuri de dezvoltare, elaborarea de legilor importante, realizarea de expertize și prognoze etc. De pildă, e aproape obligatoriu ca UBB (să încerce) să impună o calitate mai mare a educației din România, în amonte. Prea multă discreție, prea puțin altruism instituțional.
3. Rezultatele eforturilor punctuale și ale gândirii din laboratoarele conceptuale ale universității trebuie să ajungă în societate, sub toate formele, de la consultanță și expertiză, până la proiecte și colaborări, având destinatari instituții guvernamentale/neguvernamentale sau instituții private lucrative. Câteodată, traseele par complet paralele când ar trebui să fie convergente. De la informatică, fizică, economie etc. și până la comunicare și jurnalism.
Dacă e prea mult sau prea puțin, candidații vor fi știind mai bine.