Sunt sau nu sunt bani la bugetul de stat, asta-i întrebarea, la care nu s-a gândit niciun fraier de analist economic până ce n-a venit Ioana Petrescu, ministresa Finanțelor, s-o ridice. În fond, aici se află economia românească, cu bugetul țării cu tot: între limbajul tehnico-economic deficitar al ministrului Finanțelor, „traducerea” politico-ironică a premierului Victor Ponta și „păsăreasca” de lemn a FMI. Adică un „no man’s land” desăvârșit. Iar pe așa ceva nu se poate construi nici dezvoltare pentru țară, nici prosperitate pentru popor, nici bunăstare pentru oameni.

De fapt, ce e grav aici: defectul de comunicare al tinerei ministrese, faptul că e pusă să gestioneze o situație nepotrivită pentru ea sau că bugetul țării s-ar afla la limită, cu „sabia lui Damocles” deasupra.  Vorba ceea, toate sunt grave și nici nu le-am spus pe toate. Din păcate, Ioana Petrescu e paravanul perfect, deocamdată, pentru ceea ce se pregătește a fi guvernarea pesedistă. Să nu uităm, PSD, ca și cel mai mare partid din România, vine după opt ani de opoziție, cu un președinte de partid fudul și fără experiență, și cu un baronet local flămând și nervos, dornic să recupereze timpul pierdut. Iar asta înseamnă, pe de- parte, libertate de mișcare, vezi „marțea neagră” a legii amnistiei și a „conflictului de interese”, iar, pe de alta, înseamnă bani cât mai mulți care trebuie „înșfăcați”.

Mai trebuiesc îndeplinite, în continuare, câteva condiții pentru a ajunge la ei.

Întâi, acești bani trebuie să existe, fie din creștere economică, dacă se poate, fie din taxe și impozite, dacă nu ajung. Creșterea economică a României, cum se știe, a fost de circa 3% în 2013, dar e oare destul? Nu e destul și așa s-a născut  mărirea accizei la combustibil, o sursă sigură de colectare a banilor, dar un „bici” la fel de aspru ca TVA-ul pe spinarea contribuabilului. Măsura n-a fost ușor de implementat, cu bombănelile liberalilor, încă la guvernare, și cu opoziția fermă a președintelui, dar s-a impus în cele din urmă.

A doua condiție este că acești bani nu trebuie împărțiți cu nimeni, nici la nivel ministerial, nici la nivel local. Și așa e devenit imperativă eliminarea liberalilor de la guvernare (căci la cei mici și pretențiile sunt mici). Nici asta n-a fost ușor, dar cu un ficat politic sănătos, cu ceva lacrimi de crocodil și cu ajutorul mass-media, a fost dusă și asta cu bine până la capăt.

A treia condiție era un ministru de Finanțe care să nu spună „n-am”. Fostul ocupant al funcției Daniel Chițoiu, după „protecția parlamentară” asigurată de PSD, pare că era destul de familiar cu „șerpăria” din sistemul fiscal, dar a trebuit sacrificat odată cu toți prietenii liberali. De la Ioana Petrescu, partidul de guvernământ a vrut să folosească prestigiul dobândit prin școală, diploma universitară americană, ingenuitatea și lipsa de experiență reală în domeniu. De fapt, prin pilda „usturoiul”, tânăra profesoară a dovedit că nu înțelege cum funcționează sistemul fiscal din România, prin pilda „acciza ce salvează bugetul” dovedește că nu înțelege cum funcționează sistemul politic din țara noastră. Această „sumă eterogenă de competențe” sunt îndeajuns, deocamdată, să o țină în poziția de ministru al Finanțelor Publice din România.

A patra condiție e cea mai importantă și mai grea: e nevoie de un premier potrivit, iar Ponta nu e bun, nu e „de-al nostru”, n-are nici „școala”, nici vârsta, nici apucăturile, nici ambițiile și dorințele baronilor PSD. Omul potrivit, „regele” (ne)încoronat al baronilor locali, este Liviu Dragnea, îmi permit să anticipez, viitorul prim-ministru al României. Iar Ponta este împins cu forța către niște alegeri prezidențiale unde are șanse importante să piardă.

Cum acesta e „big plan”-ul guvernării, în opinia mea, înțeleg că bugetul nu e în pericol de a nu acoperi salariile și pensiile, e în pericol doar de a cădea în mâinile lacome ale „lăcustelor” din teritoriu, care nu au viziuni și strategii, ci doar foame adâncă. Relativele motive „macro” de liniște transpar chiar din limba de lemn a FMI, din cea mai recentă evaluare, unde se arată că „deficitul de cont curent s-a redus semnificativ, creșterea economică a atins maximul perioadei post-criză, iar inflația a atins nivele minime istoric, după Revoluție”. Însă tot raportul de evaluare a acordului preventiv încheiat cu România de FMI mai arată că, în pofida celor de mai sus, „economia și sectorul financiar rămân vulnerabile la șocuri”. Șocuri externe sau șocuri interne, adaug eu.

Gafa unui tânăr ministru, la urma urmei, e un episod trecător. Însă faptul că statul român, alcătuit din noi toți, a „donat” Primăriei din Constanța, mai bine zis baronului Radu Mazăre, 14% din acțiunile Port Constanța (cel mai mare port din României) nu e un simplu episod, e doar începutul unui serial. În curând, printr-o Ordonanță de urgență (aflată în dezbatere publică), va lua ființă Departamentul pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, ce va prelua companiile energetice, ce urmează a fi (parțial) privatizate. Noua structură, din cadrul Ministerului Economiei, condus de baronul „cu rang” de ministru Constantin Niță, va gestiona aceste privatizări. Adică ce  are statul mai bun în economia românească. Mai mult, același departament se va ocupa și de privatizarea CFR Marfă și, se înțelege, de orice alte privatizări. Trai neneacă!